Banner

BARNEVERNETUL CONTINUA POLITICA CONTRA FAMILIEI

Email Imprimare PDF

01_barnevernetulNe cunoastem de multi ani cu personalitati marcante din miscarea pentru familie si valori din Europa. Una dintre ele e Robert Clarke, avocat al grupului de avocati crestini Alliance Defending Freedom (ADF). Robert a si locuit pentru o vreme in Romania, la Oradea, fiind interesat sa cunoasca mai indeaproape miscarea crestina din Romania. Am pastrat legatura si cu colegii lui din ADF si ne bucuram de succesele lor in Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cit si in Curtea Suprema a Statelor Unite, privind protejarea valorilor, scrie Alianța Familiilor din România, preluată de Romanian Global News.

 

Cu citeva saptamini in urma Robert Clarke a publicat o sinteza a citorva cazuri pe rol la CEDO care implica incalcarea drepturilor parentale, inclusiv Cazul Bodnariu. Articolul a fost publicat in engleza pentru publicatia americana online Public Discourse: https://www.thepublicdiscourse.com/2019/10/57789/. Colegii nostri de la Cultura Vietii au tradus articolului lui Robert Clarke in romaneste, fiind deja publicat pe portalul lor pe 28 octombrie, 2019: http://www.culturavietii.ro/2019/10/28/barnevernet-ul-norvegian-si-viitorul-drepturilor-parentale-de-robert-clarke/

Republicam si noi comentariul lui Clarke azi. Titlul lui e Barnevernet-ul norvegian și viitorul drepturilor parentale (de Robert Clarke)

Introducere

Cei care subminează familia atacă fundamentul societății noastre, sursă a bogăției și diversității sale. Trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, deconstrucția familiei.

În ultimele săptămâni, autoritățile norvegiene au preluat custodia a trei copii americani de la părinții lor creștini. Natalya Shutakova, cetățean american, și soțul ei, lituanianul Zigintas Aleksandravicius, au voie să-și viziteze copiii doar de trei ori pe an. Din păcate, acest lucru nu este prea șocant pentru cei care s-au ocupat de apărarea drepturilor părinților în Europa.

Pare remarcabil faptul că acest lucru se poate întâmpla într-o țară care se poziționează ca una de vârf în protejarea drepturilor omului. Prin Agenția de Cooperare pentru Dezvoltare, Norvegia alocă peste 400 de milioane de dolari pe an domeniilor prioritare, inclusiv protecției drepturilor omului. Prin urmare, este ironic că, în ciuda eforturilor publice pe care le face, a ieșit la iveală o încălcare a drepturilor omului pe care mai degrabă ar fi păstrat-o ascunsă.

Cazul familiei Bodnariu

Într-un fel, povestea începe în 2015, cu foarte mediatizata luare a celor cinci copii din familia Bodnariu – cu vârste de la nouă ani la doar trei luni – de către Barnevernet, agenția norvegiană de protecție a copilului. Primul lucru pe care părinții l-au văzut a fost sosirea a două mașini negre la locuința lor. Un asistent social le-a spus că fiicele lor au fost luate direct de la școală în custodia de urgență a statului și că părinții trebuie să vină la secția de poliție pentru a răspunde la întrebări. Tot atunci, au fost luați și cei doi fii mai mari.

A doua zi, mașinile negre au apărut din nou, pentru a-l lua pe bebeluș. A existat o acuzație de pedeapsă corporală (ilegală în Norvegia), dar mai mult, infracțiunea părinților a părut să fie căutarea unei educații în conformitate cu credința lor creștină. Îngrijorarea [autorităților] privea modul în care părinții considerau că Dumnezeu pedepsește păcatul. Potrivit familiei, aceasta a fost și preocuparea ridicată inițial în atenția Barnevernet de către directorul școlii unde învățau fetele Bodnariu. Ideea că un astfel de element esențial al credinței creștine a fost fie și în parte motivul pentru care Barnevernet a năvălit pe porțile școlii a determinat proteste în fața a zeci de ambasade ale Norvegiei din întreaga lume, de la Barcelona la Washington.

Acest scandal i-a încurajat și pe alții să vorbească. La ADF International, am fost aproape copleșiți de numărul de persoane care ne-au relatat cazuri similare. După investigații, am căpătat convingerea că dosarul Bodnariu era unul simptomatic pentru problemele grave legate de funcționarea Barnevernet.

Până la acest moment, la nivel internațional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins, de rutină, cauzele împotriva Norvegiei referitoare la Barnevernet, iar această cale de atac părea să fi fost închisă. A trebuit să săpăm adânc și să punem întrebări dure. Am furnizat informații unui număr de parlamentari membri în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Adunarea a preluat problema și a întocmit un raport detaliat. Raportorul a călătorit în Norvegia și s-a întâlnit cu înalți oficiali și membri ai Parlamentului norvegian. În final, raportul a fost votat și adoptat în plenul Adunării Parlamentare.

Un alt caz apare în prim-plan

Cam în același timp în care acest raport era în curs de întocmire, CEDO a decis să accepte o serie de dosare îndreptate împotriva Norvegiei care contestă aceste practici. În timp ce cazul Bodnariu a continuat să facă valuri, un alt caz a captat atenția. În camera inferioară, CEDO s-a pronunțat împotriva doamnei Trude Strand Lobben, dar Marea Cameră [instanța de apel a CEDO, n.tr.] a fost de acord să revizuiască plângerea, stabilind „scena" pentru o confruntare. În cauza menționată, o tânără mamă a solicitat autorităților ajutor atunci când era însărcinată. Acestea i-au oferit un loc într-o unitate familială pe care au aveau în administrare. La câteva săptămâni de la nașterea copilului, femeia și-a exprimat dorința de a pleca, ceea ce a pus în mișcare un întreg lanț de evenimente care avea să ducă la luarea în custodie a copilului. Mama putea petrece cu el opt ore pe an. În final, copilul a fost dat spre adopție.

Audierea a avut loc la Strasbourg, în octombrie 2018. De o parte a sălii de judecată stăteau doamna Strand Lobben și avocatul ei. Într-o fățișă afișare a inegalității armelor cu care se ducea bătălia, guvernul norvegian a fost reprezentat în instanță de nimeni altul decât procurorul general, susținut de opt consilieri. Petenta a așteptat pronunțarea aproape un an.

În luna curentă ea a fost răzbunată de Marea Cameră, care a decis că Norvegia nu a depus niciun efort pentru a-și reuni familia, așa cum este obligată. Hotărârea face referire la Raportul care a fost adoptat de Adunarea Parlamentară cu doar patru luni înainte de audiere în acest caz. Decizia marchează a treia cauză în care Marea Cameră a găsit Norvegia vinovată de încălcarea Convenției Europene [a drepturilor omului, n.tr.] – o concluzie cu care au fost de acord treisprezece dintre cei șaptesprezece judecători. Tragedia este că această „victorie" la CEDO vine la peste zece ani după ce doamna Strand Lobben a fost decăzută din drepturi. Decizia nu are ca efect reunirea mamei și a fiului și nici procesul, nici suma mică acordată ca despăgubiri nu ar putea ostoi prejudiciul adus acestei familii.

Norvegia la judecată

Faptele din acest caz urmează, în general, un model de-acum bine stabilit – și tragic. Copilul este luat din familie în temeiul unei preocupări anume. Părinții contestă apoi cu tărie măsura. Ceea ce ar trebui să fie înțeles ca o reflectare a iubirii lor pentru copil este apoi folosită împotriva lor pentru a le demonstra lipsa dorinței de conlucrare cu autoritățile. Mai departe, este folosită ca temei pentru a prelungi separarea, motivul inițial al separării estompându-se, de acum, în fundal. În cele din urmă, trece suficient timp, iar autoritățile susțin că de-acum copilul este bine acomodat și că trebui să rămână definitiv cu familia socială în grija căruia a fost dat. Am văzut acest model repetându-se iar și iar.

Din fericire, acum Marea Cameră a intervenit. Și nu doar Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia aminte. Recent, Norvegia a fost supusă unei revizuiri pe termen de patru ani a istoricului său privind drepturile omului, la Națiunile Unite, în Geneva. Mai multe state și ONG-uri și-au exprimat îngrijorarea și au făcut recomandări cu privire la modul în care Barnevernet a funcționat. Norvegia, lovită de vântul oprobiului internațional, a acceptat toate recomandările menite să protejeze copiii împotriva îndepărtării arbitrare din familie de către Barnevernet și să asigure o protecție adecvată pentru familie.

Dar acceptarea recomandărilor nu este suficientă. Trebuie să fie urmată de acțiuni concrete care să ducă la o mai bună protecție a familiilor. Deși oricine ar fi de acord că există unele cazuri în care Statul ar trebui să intervină pentru a-i proteja pe copii, acest lucru trebuie să fie rar și să se bazeze pe dovada clară a răului pe care ar urma să îl sufere copilul. Și chiar și după ce separarea s-a produs, datoria Statului – așa cum a arătat CEDO – este să facă eforturi viguroase de a reuni familia.

Drepturile părinților sub asediu

Deși dezvăluirile privesc Norvegia, aceasta nu este unică atunci când vine vorba de practici dăunătoare și care subminează autoritatea parentală și familia. În Germania, interdicția de lungă durată a „școlii de acasă" (homeschooling), susținută de pedepse penale în unele regiuni, a fost confirmată la începutul acestui an de CEDO. În cazul familiei Wunderlich, patru copii au fost smulși de acasă de mai mult de treizeci de ofițeri de poliție. Au fost ținuți în custodie trei săptămâni, timp în care au fost supuși evaluărilor educaționale. Au avut performanțe la un nivel normal, dar au fost lăsați să se întoarcă acasă numai după ce părinții le-au promis să-i trimită la școală. Acest tratament, a decis CEDO, nu a fost „pus în aplicare într-un mod deosebit de dur sau excepțional."

Între timp, în Suedia, școlarizarea acasă este, teoretic, permisă. Cu toate acestea, trebuie solicitată permisiunea autorității, care o acordă numai în „circumstanțe extraordinare". În practică, înseamnă „aproape niciodată". Aceasta a fost decizia Consiliului Suedez pentru Educație pentru Copii și Educație în cazul familiei Petersen. Mama și tatăl, cu dublă cetățenie americană și suedeză, și-au educat fiica în vârstă de șapte ani la domiciliu, în timpul unei călătorii cu durata de trei luni. Rezultatele au fost excelente și, la întoarcerea la școală, era clar că fata performa cu mult peste colegii de clasă. Dorind să continue educarea fiicei lor în acest fel, părinții au cerut, dar în zadar, permisiunea necesară.

Singurul mod în care au reușit să rămână la alegerea educațională despre care considerau că este în interesul fiicei lor a fost să vândă aproape tot ce dețineau și să se mute în Statele Unite. În mod evident, aceasta nu este o opțiune disponibilă pentru majoritatea familiilor și, prin urmare, ADF a salutat vestea că Comitetul pentru drepturile omului al Națiunilor Unite a acceptat să audieze o asemenea plângere, la începutul acestui an. Chiar mai recent, în luna curentă, guvernul scoțian a anunțat în sfârșit că extrem de criticata prevedere referitoare la „Persoana numită" [„named person" este un tutore al copilului, numit de stat pentru a-i supraveghea educația și bunăstarea, cu puteri alarmant de mari, n.tr.] urmează să fie abandonată.

Măsura a fost contestată tocmai până la Curtea Supremă a Regatului Unit care, în vara anului 2016, a decis că guvernul Scoției a încălcat articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-un pasaj edificator, judecătorii arată că „Modurile diferite de creștere și educare [a unui copil] duc la oameni diferiți. Primul lucru pe care încearcă să-l facă un regim totalitar este să ajungă la copii, să-i îndepărteze de influențele subversive și variate ale familiilor lor și să îi îndoctrineze cu viziunea pe care conducătorii săi o au asupra lumii. În anumite limite, familiile trebuie lăsate să-și crească copiii în felul lor. "

După mai mult de doi ani de la această hotărâre, guvernul scoțian, în cele din urmă, a renunțat la măsură. Și totuși, părinții britanici nu se pot relaxa atâta timp cât, separat, Parlamentul a aprobat acte normative care introduc „relații și educație sexuală" ca materie obligatorie în școlile din Anglia, din septembrie 2020. Părinții își pot retrage copiii de la orele de „educație sexuală" până la împlinirea vârstei de 16 ani, dar nu au dreptul de a-i opri de la participarea la orele de „relații".

Lupta continuă

Părinții din întreaga lume știu responsabilitatea profundă și privilegiul de a avea și de a crește copii. Iar guvernele cunosc imensa putere a familiilor și a comunităților de a contrabalansa excesele statului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, familia este „unitatea de grup fundamentală" a societății; cei care o subminează atacă fundamentul societății noastre și sursa marii sale bogății și diversități.

Cea mai „generoasă" interpretare a acestor atacuri este aceea că unele dintre politici, orientate în mod evident către protejarea copiilor, sunt bine intenționate, dar eronate. Cu toate acestea, trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, deconstrucția familiei.

Unul dintre aspectele care transcend multe dintre aceste situații este testul juridic folosit în procedurile de protecție a copilului. Acest test spune că acțiunile trebuie judecate luând în primul rând în considerare „interesul superior al copilului". Deși poate părea atractiv – cine, până la urmă, ar dori să acționeze împotriva intereselor unui copil? – această frază nu furnizează îndrumări reale instanțelor cărora li se cere soluționarea unei dispute între părțile care pretind, ambele, că acționează în interesul superior al copilului. Părțile divergente ar putea fi părinții; dar, de asemenea, vedem adesea părinții de o parte și Statul de cealaltă. Acesta a fost și cazul părinților Bodnariu, ai părinților lui Charlie Gard și al doamnei Strand Lobben. În cazul acesteia din urmă, hotărârea Curții face referire de 122 de ori la acest standard.

Dacă dorim să restaurăm importanța rolului părinților și să protejăm familia, trebuie să revizuim acest standard. Consecințele pentru cei implicați în procedurile de protecție a copilului pot fi mai grave și de mai lungă durată decât chiar și decât pentru cei implicați în procese penale. Standardele nu trebuie să fie mai puțin exigente. Intervenția trebuie să fie întotdeauna ultimul resort și să se bazeze numai pe dovezi clare că copilul este în pericol real și grav. Mai mult, în situațiile în care se face separarea, apelurile părinților trebuie soluționate cu celeritate, având în vedere modul în care status quo-ul poate deveni rapid unul osificat.

În Norvegia, lucrurile sunt departe de final. Natalya Shutakova și Zigintas Aleksandravicius au promis să facă apel, iar dosarul Bodnariu, înregistrat în decembrie 2016, își așteaptă termenul în instanță. Pare probabil că va fi o altă zi proastă pentru Norvegia, dar o de mult așteptată victorie pentru părinții și familiile din toată Europa – și nu numai.