Breaking News :

Părintelui Milea către Președintele Iohannis: Aveți puterea de la Dumnezeu să dovediți în istoria românilor, că vă pasă de noi, că respectați cea mai mare sărbătoare creștină a românilor, Sfintele Paști

Analiză trustului de presă al Mapn: Dezinformările Moscovei, mai periculoase decât Covid-19

Klaus Iohannis, mesaj pentru românii din Diaspora: Nu veniți acasă de Paște!

România nu mușcă din nada aruncată de Rusia la Chișinău. Sprijinul României va fi mai departe strict condiționat

Atenționare de călătorie în contextul răspândirii infecției cu COVID-19 – Spania, Germania, Franța

Trump suspendă pentru 30 de zile călătoriile din UE în SUA.Cetățenii străini care călătoresc din Europa nu mai pot intra în SUA

Donald Trump, cel mai informat om de pe planetă, liniștește demența mass-media cu coronavirusul: anul trecut, 37.000 americani au murit din cauza gripei comune… Nimic nu s-a închis, viața și economia merg mai departe

Deciziile luate de Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență în Contextul epidemiei de coronavirus 2019-nCoV din România

Big Farma a cumpărat presa centrală și i-a impus cenzura! Aceasta a ignorat LANȚUL UMAN format din peste 5000 de oameni jurul Parlamentului de sâmbătă, 7 martie, din timpul protestului anti-vaccinare obligatorie

Scrisoarea prin care 50 de medici cer deputaților să respingă Legea Vaccinării Obligatorii. Dr. Vasile Astărăstoae și Dr. Pavel Chirilă, printre semnatari

De ce NU trebuie să fim vaccinați OBLIGATORIU. Pe scurt, ca să înțeleagă tăt omu’

„Unioniştii cer Academiei de Ştiinţe a Moldovei să ia o poziţie tranşantă după declaraţiile lui Igor Dodon de a înlocui limba română cu aşa-zisa limbă moldovenească”. Academia Română a facut-o!

Ludovic Orban, apel la românii din Italia: „Să nu mai vină în România decât în situații absolut urgente”

mai 29, 2020

Dan Dungaciu: Europa va fi solidară sau nu va fi deloc? UE îşi joacă destinul la ruleta coronavirusului

Pe 26 martie, Preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, a rostit această frază: „Uniunea Europeană fie va soluţiona această criză medicală fie va muri ea!”E un diagnostic al unui italian furios? Sau profeţia tristă a unui oficial european exasperat, care înţelege că această criză a redeschis vechile răni ale Uniunii şi care, de data asta, s-ar putea să nu se mai închidă niciodată, se întreabă Profesorul Dan Dungaciu pe www.larics.ro, preluat de Romanian Global News.

S-a deschis sezonul la critici

Pe 8 martie 2020, când actualul preşedinte al Comisiei Europene Ursula von Leyen şi-a ţinut conferinţa de presă la 100 de zile de la preluarea mandatului, a dedicat crizei coronavirusului circa 1 minut şi jumătate, fiind vizibil iritată când jurnaliştii au chestionat-o ulterior pe acest subiect.
Între timp, a devenit limpede că UE a pierdut startul. Nici vorbă de a compara atitudinea uniunii în prag de pandemie cu atitudinea ei în faţa încălzirii globale, în raport cu care, într-o ceremonie pompoasă din 28 noiembrie 2019, UE decreta solemn şi oficial – era şi domnişoara profet Greta Thunberg de faţă – „climate emergency”.
Primii oficiali care au criticat Bruxelles-ul au fost italienii, apoi şi alte voci s-au alăturat acestui cor furios. Reacţia incipientă la criză – atâta câtă a fost! – a fost una locală, fiecare stat naţional acţionând aşa cum a putut sau cum a crezut de cuviinţă (Pe 8 martie, guvernul spaniol socialist/comunist chema isteric lumea în piaţă la marşul împotriva exploatării femeilor şi a exploatării în general – şi lumea a ieşit, împreună, în stradă!). S-a jucat pe cont propriu, şi primii care au intervenit prompt şi – fireşte – „dezinteresat”, au fost chinezii şi ruşii. Cu pompa propagandistică de rigoare şi cu gândul la proiecte strategice mondiale – un soi de geopolitizare a dezastrului.
Americanii au protestat primii faţă de această ofensivă chineză de partid şi de stat, UE a intrat târziu în joc şi la acest capitol.
Contra-reacţia oficialilor europeni la modul cum au gestionat criza medicală a fost pasivă: că, de fapt, UE nu are atribuţii atât de extinse, nici chiar buget, chestiunea medicală nu e atributul Bruxelles-ului, ci, mai degrabă a statelor naţionale etc.
Adevărul e undeva la mijloc. În realitate, UE nu a fost nici construită nici dotată pentru a răspunde la aceste tipuri de criză, de aceea nu are nici atribuţii nici instrumente adecvate; e corect asta. Pe de altă parte, tot discursul european oficial de dinainte de criză sugera, indecent, aproape, populaţiei că UE e acolo, sus, competentă, puternică şi atentă să nu ni se întâmple nimic rău – dacă nu poate şi nu are mijloace, de ce ni se tot cere sa ne bazăm pe ea?
Dar, dincolo de toate acestea, există, în criticile acestea virulente la adresa Uniunii, o ipocrizie uriaşă. Cei care au sărit imediat la gâtul UE, simţindu-l complet dezgolit, ignoră un detaliu esenţial. Cum ar fi reacţionat ei dacă, acum câţiva ani, liderii europeni ar fi propus modificări de legislaţie/tratate astfel încât UE chiar să aibă atribuţii inclusiv în crize de genul celeia cu care ne confruntăm? Ar fi propus adică, o federalizare a Europei, cu pârghiile de control aproape exclusiv la Bruxelles.
Evident că, în acel moment, cei care critică astăzi UE pentru inacţiune ar fi fost, desigur, şi mai virulenţi. Ar fi protestat – în numele libertăţii individuale şi naţionale – împotriva tentativelor Bruxelles-ului de a îngrădi suveranitatea statelor, de a înăbuşi orice reacţie locală şi de a impune o superfetaţie politică ne-aleasă, ne-reprezentativă şi care nu va da seama de nimic în faţa nimănui (celebrul „accountability”).
Şi poate că argumentele lor ar fi avut oarecare valabilitate, dar nu despre asta e vorba aici. Ipocrizia este să critici acum UE pentru inacţiune şi neputinţă, când, de fapt, nu ai (fi) fost niciodată de acord să conferi Bruxelles-ului instrumentele politice prin care să poată face cu adevărat ceva.

Aici e ipocrizia…

Doar că, la acest punct, am putea fi şi noi acuzaţi de ipocrizie: căci am sugera că federalizarea UE nu s-a făcut pentru că vocile critice euro-sceptice au orbit pur şi simplu ochii politici ai liderilor europeni de mainstream sau că le-au paralizat acţiunile. Euroscepticii, „populiştii”, „naţionaliştii” au fost/sunt de vină pentru că UE nu e o federaţie!
Asta ar fi mai mult decât o ipocrizie.
Ar fi o minciună sfruntată…

De ce nu este UE o federaţie?

Răspunsul simplu este că nu s-a dorit. Şi nu s-a dorit de către cei care aveau, cu adevărat, puterea să facă asta. Adică liderii politici naţionali din partidele de mainstream ale statelor puternice din UE! Ei sunt cei care ar fi putut să schimbe ceva, dar nu au făcut-o, de fapt, niciodată.
Chestiunea a fost evidentă în noiembrie 2009 când, de pildă, primul „preşedinte” al UE (oficial Preşedinte al Consiliului European) a fost… Herman Van Rompuy , un obscur şi necarismatic premier al Belgiei. Ulterior, toţi liderii europeni „de scos în faţă” au avut aceeaşi alură: personaje fără tracţiune politică reală sau politicieni din Est, deci fără forţă decisivă. Această sub-reprezentare de la nivelul Bruxelles-ului era semnul evident că, în realitate, puterea nu se afla acolo unde se pretindea că ar fi; puterea reală era şi este încă la statele naţionale, cu ponderi diferite, evident, în funcţie de categoria de greutate la care joacă.
Şi aceste state naţionale puternice – nu Polonia, nu România, nici măcar Ungaria sau cine ştie ce lideri populişti est-europeni – au fost cele care au blocat procesul. UE a fost, în realitate, un instrument extrem de util pentru interese naţionale şi care, concomitent, deroba de responsabilităţi reale. E ideal, de pildă, să ai o monedă subevaluată pentru o economie supraperformată, şi astfel să poţi exporta în voie în piaţa europeană, fără să ai şi responsabilitatea politică a acestei pieţe.
E doar un exemplu…
Acesta a fost modelul de leadership al statelor naţionale puternice din UE: „leading from behind”, cum ar fi spus Barack Obama, tradus după realităţile europene.
Consecinţa a fost că UE a rămas o carcasă impozantă, complicată, luxuriantă, dar fără să fie niciodată „suveranul” real. Nu Bruxelles-ul decide „în cazuri de excepţie”, vorba lui Carl Schmitt – nici măcar în cazuri de criză.
Aşa cum s-a văzut pregnant în criza financiar bancară din 2007-2008, criza migranţilor din 2015 – şi aşa cum se vede şi astăzi.

UE nu e vinovată. Pur şi simplu, „noi, europenii” nu există

Despre ultimul Consiliu European din 26-27 martie se tace, în multe locuri, strategic. În realitate, blocarea oricărui „plan Marshall” pentru Europa şi vorbele grele care au fost lansate cu acel prilej ilustrează perfect ceea ce încercăm să degajăm aici. „Corona – bondurile”, adică un instrument european prin care prin care datoriile suverane ale statelor lovite de criză ar fi fost convertite in obligaţiuni financiare ale UE, deci asumate solidar – frumos cuvânt! – de toate statele europene, a căzut. Germania, secondată de Olanda, Austria sau Finlanda au respins propunerea, ceilalţi – Italia, Spania, Franţa – au reacţionat virulent. Unii dintre ei, olandezii, au încercat, ulterior, să pună apă în vinul declaraţiilor iniţiale, s-a vorbit despre o revenire la masa discuţiilor, dar rezultatul este limpede exprimat de preşedinta Comisiei Ursula von Leyen: „corona bondurile” sunt doar „un slogan”.
Lucrurile nu vor fi fără consecinţe dacă rămân aşa.
Furia şi frustrarea sunt evidente, şi nu putem deocamdată evalua consecinţele politice pe termen lung. Ca să parafrazăm un scriitor faimos, statele europene se bucură la fel, dar fiecare se întristează în felul propriu…
În realitate, nu s-a întâmplat nimic nou la Consiliul European. Doar confirmarea unei stări de fapt: „solidaritatea europeană” nu există. Secretul lui Polichinelle este că fundamental ei moral, adică ideea de „noi, europenii”, e cel mult o metaforă. Nu există sentimentul de „noi” împărtăşit de locuitorii bătrânului continent. Există „noi, americani”, există „noi, chinezii”, „noi, germanii”, există „noi, olandezii”, „noi, românii” sau „noi, ungurii”, dar „noi, europenii” – nu.
Nu ne simţim „europeni”, în sensul în care ne simţim „naţionali”, de unde şi imposibilitatea unei solidarităţi reale cu (toată) populaţia continentului. Acolo, la nivelul profund şi intim al asumării identitare, se joacă miza mare a proiectului european şi al solidarităţii noastre. Cine se indignează sau duce mâna la inimă atunci când priveşte drapelul albastru cu stele galbene sau ascultă acordurile Simfoniei a IX-a de Beethoven (aşa numitul “imn european”)? Deocamdată, nimeni. Va creşte semnificativ numărul acestora în viitor? Nu avem, riguros vorbind, nicio probă în acest sens; avem însă conştiinţa importanţei cruciale a acestei chestiuni, sesizată de fapt şi de „ziditorii” noului proiect european. Robert Schuman însuşi, unul dintre părinţi fondatori ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, avertiza în a sa Pour l’Europe (1963): „Înainte de a deveni o alianţă militară sau economică, Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului.” N-a fost să fie (analiza aici).
Ce înseamnă, concret, sentimental naţional de „noi”? „Noi, americanii” înseamnă că atunci când un uragan devastează Louisiana, iar guvernul federal se grăbeşte să finanţeze şi să sprijine populaţia locală, nimănui din celălalt capăt al Americii, din Seattle sau din Los Angeles, nu îi trece prin cap să apostrofeze guvernul central că dă din bugetul comun celor afectaţi. Aşa cum, şi în cazul României, dacă o inundaţie s-ar petrece la Galaţi, nimănui din Oltenia sau Crişana nu i-ar trece prin minte să certe guvernul pentru că intervine cu ajutoare sau bani de la buget. Pur şi simplu, această chestiune nu se pune. Tocmai pentru că există aceea solidaritate anterior asumată, acel „noi” implicit, problema de tipul celei ridicate în Consiliul European nu există.

Criza dezvăluie acut diferenţa dintre un stat naţional şi o entitate politică sui generis precum Uniunea Europeană. În criză, europenii nu se uită în aceeaşi direcţie; atunci îi descoperă cu adevărat pe „ai lor” şi pe „ai celorlalţi”.
„Noi, europenii”, vorba bătrânului Maiorescu, este o perfecta „formă fără fond”.

Se cheamă interesul naţional – you stupid!

De aici şi inadecvarea celor care îi critică pe nemţi sau pe olandezi. Dacă nu i-au susţinut ei pe greci, ieri – vorba cancelarului Merkel: noi când mergem la culcare voi ieşiţi în oraş la cafenele – de ce i-ar susţine pe italieni sau spanioli, azi? Logica este aceeaşi. Ce am putea să le spunem nemţilor sau olandezilor? Să vă fie ruşine pentru că sunteţi… germani sau olandezi? Păi chiar asta sunt. Şi aşa au fost şi faţă de Grecia în timpul crizei financiare… (Plus dispreţul aferent: „cheltuiţi banii pe femei şi băutură, apoi cereţi ajutor”, cum zicea în 2017, elegant, un fost ministru de finanţe olandez despre cei din sud).
Nici Berlinul nici Haga (nici alţii ca ei) nu acţionează altfel decât până acum. Şi nu acceptă, nici azi, precum nu acceptau nici ieri, ca disciplina lor financiară, pentru care au trudit şi politicienii şi cetăţenii, să fie aruncată în aer de state niciodată foarte atente la echilibrele lor bugetare şi care acum, când criza îi covârşeşte, vor să îi facă şi pe alţii coresponsabili.
Se cheamă interes naţional, you stupid – cum ar fi spus consilierul economic al preşedintelui Bill Clinton.
E imoral şi incorect? În raport cu aşteptările create de unele discursuri pompos europeniste ale unor lideri care se jucau cu vorbele, da. Dar în raport cu realităţile europene şi evoluţiile tuturor crizelor de până acum – nu.
Şi se cheamă tot la fel – interes naţional – şi când alte state practică un şantaj emoţional – amplificat de lucrurile tragice care se petrec în ţara lor – dorind ca datoriile sau problemele lor economice să fie asumate, pe timp de criză, „în comun” („corona-bondurile”). De ce interesele naţionale italiene sau spaniole ar fi mai legitime decât cele olandeze sau germane? Nu sunt. Sunt acelaşi lucru.
Dacă europeniştii şi federaliştii nemulţumiţi vor să îi impute ceva doamnei Angela Merkel nu este ceea ce face acum. Vina doamnei cancelar, a cărei posteritate se joacă în acest moment şi nu este deloc clară, este că, în perioada de pace relativă a Europei, ea, şi alţi lideri europeni puternici, nu au împins cu adevărat pentru o federaţie europeană. Nu au avut, niciodată, vreun proiect real în acest sens. Măcar să fi încercat! Atunci când, teoretic, puteau, nu au făcut nimic. Iar acum numai pot. Statele sunt prea neliniştite, liderii prea nervoşi, populaţiile prea dezamăgite ca să mai poată fi făcut ceva.
Europa federală este o victimă evidentă a COVIT19. Fereastra de oportunitate pentru aşa ceva – pace mondialiştilor încremeniţi în proiect – s-a închis cu trosnet.
Ceea ce putem spera este să nu se dărâme uşa peste noi…

Europa, ultima criză?

La fiecare criză a UE cortinele cad, Beethoven nu se mai aude, discursurile sforăitoare sunt uitate, frontierele se închid, fiecare îşi vede de propria ogradă şi îi ajută pe ceilalţi doar privat – solidarităţi istorice vechi – sau dacă asta e în beneficiul său naţional -, iar realitatea nudă şi crudă despre care am vorbit mai sus ni se dezvăluie în faţa ochilor.
Criza trece, o luăm de la capăt. Iarăşi revin politicienii „europeni” pe scenă, iarăşi ni se promite „an ever closer union”, instrumentişti talentaţi se adună şi interpretează, „spontan”, Oda Bucuriei prin gările sau aeroporturile elegante ale Europei, iar absolvenţii programelor Erasmus, vorba fostului preşedinte de comisie Jucker, se apropie cultural unii de alţii, se căsătoresc şi fac copii (nu neapărat în ordinea asta).
Şi iar vine criza, şi iar tac fanfarele…
Ce are în plus pandemia de coronavirus, cu toată gama de provocări pe care o aduce? În esenţă, nu a schimbat nimic din mecanismul de reacţie. Dar dramatismul şi tragismul morţilor contabilizaţi cotidian e fără precedent. E mult peste tot ce Uniunea Europeană a traversat în istoria ei.
Această criză nu e ca oricare alta. Două lucruri sunt pe cale să se întâmple: pe termen scurt, orice idee de „mai multă Europă” devine inoperantă. Ultimul Consiliu European i-a dat o lovitură mortală. Şi chiar dacă, prin absurd, Berlinul ar reveni la gânduri mai bune, nu va putea să meargă prea departe cu asumarea datoriilor Sudului – ar fi doar o chestiune de timp până când liderii care vor face asta vor fi seceraţi politic de adversarii lor care simt deja mirosul sângelui. Şi Alternative für Deutschland va avea cale liberă să devină primul partid din Germania… Asta vrem? În ciuda ameninţărilor pe care le vedem cu toţii şi care ne privesc deopotrivă, soluţia „Europei unite” pare la fel de nerealistă azi precum era acum 140 de ani, când sociologul român Dimitrie Gusti i-a dezvăluit paradoxurile şi utopia.
În al doilea rând, prin tragismul ei teribil, dar şi frustrările pe care le generează, s-ar putea ca după această criză – mai ales dimensiunea ei economică – să ne fie imposibil să ne mai punem costumele europene de bal mascat şi să revenim la vechea partitură, aşa cum făceam de obicei… Pur şi simplu, s-ar putea să nu se mai poată.
Paradoxul formidabil la care asistăm astăzi: ceea ce putem spera este ca această criză să nu fie… ultima criză a Uniunii Europene.
Dan Dungaciu este membru în Consiliul de experţi LARICS.

Romanian Global News

Read Previous

Aproape 300.000 de persoane, dintre care peste 250.000 de cetăţeni români, au intrat în martie în România

Read Next

ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului cere autorităților să permită credincioșilor participarea la Slujba de Înviere