Tradiții populare de Anul Nou în Parohia românească ”Toți Sfinții” din Milano Nord-Monza

Prilej de mare sărbătoare în satul românesc este întâmpinarea Anului Nou, când se merge cu sorcova, cu plugușorul, cu buhaiul sau cu semănatul și au loc numeroase manifestări mimice și dramatice populare care derivă din practici străvechi, ale căror origini ne trimit la istoria noastră precreștină, transmite Pr. Pompiliu Nacu din Milano, preluat de Romanian Global News.

Sărbătorile de iarnă sunt cele mai populare printre români, datorită numărului mare de tradiții existente în toate regiunile țării. În Parohia din Milano Nord Monza în ziua de 29 decembrie 2019, la îngemănarea între ani, consilierii și credincioșii parohie noastre au organizat o serie de tradiții de Anul Nou. Este vorba de Plugușor, dansul Cerbului, Ursului, Caprei și Căiuți de la Sarafinești. O să încercăm să spunem câteva cuvinte despre aceste obiceiuri de iarnă. În ajunul Anului Nou, în Moldova și Muntenia, cete de flăcăi şi de bărbați de curând însurați pleacă cu Plugul. Acesta este un străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Plugușorul” a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoței, însă plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor.
Cerbul în mitologia populară româneasca simbolizează dreptatea, puritatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui și este specific în zona Hârlăului și Sucevei. Cerb este caracterizat prin frumusețea coarnelor, la care se adaugă mărgele, beteala, ciucuri (canafi) din lâna, panglici multicolore, etc. Zona Cucutenilor, leagănul al civilizației, ce a evoluat între anii 5.000-3.500 î. d. Hr., în spațiul carpato-danubiano-pontic este considerată cea mai veche Vatra a Europei. Unul dintre obiceiurile autentice ale Cucutenilor, unic de altfel în întreaga Moldovă, este cel al „cerbului“, un ritual în care fantasticul se împletește cu credința omului simplu în puterea animalului suprem şi bucuria învierii acestuia la viaţă. Cerbul este socotit un animal magic de oamenii locului, moare şi învie în timpul dansului-ritual, care slăvește izbânda vieţii asupra morții prin salturi viguroase şi strigăte de bucurie. Când cerbul se îmbolnăvea, oamenii apelau la vraci pentru a-l descânta, apoi se vindeca.
Așa cum afirmă Romulus Antonescu în Dicționarul de credințe, ”În unele variante ale baladei „Meșterul Manole”, pruncul părăsit este crescut și alăptat de ciutele fecunde, în doine, haiducul rănit de semenii lui se înfrățește cu căprioara; trăind în adâncimile sacre ale codrului, fiind pure și nepătate, cerbul și ciuta polarizează numeroase atribute pozitive, benefice; de aceea, ele dispun de un surplus de sacralitate, fapt care le acordă un surplus de prestigiu și autoritate; ele sunt animale „curate”, exemplare, animale „puternice” și fecunde, donatoare de energie și bunăstare; această determinare mitologică explică importanța căprioarei și a cerbului în tradiția populară românească”.
Umblatul cu Capraține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. În Muntenia şi Oltenia, capra este denumită „brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măştii), şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măștilor zoomorfe, întâlnite în satele românești la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morții şi renașterii divinității.
Umblatul cu Ursuleste întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou și este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui urs, însoțit de muzicanți şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje. Ursarii poartă pantaloni albaștri, cu dungă tricoloră pe margine, cămașă roșie, legată cu două curele pline de zurgălăi, sunt încălțați cu opinci din piele de porc, cu moţ sau ciucure roșu în vârf, iar pe cap poartă un coif. Din punct de vedere simbolic albastru este cerul, iar roșu sângele vărsat în lupte. În sunetul tobelor sau în armonia muzicii de fluier ursul imită pașii legănați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. Există ipoteza că la originea acestui obicei s-ar afla un cult traco-getic.
Datinile românilor de la sate reprezintă o continuă sursă de inspirație pentru artiștii români și străini din diferite domenii, precum muzica, moda sau decorațiunile interioare. Chiar dacă sunt obiceiuri ce țin mai mult de tradiția laică, este bine să le păstrăm, pentru că sunt o memorie a istoriei noastre, iar cine nu are trecut nu poate înțelege prezentul și nu crede în viitor.

Romanian Global News

Read Previous

Irina Loghin, interpreta din România, a primit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Orhei

Read Next

PS Ignatie al Hușilor îl pune la punct pe useristul Bulai, după blasfemiile de Crăciun debitate de acesta despre Fecioara Maria

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *