Banner

Un destin de roman de ficțiune: Povestea Alinei Diaconu, scriitoarea argentiniană de origine română, alungată din țara ei de regimul comunist

Email Imprimare PDF

01_alina_diaconuAlina Diaconu este un nume mult mai cunoscut în Argentina decât în România. Este o scriitoare argentiniană, născută și crescută până la vârsta de 13 ani în București, într-o casă mare și frumoasă din zona Hala Traian, din care a fost nevoită să fugă în anul 1959 împreună cu părinții ei, în momentul instaurării regimului communist, se arată într-un reportaj marca Life.ro, preluat de Romanian Global News.

Mama sa, licențiată în filozofie, era extrem de faimoasă în România deoarece se specializase în legătorie de artă, iar din mâinile ei ieșeau probabil cele mai frumoase coperți din piele, motiv pentru care atunci când era nevoie de un cadou special pentru regale Carol al II-lea și, mai târziu, pentru Stalin, oamenii de stat apelau la ea. Tatăl ei, avocat, scriitor, critic de artă și colecționar de artă era, de asemenea, unul dintre cei mai de valoare oameni ai societății de atunci. Bunicul fusese inginer, așa că Alina era a treia generație dintr-o familie de intelectuali, o „condiție nesănătoasă", cum avea să o numească regimul comunist, același care a dispus naționalizarea casei în care trăia familia ei, obligând-o pe ea și pe părinții ei să fugă din țară.

Argentina a fost țara care i-a primit datorită eforturilor depuse de sora mamei Alinei, care se bucura de importante relații diplomatice.

Ceea ce a urmat nu reprezintă cea mai frumoasă poveste, deoarece Alina Diaconu nu cunoștea absolut deloc spaniola, iar Buenos Aires i se părea „un oraș mare și urât". Încet, încet s-a acomodat și a început să scrie. A devenit o scriitoare faimoasă, autoare a 19 cărți publicate în Argentina, multe dintre ele traduse și în limba română. Ceea ce face povestea și mai interesantă este faptul că mentorii carierei ei literare, dar și bunii ei prieteni au fost Ionesco, Eliade și Cioran. Fiecare dintre ei a influențat-o și a încurajat-o ca să devină scriitoarea care este azi.

Alina Diaconu mi-a povestit toate acestea lucruri în interviul de mai jos. Despre cele mai dureroase amintiri nu a mai vrut să vorbească însă, pentru că simțeam că lipsesc detalii pe care eu aș fi vrut să le știu și sunt convinsă că și voi, câteva informații legate de fuga din România și de părinții Alinei, le-am tradus dintr-un interviu acordat în spaniolă unui post de radio argentinian. O viață de roman de ficțiune, o realitate pe care mulți dintre noi ne-o imaginăm doar într-un film. Lectură plăcută!

Sunteți căsătorită? Aveți copii, nepoți? Nu am găsit nicăieri aceste informații...

Sunt văduvă de 6 ani. Nu am copii, nu am nepoți. Am 19 cărți născute în Argentina.

Cine a fost soțul dumneavoastră și cum sună povestea de dragoste a Alinei Diaconu?

Soțul meu, Ricardo Cordero, era un cunoscut scriitor argentinian, cineast și om de publicitate. Când ne-am cunoscut, el era profesorul meu la Facultate: îmi preda „Comunicarea în publicitate". Mai târziu, l-am reîntâlnit în postura de client al agenției de publicitate la care eu lucram ca redactor, la sfârșitul anilor '60. Puțin mai târziu am început să ieșim împreună și ne-am îndrăgostit. El era divorțat și cu 17 ani mai mare ca mine. Ne-am căsătorit și am trăit împreună 43 de ani, până ce moartea lui ne-a despărțit, în anul 2013.

El era primul meu cititor atunci când terminam de scris câte o carte și omul care m-a încurajat foarte mult în cariera mea literară.

Când vă gândiți la copilăria dumneavoastră, cu ce țară o asociați? Cu ce loc?

Copilaria este asociată României, Bucureștiului unde m-am născut și Sinaiei, unde am petrecut cele mai frumoase vacanțe.

Cine erau părinții dumneavoastră?

Mama, Varinka era licențiată în filozofie, cu specialitatea estetică. Era mare artistă în legătoria de artă de cărți.

(N.R. Într-un interviu în limba spaniolă, Alina declara: „ După terminarea facultății, s-a instruit cu o mare profesoară și a devenit una dintre cele mai bune profesioniste în meseria sa.

La un moment dat a organizat o expoziție ce s-a bucurat de multă popularitate și astfel, devenind atât de cunoscută, mama era cea care furniza cadourile importante pentru regele Carol. După schimbarea regimului, datorită faimei ei, i s-au cerut cărți pentru cadouri ce ajungeau la liderii comuniști, atfel că ea a fost cea care a trimis cadouri atât pentru Carol, cât și pentru Stalin").

Tata, Aurel Vladimir Diaconu era avocat, însă nu a profesat deloc avocatura. El era scriitor, critic de artă și mare colecționar de artă . (N.R. În același interviu, despre tatăl ei, Alina spunea următoarele: „Unul dintre motivele plecării noastre a fost faptul că tata nu a vrut să accepte ordinele din partea regimului comunist. El scria la o revistă de cultură despre pictorii clasici; comuniștii i-au impus să elogieze pictorii momentului, cei care înfățișau doctrina realismului socialist, lucru cu care tata nu a fost de acord").

Care e cea mai pregnantă amintire din București?

Cea a casei mele plină de tablouri și sculpturi, toate făcute pulbere la plecarea noastră (Gheorghe Petrașcu, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Theodor Pallady, Gheorghe I. Anghel) și grădina casei, unde eu mă jucam singură când eram mică și eram fericită.

Aveați vreo persoană în România de care v-ați atașat foarte tare și după care ați suferit când ați plecat?

Am fost foarte atașată de o femeie de serviciu din Transilvania, Tereza, și de o profesoară de franceză care mi-a ținut companie și m-a învățat, în mod cotidian, de la vârsta de 4 ani până la plecarea noastra. O chema Gabriela Duca.

Mai aveam și două prietene foarte apropiate, una din ele, Veronica Pavel, inginer chimist și scriitoare, care acum stă în Canada de mulți ani de zile. Ne-am văzut de câteva ori și ne scriem adesea.

În momentul în care ați plecat, bunicii trăiau? A fost nevoie să vă despărțiți de ei?

Nu, bunica murise când eu aveam vre 6-7 ani și bunicul meu, pe care îl adoram, era inginer de profesie, a murit 4 ani mai târziu.

Cum arătau zilele obișnuite în casa părinților dumneavoastră? Dar sărbătorile?

Sfântul Niculae, Crăciunul și ziua mea (în luna august) erau cele trei sărbători care mă înnebuneau de fericire. Le așteptam tot anul. Pomul împodobit, Moș Crăciun care venea cu cadouri, torturile de ziua mea...decorate de mama...

Cum au luat părinții dumneavoastră decizia de a pleca?

E o poveste prea lungă, prea dureroasa...

(N.R. Într-un interviu pentru un post de radio argentinian, Alina Diaconu povestea că au fost mai multe motive pentru care părinții au decis să plece. Unul dintre ele a fost faptul că tatăl său era obligat de către regimul comunist să elodieze doctrina realismului socialist, un altul faptul că Alina fiind a treia generație dintr-o familia de intelectuali avea de dat un examen foarte dificil și discriminator, iar un altul, acela că li se naționalizase casa în care trăiseră până atunci. Casa aceea mare din zona Hălii Traian, plină de opere de artă, fusese deschisă și pentru alte familii, iar Alina și părinții ei erau nevoiți să trăiască în două camere mici. Sora Varincăi trăia în Argentina din perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial și avea suficiente conexiuni diplomatice. Aflând ce se întâmplă în România, a folosit aceste relații pentru ca guvernul argentinian să pună presiune pe guvernul român și să lase familia Diaconul să iasă din România în libertate).

Vă amintiți călătoria către Argentina? Cum ați descrie-o?

A fost ceva teribil de dramatic pentru mine... Drumul în tren de la București la Paris întâi, cu controalele corporale la frontieră unde mi-au smuls un inel din deget, inel care era un firicel de aur... Pe urmă, tot drumul pe vapor de la Genova la Buenos Aires.... Am plâns 21 de zile, timp în care îmi scriam jurnalul. Pe vapor am împlinit 14 ani....

Care a fost imaginea cu care v-a întâmpinat Buenos Aires?

Un oraș enorm, unde nimic nu îmi plăcea la început....

Care a fost prima casă în care ați locuit în Argentina? Cum arăta, cât era de diferită față de cea din România?

La început am stat într-un hotel lângă mătușa mea (sora mamei, cea care ne-a adus aici, la Buenos Aires). Pe urmă niște prieteni ai acestei mătuși ne-au închiriat un apartament mic, intern, într-un cartier foarte urât (feo).

Care a fost primul prieten pe care vi l-ați făcut în Argentina?

După 10 zile de la venirea noastră în Argnetina, părinții m-au înscris la o școală argentiniană de călugărițe germane, iar eu un știam nici un cuvânt în spaniolă. O altă dramă. Primii mei prieteni erau câțiva dintre colegii de școală, iar apoi m-am împrietenit cu două surori, românce, fiice ale unei cunoștințe ale mătușii mele.

Cum au fost primii ani de școală?

Teribil de dificili, nici un vreau să-mi mai amintesc acea perioadă... De la învățarea unei limbi noi, la nevoia de a susține examenele cu un dicționar la subraț deoarece cunoșteam conceptele, dar nu știam cuvintele... totul a fost devastator. Dar am mers mai departe, cred, datorită voinței mele de fier.

Când și cum a apărut înclinația către scris? Când ați realizat că ați putea să scrieți „ca meserie"?

Dintotdeauna am scris, de foarte mică, vocația mea a fost foarte precoce. Prima dată am scris poezii în franceză, iar apoi în spaniolă. În română am scris doar niște jurnale intime. Mai târziu, am trecut la ficțiune (în total am scris și publicat 9 romane și o carte de povestiri). Actualmente, de asemenea, scriu aforisme.

Când și cum vi s-a publicat prima carte? Ce sentimente ați avut atunci?

Prima mea carte publicată în Argentina a fost „LA SEÑORA", în 1975. Începusem să scriu la Paris, unde am locuit puțin mai mult de un an (la sfârșitul anilor '60) și am terminat-o la Buenos Aires, după ce m-am întors. A fost foarte bine primită de cititori și de critici, lucru care mi-a dat curaj pentru a continua...

Aveți o carte „Preguntas con Respuestas" („Întrebări cu răspunsuri" – interviuri cu Borges, Cioran, Girri, Ionesco și Sarduy). Cu alte cuvinte ați stat la aceeași masă cu unii dintre cei mai valoroși oameni ai istoriei literaturii. Ce au însemnat acești oameni pentru dumneavoastră?

Prima data l-am cunoscut pe Eugen Ionesco pe vremea când aveam 17 ani, la Paris. Lui i-am citit poeziile mele în franceză, iar comentariile și entuziasmul lui au reprezentat un impuls decisiv pentru cariera mea literară. De acolo a început o relație minunată cu el și soția lui, Rodica, până la moartea sa. Ne vedeam de fiecare dată atunci când eu și soțul meu călătoream la Paris.

Pe Cioran l-am cunoscut mai târziu, în 1985, însă de el m-a legat o prietenie care a durat 10 ani (ultimii lui 10 ani de viață), o prietenie foarte profundă. 10 dintre scrisorile primite de la el le-am donat Bibliotecii Naționale a Franței (Richelieu) și acum se regăsesc în Sala Manuscriselor din această prestigioasă locație.

Eu am scris mult în Argentina despre ei doi, fiind și editorialistă, l-am tradus pe Cioran, și de acolo am început să scriu o carte despre prietenia noastră. Amândoi au fost extremi de importanți în viața mea și pentru cariera mea literară.

Cioran, Ionesco și chiar Mircea Eliade nu au plecat în cele mai bune relații cu statul român. Fiecare dintre ei a fost neînțeles de țara sa și de regimul momentului respectiv. Ați simțit din acest punct de vedere o conexiune aparte cu aceste 3 mari genii?

Pe Eliade l-am cunoscut tot la Paris, în casa criticului de artă, Ionel Jianu, care era prieten de-al tatălui meu. Într-adevăr, toți trei au avut conflictele lor cu țara natală, însă fiecare dintre ei a rămas foarte atent la tot ce se întâmpla în România, iar eu cred că, deși au început să scrie în alte limbi, au rămas foarte români în suflet.

În ce fel v-au influențat cariera?

Inoesco și Cioran m-au înfluențat foarte mult și au fost foarte generoși cu mine. Ionesco, după ce i-am citit poeziile mele în franceză, atunci când aveam 17 ani, mi-a spus: Eu și dumneata avem câteva lucruri în comun: pesimismul și violența", iar acest lucru a fost fundamental pentru mine. Adesea povestesc asta pentru că e o amintire ce mi-a rămas bine întipărită în memorie.

Când ați revenit prima dată în România și cu ce ocazie?

Prima călătorie la București a fost, împreună cu soțul meu, în iarna anului 1979, când Ceaușescu era la putere. A fost groaznic, nu am rezistat mai mult de 5 zile, m-am îmbolnăvit și am fost nevoiți să plecăm.

Știu că vorbiți despre originea dumneavoastră românească, ori de câte ori aveți ocazia. Ce înseamnă pentru dumneavoastră România azi?

Da, întra-adevăr, mereu mă prezint ca fiind o scriitoare argentiniană, născută în România. România înseamnă în continuare locul de unde îmi trag rădăcinile, prima mea limbă, locul primelor mele descoperiri, primelor vise și primelor tristeți...Este și va fi „țara copilăriei mele".