Anca Stângaciu: Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia

Recent am citit cu interes cartea a Doamnei Anca Stângaciu, istoric, conferențiar la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai, intitulată Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia, apărută la Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2019. Mulțumesc autoarei pentru trimiterea ei, se arată într-o recenzie scrisă de Prof. Alexandru Ioan Herlea, remisă la redacția Romanian Global News

Așa cum rezultă din bogatul său curriculum vitae, Doamna Stângaciu este specializată atât în problematica europenizării, a exilului românesc, cât și în cea a relațiilor economice internaționale; în aceste cadre acordă o atenție deosebită istoriei legăturilor dintre România (români) și Italia.
Am avut prilejul să constat personal dinamismul și profesionalismul doamnei Stângaciu, cel din urmă câștigat datorită unei serioase pregătiri atât la universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde și-a dat doctoratul în istorie, cât și în stagiile post-doctorale efectuate în mai multe țări europene precum Franța, Belgia și Italia. În Italia a fost profesor asociat la mai multe universități. M-au impresionat în special competențele domniei sale în cercetarea arhivistică, de care am beneficiat eu însumi și echipa cu care colaborez la lucrarea despre matematicianul Petre Sergescu, istoric al științelor. Anca Stângaciu a publicat deja șase cărți și peste 50 de articole.
Cartea Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia, o lucrare de 400 pagini, bazată pe o documentare consistentă, scoate în evidență, pe lângă calitățile la care m-am referit deja, curajul cu care autoarea abordează și tratează un subiect dificil și sensibil. De asemenea, calitățile sale de dascăl sunt evidente în structurarea cărții, didactic organizată. [1]
Cele trei capitole ale lucrării, sugestiv intitulate : “Pe culmile exilului”, “Metamorfozele exilului italian”, “Exilul între unitate și dezbinare” sunt precedate de o introducere “Premisa” și urmate de “Concluzii”.
În “Premisa” este conturat și definit conținutul diferitelor forme ale exilului și propus un decupaj cronologic în trei perioade: 1) cel al anilor ’40-’50, exilul militant, eminamente politic; 2) cel al anilor ’60-’70, exilul mixt, politico-profesional, marcat de o accentuată individualizare și de diminuarea coeziunii lui; 3) cel al anilor ’80, pseudo-exilul citez: “mutare în Occidentul capitalist a celor plecați cu încuviințarea Securității și dispuși să facă pactul cu Diavolul”.
Capitolul “Pe culmile exilului” începe cu un subcapitol intitulat “Lămuriri conceptuale” care completează în mod fericit eforturile de sistematizare din “Premisă”. Se definesc și se comentează diferite noțiuni și concepte utilizate, autorul afirmând pe bună dreptate că : “într-un context al unui exil românesc contradictoriu, plin de necunoscute și adesea lacunar, formulările terminologice s-au dovedit a fi uneori confuze”. Se justifică astfel aplecarea asupra semanticii termenilor utilizați.
În “Premisa” dna Stângaciu afirmă: “Plasându-se în afara ideii de a condamna, cartea urmărește să răspundă la interogații privind particularitățile exilului intelectual românesc în Italia, metodele de acțiune ale Securității, tipologia informatorilor, structura și implicațiile psiho-sociale ale funcționării rețelei informative. Documentele Securității relevă faptul că intelectualii stabiliți temporar sau definitiv în Peninsula Italică au făcut parte din strategia instituției de recuperare a “emigrației” politice prin întoarcerea în România sau, într-o măsură mai mare, prin obținerea acceptării regimului”.
Aici apare marea dificultate căreia autoarea a trebuit să-i facă față, întrucât dosarele Securității, una din principalele sale surse de informare, conțin varianta Securității a faptelor și evenimentelor, așa cum au fost ele văzute și imaginate de lucrătorii acestei sinistre instituții. În plus, după decembrie 1989 arhivele Securității au rămas mulți ani în custodia urmașei acesteia înainte de a fi predate (în mare parte, dar nu total) noii instituții – CNSAS – și este notoriu faptul ca unele au fost distruse.
Situația arhivelor exilului este o altă mare problemă. Este necesar să se ia în considerare tensiunile și neînțelegerile existente între diferiții exilați sau grupuri de exilați, subiectivitatea diverselor memorii și mărturii, etc. Pentru scrierea unei istorii cât mai corecte, trebuie consultat un număr cât mai mare de surse si munca depusă trebuie făcută cu profesionalism, rigoare și maximum de obiectivitate.
Lecturarea atentă a cărții doamnei Stângaciu mă face să cred că domnia sa a reușit. Nu sunt un specialist în istoria exilului românesc, dar, ca refugiat în Franța din 1972, cunosc direct unele detalii, iar ca istoric al științei și tehnicii, cea mai tânără ramură a istoriei, cunosc, de asemenea, dificultățile cu care se confruntă și exigențele la care sunt supuse toate ramurile istoriei.
Cu subcapitolul doi, intitulat : “Cu gânduri mereu spre Țară” din primul capitol intrăm în subiectul propriu zis al cărții, anunțat de titlul acesteia : Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia. În următoarele 284 de pagini ale lucrării sunt prezentate și analizate situațiile în care s-au găsit, cu care au fost confruntate, numeroasele personalități și instituții ale exilului. Doamna Stângaciu are meritul de a nu se fi limitat la contextul italian, ci a știut să abordeze problema exilului intelectualilor români din Italia în cadrul exilului românilor din Occident, din Lumea Liberă. Nici nu se putea altfel, întrucât majoritatea personalităților dintre românii exilați care au trăit un timp în Italia și-au schimbat domiciliul într-un sens sau altul, adică plecând sau venind în Italia. Aceasta abordare contribuie, fără îndoială, la valoarea cărții.
În “Concluzii”, text care trebuie citit cu atenție, autoarea rezumă și felul în care lucra Securitatea; vorbind de carte, afirmă că aceasta: “cuprinde o analiză de ansamblu asupra tehnicilor și metodelor diabolice, ascunse, persuasive sau manipulative ale Securității, care, prin ofițeri și agenți, a reușit să se infiltreze, să destabilizeze, să dezbine sau să lase traume, ceea ce nu înseamnă că exilul nu a dat, în timp, inclusiv posibilitatea cunoașterii, a purificării, a afirmării și a permanenței.”
Mai subliniez încă odată că bibliografia este bogată și bine prezentată. Ea este urmată de o listă alfabetică a intelectualilor români din Italia în perioada 1941-1989, care conține succinte informații biografice. Adaug și faptul că această carte se citește cu plăcere, în ciuda cantității mari de informație și a densității ei.
Nu intru în detalii, nu este cazul, și este dificil să aleg exemple asupra cărora să mă opresc. Nu fac decât să recomand citirea acestei remarcabile cărți. S-ar putea ca cititorul avizat să descopere o serie de informații care ar trebui aprofundate și detaliate. Aceasta nu diminuează însă cu nimic valoarea cărții. Istoricii de mâine care vor scrie despre subiect vor avea ce face și această afirmație este valabilă pentru orice carte de istorie.
Unul din marile merite ale cărții Doamnei Anca Stângaciu constă în faptul că există; orice efort pentru cunoașterea adevărului despre trecutul recent, ocultat, manipulat, prezentat incorect și tendențios este mai mult decât binevenit, este imperios necesar. Autoarea merită toate felicitările.
[1] în afară de carte menționez și articolul Les intellectuels roumains de l’exil italien et la nouvelle politique étrangère roumaine dans le contexte de la propagande communiste publicat in Synergies Roumanie n° 14, 2019, pp. 193-205.

Romanian Global News

Read Previous

Big Tech cenzurează știința, deoarece panica COVID-19 i-a îmbogățit și le-a distrus concurența

Read Next

Apeluri ale Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria pentru distincțiile pe anul 2021