Banner

Ștefan BROASCĂ: “Masacrele de la Lunca și Fântâna Albă: veni-va ziua adevărului?”

Email Imprimare PDF

01_lunca_si_fantana_albaÎn curând se vor împlini 80 de ani de la masacrele de la Lunca și Fântâna Albă (Varnița) din 7 februarie și respectiv 1 aprilie 1941. Însă noi, trăitorii de astăzi, nu cunoaștem nici acum prea multe lucruri despre acea tragedie a românilor din Nordul Bucovinei, mai bine spus a buneilor și părinților noștri, pe care au trăit-o ei atât în primul an de ocupație sovietică dinaintea războiului, cât și ulterior, după reocuparea ținutului, odată cu terminarea marii conflagrații mondiale, față de ceea ce știau ei înșiși pe atunci, scrie Ștefan BROASCĂ pentru Agenția BucPress, preluat de Romanian Global News.

 

Se părea că a trecut suficient timp, în care lumea s-a răsucit de mai multe ori, chipul Europei s-a împânzit cu atâtea state noi de nu-și putea închipui nimeni vreodată, iar împrejurările în care s-au produs acele măceluri ale românilor noștri pașnici așa și au rămas neelucidate, după cum încă nu au fost identificate toate victimele nevinovate, nu se știe unde au fost înhumați acești martiri, care a fost soarta celor arestați în urma evenimentelor de atunci, ce s-a întâmplat cu ei, ce au avut ei de pătimit, fiindcă știm de bună seamă că au suferit ca și Iisus pe Golgota. Vrem să știm aceste lucruri, avem dreptul să le știm, fiindcă sunt înaintașii noștri de aici, oameni ai satelor noastre, în care trăim în continuare noi, cei de astăzi, români nord-bucovineni de toate vârstele, mai bătrâni sau mai tineri.

Avem acest drept în virtutea oricăror drepturi de oameni ce suntem, dar și a oricăror legi care există în orice stat normal, fiindcă este vorba de crime împotriva unui popor sau împotriva umanității, cum se spune astăzi, care nu au termen de prescripție. Vrem să știm nu pentru a pedepsi pe cineva, a trage la răspundere vreun stat oarecare sau a impune un oprobriu veșnic asupra vreunui regim politic oarecare, deoarece nu avem astăzi nevoie de așa ceva – istoria le așază pe toate la locurile lor după cum se cuvine și fără ajutorul nostru.

Vrem să știm pur și simplu de ce au fost sacrificați ca niște animale necuvântătoare acești români necăjiți, spunem români deoarece ei au murit, pentru că erau români într-adevăr, cu atâta demnitate umană și națională ce ne menține nouă trează admirația și recunoștința pentru jertfa lor, ne obligă să le cinstim și să le păstrăm curată memoria, fiindcă atunci, în aprilie 1941, le-au fost pângărite doar trupurile, iar mai târziu și în repetate rânduri până și amintirea lor. Noi insistăm doar să le deplângem, chiar și acum la trecerea atâtor ani, soarta nenorocită de a fi trăit într-o epocă vitregă și cruntă, dar totodată s-o coroborăm și cu ceea ce trăim noi în prezent într-un stat cu totul altul, dar nu lipsit de aceleași metehne dominatoare și nesimțite de a ne priva până și de cele mai fundamentale drepturi ale omului – dreptul la memoria națională, la limba maternă, la identitatea etnică, cu unica deosebire că acum nu trebuie să mergem la graniță să înfruntăm gloanțele grănicerilor, fiindcă suntem lăsați, cu multă generozitate ipocrită, ba chiar "îndemnați" frățește, dar stăruitor, să plecăm nu doar în România, ci aiurea în Europa după o bucată de pâine pe care n-o mai putem avea la noi acasă, dar fără dreptul de a ne lua și mormintele morților noștri, după cum și toate celelalte pe care le-am agonisit timp de multe secole. Așa pustiesc localitățile noastre, unde se aciuează tot mai mulți străini, se împuținează copiii, iar școlile ce-au mai rămas cu tot mai mare neobrazare sunt trecute la o altă limbă de predare decât cea maternă care, printre altele, a avut trecere sub toate celelalte regimuri imperiale și totalitare perindate prin istorie, dar nu și în democrația secolului XXI...

Vrem să știm împrejurările în care au fost martirizați, cu ce s-au făcut vinovați, de ce au trebuit ei să sufere atâta fiind doar niște țărani umili, cu credință în Dumnezeu, cu dragoste pentru pământul pe care-l lucrau cu mare osteneală și pe care pășeau parcă pe vârful degetelor de prea multă venerație față de glia care îi hrănea pe ei și familiile lor atunci, dar nu și acum, când a devenit pur și simplu chit că o povară? Vrem să știm... Dar nu știm până azi aproape nimic. Și n-am făcut nimic ca să știm ceva mai mult decât se știa până la momentul de față. Deși au apărut în ultimele două decenii mai multe cărți, numeroase articole, s-a format o specie aparte de fel de fel de cercetători în ale istoriei, de specialiști care și-au făcut pe temeiul acelor tragice evenimente nu zic o meserie, însă cel puțin și-au creat o anumită notorietate sau mai bine spus își fac publicitate (mă refer la diferiți deputați, foști deputați, pretendenți la deputăție, politicieni meschini de toate calibrele, veniți nu se știe de unde și cu ce scopuri, pretinși lideri, demagogi pestriți și asexuați etc.), organizează diferite manifestări și simpozioane, dau interviuri în anumite zile, țin discursuri patetice la locul acelor crime, aduc preoți care slujesc tedeumuri, de altfel acestea sunt întotdeuna emoționante și tulburătoate, ceea ce nu se poate spune și despre predicile lor tributare acelorași tipicuri oficializate de acum prin oratorii de serviciu aleși cu grijă de nu știu cine, dar în marea lor majoritate nu sunt decât niște funcționari de stat locali sau raionali. Anume ei dau tonul în manifestările noastre comemorative, rostind cuvinte searbăde de serviciu despre "crimele regimului stalinist împotriva bucovinenilor", de parcă acești "bucovineni" nu ar fi avut nici mamă, nici tată, de parcă ar fi fost coborâți aici cu hârzobul din cer sau ar fi fost aduși de nu știu unde, chipurile, prin vicleșug, instigați de provocatori (teza respectivă a devenit de acum chit că o axiomă), care s-au adunat acolo fără să știe ce vreau și ce urmau să facă, deși ei știau prea bine ce vroiau, fiindcă gândeau și simțeau ca un tot întreg de aceeași obârșie, avându-și rădăcinile adânci în satele românești de pe Valea Siretului, și au venit acolo, la frontiera impusă arbitrar peste noapte, cu un scop foarte bine determinat și conștientizat, dându-și seama perfect de concesințele pe care le puteau suporta, însă dorul fierbinte de țară, dragostea și solidaritatea față de neamul de care țineau fiind mai puternice decât toate amenințările și pericolele reale și iminente.

Dacă vom analiza cu atenție ceea ce s-a scris despre Lunca și Fântâna Albă, ne vom convinge că cel puțin în ultimele două decenii nu s-a adăugat absolut nimic nou la ceea ce s-a aflat și s-a făcut public în anii 90, nu s-a identificat numele unor victime noi față de cele cunoscute, nu s-au limpezit împrejurările în care s-au produs aceste masacre, care au fost consecințele lor, ce s-a întâmplat cu trupurile celor uciși, câți au fost în general (în acest sens există cele mai mari polemici și declarații dintre cele mai controversate, afirmându-se, oficial, cel puțin de autoritățile ucrainene, că ar fi vorba de circa 20 de victime la Varnița, ceea ce este strigător la cer de nedrept, dându-se dovadă de un cinism și ipocrizie pur și simplu fără limite, iar pe de altă parte la fel de nejustificate și exacerbate sunt puseurile ultrapatriotice potrivit cărora ar fi fost asasinate aici mii de persoane, ceea ce de asemenea reprezintă o enormitate inadmisibilă, fiindcă asemenea presupuneri nefondate pot pune la îndoială în general veridicitatea acelor tragice evenimente, ne-ar putea aduce acuze de exagerare premeditată a numărului de victime, ar putea să arunce chiar o umbră de suspiciune asupra memoriei românilor cu adevărat martirizați la Lunca și Fântâna Albă, deși nu ar fi vina noastră, ci a celor care nu vor să facă publice documentele privitoare la ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu încape îndoială că asemenea documente există și dacă s-ar da dovadă de puțină omenie și bun simț toate aceste nedumeriri ale noastre ar putea fi lesne risipite, ceea ce rămâne de neexplicat însă este doar faptul care vor fi motivele ce-i determină pe decidenții politici de astăzi de la Kiev, Moscova și, de ce nu, și de la București, să păstreze în continuare intactă negura așezată inițial cu bună știință și multă insistență asupra tragicelor evenimente de la frontiera sovieto-română arbitrar pusă în iunie 1940, ceea ce pe atunci era firesc pentru primele două capitale, fiindcă nu puteau răufăcătorii să-și recunoască propriile nelegiuiri, însă rămân destule semne de întrebare referitoare la ultima dintre cele trei menționate de ce s-a făcut atât de puțin în vederea elucidării tuturor împrejurărilor în care s-au comis aceste masacre împotriva românilor ce pot fi cu mare îndreptățire calificate drept etnocid. Se știe că autoritățile române de atunci au efectuat nu o singură anchetă în această privință, toți refugiații din nordul ocupat al Bucovinei care reușeau să treacă granița erau adăpostiți la Rădăuți, unde dădeau declarații unor anchetatori speciali cu privire la tot ce s-a întâmplat cu ei, dar și referitor la situația rudelor și a conaționalilor rămași în zona anexată de sovietici. Anchete analogice s-au întreprins și după revenirea administrației române în Bucovina de către Tribunalul din Cernăuți (sub responsabilitatea președintelui Vasile Hrincu), acum chiar la fața locului – au fost audiați martori, s-au deshumat unele morminte comune de la Lunca și Varnița, trupurile românilor martirizați au fost preluate de rudele acestora și înmormântate în satele de unde ei proveneau, pe alocuri cu onoruri militare, și pe bună dreptate fiindcă acești români sunt adevărați eroi ai neamului. La Mahala, bunăoară, pentru cele peste o sută de victime câte au fost descoperite până atunci chiar s-a inaugurat un complex comemorativ. Adică s-au efectuat măsurile necesare de drept procesual prevăzute în asemenea situații, acțiuni care până la urmă, spre regret, nu s-au încheiat și cu un proces propriu-zis în vederea condamnării, în contumacie, a vinovaților de aceste crime. Rezultatele acestor anchete privitoare doar la victime și la reconstituirea evenimentelor din iunie 1940 și până în iunie 1941, dar nu și la cei care au comis măcelurile respective ce se încadrează evident la "crime împotriva umanității", au fost făcute publice într-o serie de articole scrise de ziaristul Ion Dominte și publicate pe parcursul lunilor mai-iulie 1942 în ziarul "Bucovina" cu prilejul împlinirii unui an de la masacrul de la Poiana Varniței, unde în ziua de 29 august a aceluiași an s-a ținut o mare slujbă de pomenire pentru toate victimele grănicerilor sovietici și s-a sfințit o troiță impresionantă în prezența a circa 30 mii de români din ținutul eliberat. Probabil, în condiții de război nu s-a putut face mai mult.

Însă ce împiedică acum să se dea în vileag documentele ce se păstrează în arhivele, în primul rând, din România, pentru ca mai apoi în virtutea dreptului nostru uman și moral să revendicăm desferecarea arhivelor, păzite cu atâta strășnicie timp de aproape opt decenii, din Cernăuți, Kiev și Moscova, unde fără nici un dubiu se păstrează tot ce ne interesează pe noi, urmașii acelor victime, în legătură cu masacrele de la Lunca și Fântâna Albă?

 

Suntem parteneri cu:

Despre noi



Romanian Global News constituie un canal de ştiri preluate, prioritar, din comunităţile româneşti de peste hotare, ştiri care vor fi transmise constant către mass-media din România, Guvern, Parlament, Preşedinţie etc. Acelaşi flux de ştiri îmbogăţit şi cu ştiri din România va fi transmis către  mass-media de expresie românească din  comunităţile româneşti de pretutindeni şi către presa străină . Scopul esenţial al unei asemenea întreprinderi este acela de a aduce realitatea românească de peste hotare în centrul atenţiei publicului larg din România. Astfel, pe lângă ştirile de senzaţie sau cu o anumită încărcătură politică, preluate de cele mai multe ori de mass-media din România, o agenţie de ştiri de acest tip va asigura prezenţa constantă în presa românească a tuturor evenimentelor din cadrul comunităţilor româneşti şi din ţările unde aceste comunitati traiesc. Agenţia se adreseaza mass-media din cadrul comunităţilor româneşti din statele vecine şi din Occident, mass-media străine, mass-media din România, cărora le pune la dispoziţie informaţia pe bază de parteneriat, ambasadelor României, ambasadelor străine din România precum şi altor instituţii interesate. Orice român din afara frontierelor care are ceva de transmis despre activităţile sale sau al comunităţii din care face parte poate fi corespondent al RGNPRESS.

Newsletter



Facebook