Banner

Dorina Popescu: A fi român în Ucraina înseamnă a fi un autentic Don Quijote

Email Imprimare PDF


„Nebuni sunte tuți voi pentru că vedeți lumea așa cum este și nu așa cum ar trebui să fie!" (Don Quijote, Cervantes)

 

Morile de vânt se nasc odată cu noi. Le moștenim genetic. Așa cum numai un blestem se moștenește. Am fugit de ele de nenumărate ori ca să înțelegem că tot ele, precum niște maladii cronice, renasc cu aceeași primejdie, cu aceeași ură. Din fericire noi, românii din Ucraina, avem un scut – Inima, care în modestele noastre Cruciade încă ne mai ajută să fâlfâim Tricolorul prin burg. Și, dacă mai părem patrioți (știu, o să doară) – nu suntem! Un patriot își asumă nenumărate lupte – și tot atâtea victorii, care să confere întregii Cetăți acel drept la aer..., scrie Dorina Popescu pentru Agenția BucPress, preluat de Romanian Global News.

Ian Tovarnițchi, o voce plină de curaj din regiunea Cernăuți, spunea recent, la 9 septembrie a.c., că cel mai interesant lucru este acela că fiecare dintre noi înțelege că totul merge nu în direcția care trebuie, dar nu se face efort pentru a schimba ceva... Ștefan cel Mare ar fi făcut! Precum ar fi făcut și mulți alții – Domnitori și simpli muritori, cărturari și păstori de mioare.

Știu, nu comparăm vremuri! Și nu comparăm caractere! Putem avea mari dezamăgiri și la acest paragraf, dacă vrem să descriem un ciobănaș din zilele noastre: deținător de tricou Polo, cu ochelari de soare Polaroid și șapcă Adidas, din belșug dat pe subsuori cu antiperspirant Gillette și însoțit de un iPhone ca lumea care să-i întrețină, cu manele bineînțeles, plictiseala din imaș. Din tot acest peisaj mioritic până și apa de izvor a fost înlocuită de o Coca-Cola la doză. De ce? Pentru a nu mai rămâne nimic din autenticul ROMÂN! Pentru că am vrut să ne modernizăm și ne-am vândut Simbolurile pe gume de mestecat, pe blugi bleu-jandarm, pe adidași cu arici, pe mii de mărunțișuri care ne-au inundat și casa și sufletul. Pe la sărbători nu mai înflorim, cu bucate tradiționale, masa. Ne alintăm gusturile prin Taverne cu specialități de vită în sânge si baghete crocante, ucrainești...

De ce? De unde? De când toate acestea? Deși încă până mai ieri aveam timp pentru toate și grijă de noi. Acum nu mai avem. Nici drag de nai. Nici timp pentru înțelepciunea Tatei. Parcă nu am mai avea cele mai frumoase anotimpuri, cu cele mai frumoase tradiții... Și cea mai frumoasă Istorie. Ce se întâmplă cu noi – căci Morile de vânt au rămas în picioare, iar noi suntem tot în genunchi?

În original și neatins de nimeni ne-a mai rămas doar Tatăl nostru... Rugăciunea... La Biserică sunt extrem de atentă la rostirea acestuia. Nu tolerez nici cel mai mărunt fals în note – de frica unui posibil fals în cuvinte, în credință, în istorie.

Bucovina mai are Cântarea de cuc, dar feciori care să se întoarcă la primăvară – nu prea. Poetul român din nordul Bucovinei Ilie Tudor Zegrea vine recent cu un adevăr dur despre starea noastră – a românilor din Ucraina, numită starea de comoditate. O, cât de mult mi-aș dori să nu fie decât una de hibernare. În naivitatea mea totală mai cred în deșteptarea noastră, în noblețea lui Don Quijote și în înfruntarea Morilor de Vânt. Zădarnice bătălii – veți spune voi. Care încă mai merită, precum întotdeauna – aș spune eu.