Alegerile din Republica Moldova au îndeplinit ceea ce și-a dorit Rusia: înmormîntarea ideii de Unire cu România

Guvernul conservatorului Lascăr Catargiu aduce în Parlament Convenţia cu Austro-Ungaria. Opoziţia liberală se angajează s-o respingă cu tot arsenalul din dotare: discursuri răsunătoare, zurbe de stradă, atacuri în presă, scrie maestrul Ion Cristoiu pe https://www.cristoiublog.ro, preluat de Romanian Global News.
Oficiosul liberal „Românul” din 1 iulie 1875 apare îndoliat. În capul ziarului sunt tipărite aceste rînduri:
„Bucureşti, 30 Cireşar (12 Cuptor).
Ieri, 29 iunie, s-a înfipt cuţitul pînă în mîner în pîntecele României; corpul ei palpitînd încă fu îmbrîncit la picioarele contelui Andrassy”.
România ar beneficia de un pîntec în care e înfipt cuţitul pînă la mîner. Şi, culmea, „corpul ei palpitînd încă”, e „îmbrîncit la picioarele…”. Ne pufneşte rîsul cu mult înainte de a termina de citit. După care, devenind serioşi, ne amintim că acest delir din presa reală l-am mai întîlnit undeva. Și anume în presa din opera lui Caragiale.
Cum ar scrie un elev la Bacalaureat înainte de transpunerea în practică a Proiectului România educată, Caragiale s-a inspirat din realitatea vremii sale în crearea presei din opera sa. Noi însă, care am dat demult Bacalaureatul, vom scrie că I.L. Caragiale s-a inspirat din realitatea presei românești din toate timpurile, inclusiv, dacă nu mai ales, cea de azi. Pentru că el a ironizat crunt o slăbiciune a presei moldo-valahe, izvorîte dintr-o slăbiciune a românilor, presupuși consumatori de presă:
Abordarea faptelor, a evenimentelor de pe pozițiile celui care trăiește puternic realitatea, care se emoționează, care se cutremură sentimental.
Așa se face că toate marile evenimente au fost și sînt abordate de presa noastră fie cu chiote de bucurie, cu urale, cu aplauze, cu hăulituri, cu chicoteli de proastă, fie cu bocete, cu suspine, cu muci curgînd de emoție, cu zvîrcoliri pe podele. Lipsesc analizele lucide, deslușirile cauzelor, răceala științifică, dar mai ales tratarea oricărui eveniment ca înscris într-un larg șir de evenimente asemănătoare din trecut. Lipsește perspectiva de Istoric al clipei, perspectiva celui care nu se emoționează în fața unui eveniment intern și internațional, deoarece a mai întîlnit zeci de evenimente asemănătoare atît în experiența sa de viață, cît și în experiența sa de lectură.
Această abordare emoțională, care a transformat presa în trompetă de chibiț de galerie, s-a putut întîlni în comentarea succesului în alegerile anticipate din Republica Moldova a PAS, formațiune prezidențială, pusă la lucru, ca și la noi, de președinte pentru a avea Parlamentul Meu.
Presa noastră n-a manifestat pînă acum o asemenea trăire emoțională a unui eveniment de peste Prut.
Ce-a apucat-o?
Răspunsul trimite la antirusismul presei noastre. Un antirusism orb, pătimaș, amintind de antiamericanismul din vremea stalinismului și de antirusismul din timpul Campaniei din Est. Nu e spațiul aici pentru o dezbatere a cauzelor pentru care, după o perioadă postdecembristă în care poziția față de Rusia s-a definit printr-un anume echilibru, în ultimii ani și cu deosebire în anii de mandat ai lui Klaus Iohannis, antirusismul a devenit o stare de esență a presei noastre, urmînd slugarnic antirusismul manifest al regimului Klaus Iohannis. Antirusismul ia la noi forma gravă, deosebit de periculoasă, a folosirii Rusiei în bătăliile politice interne. Pentru a contracara dezvăluirile lui Alexandru Nazare, premierul Florin Cîțu îl acuză ca fiind omul rușilor. A fi omul rușilor e azi acuzația cea mai des întîlnită în bătăliile dintre politicieni și chiar și în bătăliile dintre jurnaliști. Antirusismul presei noastre e o stare emoțională și, ca orice abordare emoțională, riscă să ofere românilor aprecieri eronate ale unor evenimente în care e interesată România. Chiotele de entuziasm ale jurnaliștilor români (ale jurnaliștilor români, pentru că jurnaliștii basarabeni au mărturisit, în comentarea victoriei înregistrate de Maia Sandu, o luciditate salutară, de ziarist de nivel european) își au temeiul în abordarea alegerilor prezidențiale și parlamentare din Republica Moldova din perspectiva unei confruntări geopolitice. Formule pompoase, gen Republica Moldova a ales calea Europeană, Republica Moldova a ieșit din strînsoarea Rusiei, Rusia a pierdut alegerile din Moldova presupun ceva care n-a existat. Și anume că alegerile de peste Prut au fost terenul unei confruntări crîncene între Rusia și Occident, finalizate cu victoria zdrobitoare a Occidentului.
Abordarea sentimentală a unui eveniment are drept principal păcat conflictul cu logica. Presa noastră a prezentat Rusia ca o Forță malefică de temut, ca un Imperiu al Răului care a influențat alegerile din SUA, a destabilizat multe țări din Est prin intermediul Serviciilor sale secrete văzute atotputernice. Dacă Rusia e atît de puternică încît a putut impune la Washington propriul președinte, Donald Trump, cum se face că n-a reușit să impună la Chișinău pe Igor Dodon? Dacă Rusia e atît de puternică încît a înfrînt-o pe Hillary Clinton cum de a fost înfrîntă de Maia Sandu? Ieșind din abordarea sentimentală, judecînd cu mintea și nu cu inima rezultatul alegerilor, vom fi de acord cu ceea ce spun mai toți jurnaliștii și publiciștii basarabeni, infinit superiori jurnaliștilor români:
Rusia n-a avut nici un interes în alegerile prezidențiale și parlamentare din Republica Moldova
Pentru că în abordarea Republicii Moldova Rusia e cu ochii pe România.
Din punctul de vedere al relației cu România, Rusia a văzut și vede în Maia Sandu o variantă infinit mai bună decît cea întruchipată de Igor Dodon. Mai întîi pentru că Maia Sandu a evitat cu brio – și nu întîmplător – în campania electorală opțiunea între Rusia și Occident. Valorizarea geopolitică a lipsit. Programul Maiei Sandu a fost unul strict intern, axat pe lupta împotriva corupției și mai ales a feudalizării Republicii Moldova de către oligarhi. Care oligarhi au displăcut și Rusiei, așa cum s-a văzut din cazul Plahotniuc. Dar chiar dacă Maia Sandu ar fi făgăduit desprinderea de Rusia tot n-ar fi trezit interesul Rusiei. Președințiile lui Vladimir Voronin și Igor Dodon au fost păgubitoare pentru Rusia. Rusia s-a văzut obligată să vîre bani în Republica Moldova fără a obține altceva decît antipatia unei părți a electoratului. Rusia a pierdut mult din prestigiu, pentru că Voronin și Dodon invocau mereu postura de oameni ai Moscovei. Pentru Rusia singurul lucru care contează e confruntarea militară. Din acest punct de vedere Rusia are Transnistria. Ce să facă cu Moldova? Tot din punct de vedere militar, pentru Rusia pericolul numărul unu rămîne unirea Basarabiei cu România, țară membră NATO. În acel moment, granița NATO se apropie de Moscova. Alegerile din Republica Moldova au înmormîntat pentru totdeauna ideea unionistă. Partidele unioniste au obținut scoruri incredibil de mici. Maia Sandu nu e o unionistă. Dimpotrivă. Absența temei unirii din programul ei electoral n-a fost o viclenie de moment. Pur și simplu ea nu vede viitorul Basarabiei altfel decît ca un stat independent, puternic în Europa, concurînd chiar România. Unirea cu România ar însemna ca ea, Maia Sandu, cea care a cîștigat zdrobitor alegerile, care deține acum o putere uriașă în Republica Moldova și un prestigiu însemnat în Europa, să devină o simplă președintă de Consiliu Județean în România.
Dar nu numai atît.
România a beneficiat de regimurile antioccidentale Voronin și Dodon pentru a se manifesta în Europa ca soră mai mare a Republicii Moldova. Electoratul prooccidental de peste Prut era reprezentat la Bruxelles de România. Așa cum s-a văzut, acum Maia Sandu discută direct cu Macron, cu Merkel. De ce ar simți nevoia să discute prin intermediari?
Profitînd de slăbiciunile regimurilor de pînă acum de la Chișinău, România s-a amestecat în afacerile interne din Moldova.
Generalii SRI și SIE au folosit Republica Moldova ca pe un teritoriu de manifestare a puterii lor, ca pe un teritoriu de păruieli între ei și, mai ales, ca pe o sursă de îmbogățire. Își imaginează cineva că după succesele înregistrate pînă acum, conștientă că e favorita Occidentului, Maia Sandu va mai permite ca Republica Moldova să fie tratată de SRI și SIE ca un județ al României?
Nu în ultimul rînd, victoria Maiei Sandu a dat o lovitură tuturor liderilor de Dreapta din România, în frunte cu Klaus Iohannis. Pentru românii de dincoace de Prut, Maia Sandu e o româncă. Și iată că o româncă s-a dovedit mai bună decît toți liderii politici de la București. Maia Sandu a arătat electoratului de Dreapta ce înseamnă un veritabil politician. Victoria ei a făcut și face ca Klaus Iohannis și alți lideri români de Dreapta să fie priviți cu mult mai mult scepticism ca pînă acum.
Moscova n-a intervenit în favoarea lui Igor Dodon. Cred că a lăsat lucrurile să curgă. Asta nu înseamnă că Moscova nu e atentă la ce se va întîmpla în Republica Moldova. O victorie de proporțiile celei obținute de Maia Sandu s-a înregistrat și la noi la alegerile din 1996. Pentru ca după patru ani de regim de Dreapta, în 2000, PDSR și Ion Iliescu să spulbere la alegeri. Calculele Moscovei sînt simple. Maia Sandu va sfîrși prin a dezamăgi un electorat care și-a zis Hai să încercăm și varianta asta! Între timp, personaje ca Igor Dodon vor fi înlocuite cu rusofili mai inteligenți, mai europeni, care vor duce o politică mult mai subtilă de apropiere de Moscova. Căile prin care Maia Sandu ar putea dezamăgi sînt multe. Sigur e că printre ele se numără și părăsirea problemelor social-economice ale celor din Moldova pentru a intra într-o dispută inutilă cu Moscova, în genul celei angajate de regimul Klaus Iohannis în România. Maia Sandu a dovedit pînă acum un pragmatism salutar în relația cu Moscova. După opinia mea, ea nu trebuie să renunțe la acest pragmatism. E singura formulă de a nu face jocul Moscovei în perioada următoare.

Romanian Global News

Read Previous

COSMIN ȚÎNTĂ: UN NOU PACT RUSO-GERMAN ÎN BASARABIA?

Read Next

Sondaj INSCOP pe Iunie: PSD crește și AUR râmâne a treia forță politică surclasând USR-PLUS