Banner

Ioan Aurel Pop îi dă replica lui Lucian Boia: DE CÂND SUNT ROMÂNII ROMÂNI. Despre propaganda neagră a celor ca Boia: „Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie nu trebuie să ne poată copleși”

Email Imprimare PDF

03_ioan_aurel_popAcademicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a ținut să pună capăt unor enormități, venite din partea lui Lucian Boia, prizatul autor de romane de ficțiune, care afirmă adeseori, că Ștefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și că, evident, vorbea „moldovenește" și nu limba română. Elucubrația a devenit deliciul presei „moldoveniste" de la Chișinău stipendiate de Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești, scrie ziarisitonline.ro, preluat de Romanian Global News.

Un discurs doct, în replică lui Boia, a fost susținut de Ioan Aurel Pop în Dealul Patriarhiei, pe care îl prezentăm integral în continuare. Istoricul Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, anul trecut, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre". Altă „aberație" prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea în acest an, peste Prut, al lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar.

În discursul său „Unirea politică sau de când sunt românii români", rostit joi, 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, Ioan Aurel Pop, spune că „de sărbătoarea Unirii Țării Românești și Moldovei, s-ar cuveni să se rostească alocuțiuni festive sau să se facă rememorarea întâmplărilor din 1859 ori ale premiselor acestora, din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată."

„De cele mai multe ori se și face acest lucru, deși uneori se evocă fapte, procese istorice, personalități, fără cunoașterea suficientă a trecutului. Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes...Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate. Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

...Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale. Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi" (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună", adică din adâncul existenței acestui popor...

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918."

Articolul poate fi citit integral pe: Ziaristi Online

 

Cele mai citite ştiri

Publicitate