Dan Dungaciu: Cine câștigă și cine pierde după aglomerația de la Marea Neagră

Axa de confruntare Moscova – Kiev nu s-a ostoit niciodată din 2014 încoace, dar elementul definitoriu pentru a înțelege tensiunile din Marea Neagră, șapte ani mai târziu, este repoziționarea pe axa Moscova – Washington.
Despre asta a fost vorba la Marea Neagră, scrie Profesorul Dan Dungaciu pe https://larics.ro, preluat de Romanian Global News.

Ucraina: un stat schilodit strategic, lăsat tot așa
Președintele Zelenski, „sluga norodului”, nu a fost ales în aprilie 2019 să facă război cu Rusia, ci să facă pace cu Rusia. Peste 73% dintre ucraineni i-au dat votul pentru asta, actorul proaspăt intrat în politică surclasându-l pe cel pe care, sfidător și cinic, Rusia îl numea „reprezentantul partidei războiului”, adică Piotr Poroșenko. Și președintele Zelenski a vrut să facă pace, inclusiv să accepte concesii pe care predecesorul său nu le-ar fi acceptat. Doar că setul de condiții pe care Rusia l-a pus pe masă era atât de dur încât nu a putut să treacă – chiar dacă președintele ar ar fi vrut; și uneori a vrut! – de furcile caudine ale „centurii de castitate” sau „centurii de forță” pe care o reprezintă, în Ucraina, societatea civilă – instituții de cercetare, ONG-uri, experți, presa, „deep-state” etc. O centură de protecție și comunicare fermă, radical anti-rusă și rareori dispunsă la compromisuri. O centură care poate, iată, cenzura unele acțiuni ale președintelui ales, în pofida chiar a spiritului public de acolo. „Centura” aceasta despre care vorbim nu este reprezentativă – prin radicalism – pentru toată populația Ucrainei, dar, totuși, are un „vot” de blocaj la nivel public. Nu se poate, iată, trece peste ea.
Este o situație unică la Kiev, din acest punct de vedere, una pe care nu o putem regăsi, de pildă, în R. Moldova, în care nu doar președinții sunt „ne-geopolitici”, dar și spațiul public și – cu unele excepții – principalii comunicatori de la Chișinău.
Prin urmare, Zelenski nu a făcut compromisuri. În general nu a făcut mai nimic din ceea ce a promis: nici luptă împotriva corupției (adică să îi bage în pușcărie pe oligarhii care, mulți dintre ei, după eșecul armatei naționale ucrainene, au finanțat după 2014 cu banii lor armate private care să încerce să se opună Rusiei!), nici încetarea focului în Donbas sau soluționarea pașnică a conflictului. Și a ajuns la circa 20% în sondaje, din 73%, iar partidului său, majoritar în Radă după parlamentarele din 2020 – tot pe acolo. (Mai mult, președintele Zelenschi a ajuns să fie, în sondaje, aproape egal cu rivalul său, fostul președinte Poroșenko, de aici și anumite episoade carambolești precum cel al răpirii judecătorului ucrainean Ceus, apropiat de fostul președinte, solicitant de azil în R. Moldova, din centrul Chișinăului, cu o mașină cu numere diplomatice ucrainene!).
Și Rusia a simțit momentul și a mirosit slăbiciunile noii conduceri de la Kiev, teoretic mai favorabilă pentru Kremlin decât Petro Poroșenko. Astfel că Moscova a făcut ceea ce știe mai bine atunci când simte că cel prins în cursă dă semne de slăbiciune: strânge și mai tare lațul! Astfel că, sistematic, inclusiv după înțelegerile de încetare a focului din iulie 2020, trupele separatiste – prin ambuscade sau lunetiști – luau la ochi soldați ucraineni și creșteau, regulat, numărul morților acestora în fiecare zi: azi doi, mâine unul, pestre trei zile patru etc. În Donbas nu a fost pace decât pe hârtie și, practic, nu au tăcut armele niciodată. Presiunile pe președintele de la Kiev erau tot mai mari, Moscova aștepta cedări, Zelenschi nu le putea face, iar șubrezirea sa politică devenea o certitudine…
Așa că pentru Moscova era win-win: fie ceda Zelenski la negocieri, iar Moscova câștiga, fie nu ceda și se șubrezea intern, pentru că mâinile pentru cedări erau legate – și iarăși câștiga Moscova prin decredibilizarea Kievului intern și internațional.
Pe acest fond a venit victoria lui Biden. Și declarațiile dure la adresa Moscovei, culminând cu apelativul – fără precedent chiar în timpul Războiului Rece – de „criminal” adresat președintelui rus, care i-a răspuns a doua zi, sugerând că președintele american are probleme de sănătate și nu își controlează foarte bine nici discursul nici gândurile.
Ucraina a încercat – pe bună dreptate – să profite de situație. În ciuda faptului că președintele Biden nu l-a sunat pe omologul său ucrainean după investire (abia pe 2 aprilie a avut loc prima convorbire între cei doi lideri, și asta doar în contextul escaladării de la Marea Neagră!), Kiev-ul a încercat să introducă Ucraina, chiar și peste rând, pe agenda tensiunilor dintre Moscova și Washingon.
Pe 5 martie, Secretarul de stat Blinken trimite un twitter prin care anunță interdicția intrării în SUA a oligarhului ucrainean Ihor Kolomoyskyy, cel care, în esență, l-a făcut președinte pe Zelenschi, și încheie mesajul fără niciun dubiu: „America rămâne #UnitedAgainstCorruption cu partenerii noștri din Ucraina”. Kievul recepționează mesajul și acționează împotriva unui oligarh pro-rus faimos, Viktor Medvedchuk, pro-rus și apropiat de președintele Putin.
Dar nu e doar asta. Concomitent, tot în luna martie apar primele știri despre masarea de unități militare ale Ucrainei spre frontiera care delimitează teritoriile controlate de separatiști. Evident, militari și muniție insuficiente să declanșeze un război sau să-l câștige. Dar nu asta era ideea, căci Zelenschi nu este Saakașvili, ci ca Ucraina să atragă atenția asupra sa.
Ceea ce a reușit.

Rusia: Pe aici nu se trece (versiunea moscovită)
Dar nu asta avea însă să îngrijoreze Rusia – care avea în jurul Donbasului baze militare și trupe suficiente ca să facă din orice incursiune militară a Kievului în teritoriile separatiste un vis urât -, ci ridicarea tonului de la Washington. Un nou președinte, o nouă totalitate. Președintele Biden nu vrea să fie Trump nici din acest punct de vedere, așa că atitudinea sa față de Rusia se vrea la polul opus (cel puțin la nivel de retorică).
Combinația ripostei ucrainene cu venirea noii administrații de la Washinghton a pus Moscova în alertă. După cearta de cuvinte dintre Rusia și America – fără precedent, cum am văzut -, au urmat din nou acuzații reciproce, tensiuni în voce. Răspunsul Moscovei, în „străinătatea ei apropiată”, spațiul strategic care o interesează cel mai mult, s-a vrut covârșitor. Și trupele au început să se miște în jurul Ucrainei ca o anacondă în jurul prăzii. Și lumea a intrat în panică, exact ce se dorea la Kremlin.
Avea Moscova de gând să înceapă un război neprovocat în Ucraina? Evident, nu. Psihologizarea aberantă și incultă a modului în care funcționează statutul rus – totul este impredictibil acolo, căci totul este despre Vladimir Putin, psihologia lui, toanele lui, furiile sau idiosincraziile liderului – a făcut acest scenariu plauzibil pentru unii, de aici și isteria ultimelor zile. În realitate, ne place sau nu, Rusia este un stat care, din punctul de vedere al politicii externe și de securitate, are instituții solide, este eficace și strateg, căci altfel nu se-ar fi surprins și nu ar fi repurtat succese, fie și de etapă, de atâtea ori, în Georgia, Ucraina, Siria sau aiurea. Sigur că atunci când armatele stau față în față se pot petrece și accidente și escaladări involuntare, dar de aici până la a valida ideea unei noi „invazii ruse” cu scopul de a cuceri Ucraina (în diverse versiuni) era, totuși, cam mult.
E adevărat că, la un moment dat, telefoanele ziariștilor și nu numai s-au umplut cu filmulețe despre cum se mișcă trupele ruse în toate direcțiile – de parcă atunci când Moscova începe o invazie o anunță la știri! -, dar scopul acestei operațiuni, realizată, cu scopuri diferite, și de ruși și de ucraineni, era altul: pentru rușii să arate ce forță uriașă și ordonată pot să pună în mișcare, pentru ucraineni să arate că Moscova pornește la război împotriva lor… Rusia să se laude în fața publicului, Ucraina să se compătimească în fața aceluiași public.
Una peste alta, descurajarea Rusiei și-a atins scopul, cu nuațele de rigoare. Pe de-o parte, la adresa Ucrainei – nu încercați modelul Sakasvilli, căci, dacă intrați în Donbas, va fi „începutul sfârșitului statutul ucrainean”. Amenințarea explicită, venită de la cele mai înalte nivele ale deciziei din Rusia, a fost dură și convingătoare. (Ar fi reacționat Rusia dacă Ucraina intra în Donbas să alunge peste graniță separatiștii de acolo? Cel mai probabil, da. Doar că Ucraina din 2021 nu era Georgia din 2008, iar Zelenschi este exact opusul lui Saakașvili, inclusiv ca opțiuni geopolitice.) Descurajarea pentru Kiev a fost explicită și eficientă, cu mențiunea că, cel mai probabil, nimeni de la Kiev nu se gândea cu adevărat să intre în forță în teritoriul controlat de separatiști.
În ceea ce privește descurajarea pentru Occident, în primul rând pentru America, și aceasta a fost, în final, eficientă, căci toată lumea a invitat la calm și dezescaladare. Și aici cu aceeași precizare, eficiența a fost aparentă, căci nimeni din Europa sau America, la fel ca în 2014, nu avea de gând să facă un război cu Rusia pentru… Donbas sau Crimeea. Era și absurd. După ce în 2014 Administrația Obama a refuzat orice reacție militară, interzicând chiar și vânzarea de arme letale către Ucraina, cum își putea imagina cineva că, astăzi, după șapte ani, practic aceeași oameni – adică „noua” administrația de la Washington – ar fi declanșat un război pentru ceva care, în comparație cu 2014, nici nu a existat…
Și ajungem acum la America.

America: ziua în care Marea Neagră a înecat Alaska
Evenimentul anului nu a fost în niciun caz creșterea tensiunilor de la Marea Neagră, oricât de surpinzătoare ar suna o asemenea afirmație. Evenimentul începutului de an a fost întâlnirea neverosimilă de la Alaska, din 19 martie, dintre reprezentanții diplomatici cei mai înalți de la Washnigton și Beijing.
Un moment istoric, de cotitură, care va fi marcat ca atare de istoricii care vor scrie, peste ani sau decenii, despre această perioadă. Căci ceea ce s-a petrecut în Alaska, în primul rând reacția fulminantă și șocantă a celor mai înalți diplomați chinezi, a consemnat momentul istoric al respingerii explicite din partea Chinei a oricărei pretenții de superioritate morală sau discurs universalist din partea Statelor Unite. Ceea ce gândeau, cu siguranță, milioane de chinezi, a fost spus explicit și răspicat acolo, sub privirile stupefiate ale oficialilor de la Washington și a presei americane. Pentru prima dată pe un asemenea ton și la acest nivel.
E un moment asupra căruia vom reveni pe larg în pagina LARICS, el ne interesează deocamdată prin contrast: la Marea Neagră nu s-a întâmplat, practic, nimic, dar s-a vorbit public enorm despre asta. În Alasaka s-a petrecut un lucru fără precedent, la nivel diplomatic, e drept, nu militar, dar nu s-a comentat aproape nimic public. Chestiunea chineză s-a vădit a fi, pe viitor, de departe cea mai importantă provocare strategică pentru Administrația Biden, lăsată, aparent, într-un con de umbră în acest moment…
În comparație cu China, Rusia e o chestiune cunoscută pentru America – și nu una majoră. O rutină. De aceea, pentru Washington, tensiunile din Marea Neagră au fost în principal un prilej de reglaj strategic cu Rusia, de „tras de urechi” dar și de găsire rapidă a unui modus vivendi – în niciun caz o pregătire de război.
Cu o tactică numită de cineva, inspirat, „lovește și plachează”, Președintele Biden a vorbit dur și a amenințat, dar, concomitent, pe 13 aprilie, a sunat la Kremlin și a solicitat o întrevedere bilaterală cu Vladimir Putin, a ridicat apoi nivelul sancțiunilor, dar a și retras navele americane care – fuseserăm anunțați – porniseră spre Marea Neagră. Chiar și nivelul sancțiunilor economice a fost bine calibrat, acestea fiind calculate în așa fel încât să afecteze Rusia, dar nu decisiv, transmițând totuși un mesaj important de la Washington: nu am mers până la capăt, rețineți asta, dar, la o adică, am putea merge până la capăt și am putea pune economia rusă în și mai mare dificultate (adică interzicerea tuturor instituțiilor financiare din Vest de a achiziționa titluri de stat emise de Moscova pentru finanțarea datoriei publice a Rusiei sau scoaterea completă a țării din sistemul SWIFT).
Una peste alta, America nu a vrut escaladare militară, dar nici nu a lăsat Rusia nesancționată, conform promisiunilor inițiale ale administrației Biden.
Ce urmează? Ca de obicei, o întâlnire bilaterală, cea solicitată de președintele american, la 35 de ani de la celebra întâlnire Reagan-Gorbaciov de la Reykjavík, care „a privit dincolo de orizont” și a schimbat soarta lumii. Evident, nu va fi așa ceva acum, așa cum nu va fi nici ca întâlnirea Bush-Putin de acum 20 de ani, când președintele american a văzut prin ochii lui Putin, „sufletul rus”… Va fi însă, cu toate tensiunile aferente și cu tot „deja-vu”-ul ei, o întrevedere care, cel puțin pentru o etapă, va fixa liniile roșii ale unei confruntări militare dincolo de care nu va merge nici Moscova nici Washington-ul.
Care vor fi acelea și cine și ce preț va plăti, nu știm.
Dar configurația strategică a Mării Negre va depinde de ele.

Concluzii la un „război” care nu a fost și nici nu ar fi putut să fie

  1. Marea Neagră rămâne la fel ca înainte. Un spațiu neclarificat strategic, care trebuie însă lămurit, cel puțin în perspectiva unei pivotări americane reale, nu declarate, spre Asia (China). Deocamdată, rezultatul tensiunilor la care am asistat recent este unul singur: pe teren nu s-a schimbat nimic, dar am primit mesajul, reiterat, că nimeni nu face război în afara UE și NATO, nici măcar pentru modificări frontaliere. Securitatea Ucrainei nu este garantată de nimeni, până la urmă, iar ce i-a rămas Kievul-ui este masa de negocieri diplomatice. Acolo se va juca finala meciurilor din zilele trecute.
  2. După Summitul NATO de la București din 2008, unde Ucrainei și Georgiei li s-a refuzat MAP-ul, respectiv deschiderea unui parcurs inevitabil de aderare la NATO, a devenit clar că doar America nu este suficientă pentru a garanta o decizie NATO în aceast spațiu. Și nu e vorba despre extindere, ci despre jinduita echivalare – din perspectiva României – a prezenței NATO în cele două capete ale flancului estic, respectiv prezență „întărită” (enhanced) în Marea Baltică și doar „adaptată” (tailord) în Marea Neagră. E nevoie, mai mult decât oricând, de implicarea concretă și coerentă a actorilor relevanți UE la Marea Neagră. Sigurul care poate fi implicat din perspectivă strategică, după plecarea Marii Britanie, este Franța. Parisul are o strategie de securitate la Marea Neagră, este prezentă cu nave la Marea Baltică, dar prezența efectivă și convingătoarea la Marea Neagră lipsește. Este nevoie de a schimba această realitate, tocmai pentru a spori greutatea strategică a actorilor euro-atlantici în regiune.
  3. America și Rusia sunt astăzi într-o fază de confruntare, dar una „bine temperată”, cu perspective certe de delimitare, la întrevederea scontată din iunie 2021 a celor doi lideri, a liniilor roșii ale unei confruntări militare la care nu vrea nimeni să ajungă. Washigtonul are de gestionat China, în primul rând, criza internă ardentă, retragerea din Afganistan și Iranul – chestiuni față de care Rusia pare oricum mult mai simplu de clarificat. Cel puțin pe moment, căci nimeni nu garantează, așa cum nu a făcut-o niciodată, că victoriile tactice de azi se vor cuantifica, la Marea Neagră, în câștiguri strategice. Sau că nu va fi tocmai pe dos!
  4. Situația de pe teren a rămas, practic, aceeași. Ucraina e lăsată pradă „formatului Normandia” (Rusia, Ucraina, Franța, Germania) de negociere și a Acordurilor de la Minsk, cu tot cu „formula Steinmeier”, relativ recent introdusă în documentele de negociere, ceea ce înseamnă obligația Kievului de a accepta soluția politică înaintea soluției de securitate în rezolvarea conflictului din Donbas. Adică cedare evidentă în fața Rusiei. Practic, Ucraina e mai slabă azi decât ieri. Acum opțiunea este strict masa verde a discuțiilor, căci orice opțiune militară sprijinită, fie și teoretic, de Vest, se exclude. Și toată lumea a sesizat aspectul acesta în perspectiva viitoarelor negocieri.
  5. Dacă totul se mută pe terenul diplomatic, devin esențiale acum evoluțiile politice din regiune. În acest moment, fie și blocajul și existența „conflictelor înghețate” este deja un avantaj pentru Rusia, căci opresc orice discuție realistă despre extinderea UE sau NATO; darămite „soluționarea” acestor conflicte în favoarea Moscovei. Pentru România, este important de urmărit ce configurații de putere se desenează în zonă, în special în Ucraina sau R. Moldova (în perspectiva anticipatelor din acest an), respectiv capacitatea politică internă de rezistență la presiuni strategico-diplomatice venite din Est (dar și din Vest!), pentru acceptarea unor proiecte de federalizare (respectiv „statut special” pentru regiunile separatiste), care ar consimți, pe plan strategic, victoria definitivă a Federației Ruse la Marea Neagră.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.

Romanian Global News

Read Previous

Florin Șinca: MAFIA VINDE SAMAVOLNIC ULTIMA PALMĂ DE PĂMÂNT ROMÂNESC!

Read Next

SORIN ROȘCA STĂNESCU: AU FĂCUT PRAF ȘI INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN