Calendarul ne apropie cu pași rapizi de o sărbătoare unică – Ziua Limbii Române, pe care o marcăm anual, începând cu anul 1990. Este, poate, un fapt unic în lume când un popor are instituită o zi de sărbătoare special dedicată limbii materne, scrie Dr. Eugen PATRAȘ, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți pe www.bucpress.eu, preluat de Romanian Global News.

Mișcarea națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80 a culminat cu Marea Adunare Națională din 27 august 1989, urmată, la numai patru zile, de decretarea, la 31 august 1989, de către legislativul republicii, a limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin. Anii ’90 aduc, în sfârșit, eliberarea, Marea Adunare Națională din 27 august 1991 declarând Republica Moldova stat independent și suveran.
Ulterior, Ziua Limbii Române a fost oficializată și de către Parlamentul de la București, ca zi festivă, prin Legea nr.53/2013.
Îmi amintesc bine prima aniversare a sărbătorii Limbii Române la Cernăuți, organizată de Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” în Parcul central (Grădina Publică de altădată), cu o sală arhiplină. Sărbătoarea s-a încheiat cu o procesiune stradală, mulțimea condusă de protopopul de Noua Suliță, părintele Dumitru Mândrescu, și preotul-paroh din Corovia, Mihai Ivasiuc, îndreptându-se, cu portretul lui Ștefan cel Mare în față și cu drapele tricolore, spre casa lui Aron Pumnul. A fost un eveniment extraordinar, expresie a entuziasmului general care stăpânea inimile miilor de români bucovineni ieșiți în stradă, cu mult curaj și cu mari așteptări, în acea perioadă de mari speranțe. Am simțit atunci manifestarea supremă a dorinței de emancipare și afirmare națională, refulată timp de o jumătate de secol de dictatură și umilință.
Acea primă aniversare a Limbii Române a rămas în istoria recentă a comunității românești din nordul Bucovinei ca unul dintre cele mai importante evenimente trăite de comunitatea românească din ținut, alături alte două acțiuni îndrăznețe, cu ieșire în stradă: pichetarea Administrației Regionale de Stat din 17 septembrie 1991, când o mulțime de oameni a cerut dreptate pentru limba română și tricolor, și pichetarea din 17 octombrie 2017 a aceleiași administrații, când lumea s-a adunat pentru a protesta vehement împotriva art.7 din noua Lege a Educației din Ucraina. Discursurile electrizante, apelurile către autorități de a ni se face dreptate și nouă, cântăreau, în acei ani, mai mult decât cântecul și dansul, care, încet-încet, au schimbat fața sărbătorii, folclorizând-o.
Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina și Legea minorităților naționale, combinate cu valul descătușării generat de perestroica gorbaciovistă, dar și o mai mare deschidere din partea autorităților de tranziție, ne dădeau speranța că, în foarte scurt timp, găunosului internaționalism sovietic îi va lua locul egalitatea și echitatea interetnică. Succesele din primii ani, concretizate prin deschiderea unor școli și clase românești, trimiterea masivă de absolvenți ai școlilor medii la studii în România, pelerinajele la mănăstiri, apariția presei libere, înființarea de noi asociații culturale ș.a. ne întăreau convingerea că se poate și altfel.
Treptat, însă, se va contura tot mai mult politica „dreptății” selective, unde “celorlalți” li se va rezerva dreptul de a se „bucura” de vechiul statut al „fraților mai mici” și de a fi înghesuiți în vechile tipare. Nici sloganele “toți egali, toți diferiți”, „unitate în diversitate”, „multiculturalism european” nu-și vor prea găsi loc în spațiul public oficial. Mai marii zilei nu vor înceta să sugereze sau chiar să afirme că, în perioada sovietică, în Ucraina a suferit doar o singură etnie, cea care acum este titulară, și că a fost nedreptățită doar o singură limbă, care în prezent e limba oficială a republicii. Ați auzit vreodată ca autoritățile să spună clar și fără echivoc, că în regiunea Cernăuți au mai avut de suferit și alții? Ați auzit vreodată ca un demnitar ucrainean să fi recunoscut vreodată că majoritatea deportaților din regiunea Cernăuți, în anii 1940-1941 și nu numai, au fost români din fostele raione Herța, Hliboca, Storojineț și Noua Suliță?
La 30 de ani de independență a Ucrainei și la 30 de ani de când tot sărbătorim Ziua Limbii Române este firesc să ne întrebăm: după trei decenii de statalitate ucraineană se simte oare mai confortabil limba română decât se simțea la data destrămării URSS-ului? Avem cumva mai multe motive să ne bucurăm de modul în care ea este tratată de autoritățile de azi față de cum era tratată de autoritățile din ultimii ani ai perestroicii lui Gorbaciov?
Fiecare dintre noi este liber să răspundă așa cum îi dictează conștiința, dar nimeni, decât doar cei robiți unor interese străine neamului, nu poate să conteste faptul că speranțele firave din primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, legate de “noua democrație”, au sucombat lamentabil.
Noul cadru legislativ și noile politici lingvistice promovate cu o insistență demnă de altă menire au spulberat orice așteptări. Nici Constituția țării, nici obligațiile internaționale în domeniu ale acesteia nu mai sunt luate în seamă. Mai e valabil oare Art.13 al Tratatului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina, încheiat în 1997? Răspunsul la această întrebare ni-l dau rezultatele politicilor din cele trei decenii de suveranitate a statului ucrainean: reducerea în jumătate a numărului de școli cu predarea în limba română, atacurile tot mai insistente la adresa comunității, perchezițiile și hărțuirile politice, subtilizarea cărților românești din biblioteci, reactivarea moldovenismului politic devenit chiar mai agresiv decât în vremea sovieticilor, accelerarea procesului de omogenizare etnică a națiunii politice, etc.
Dacă imperiul austriac, după un secol de stăpânire a Bucovinei, încă mai deschidea noi școli românești în satele noastre, statul național ucrainean după doar trei decenii de independență, le închide și pe cele existente. Toate aceste practici amintesc mai degrabă de modul de acțiune al vechiului imperiu asiatic (de care, în 1991, credeam că am scăpat cu toții), decât de mult trâmbițatul vector european al noii republici. Dacă doar pentru un panou cu o hartă istorică a României și un panou cu o hartă a Bucovinei istorice dintr-un geam de librărie, ne-am ales în anul Centenarului statului înrudit, cu un dosar penal în 5 volume, însumând 1010 pagini, ce să mai vorbim despre nenumăratele șicane și nedreptăți făcute din umbră și rămase necunoscute de toată lumea.
În continuare, mă voi referi pe scurt la o veche tactică de luptă împotriva unității identitare a comunității românești din Ucraina: moldovenismul politic, promovat cu îndârjire de autorități. Voi lua în discuție aici doar o latură a acestei vechi tactici de sorginte totalitaristă și anume încropirea unor strategii ascunse în vederea extirpării limbii române din regiunea Odesa. Analizând aceste strategii, vom înțelege mai bine modul în care autoritățile ucrainene înțeleg să se raporteze la o limbă oficială a Uniunii Europene, testând răbdarea autorităților din statele vecine, România și Republica Moldova, care, cu toată imensa lor răbdare și îngăduință, nu vor putea să rămână la infinit nepăsătoare față de această manevră lingvistică, puțin spus necinstită, a vecinului din est. Faptul că limba „moldovenească” nu există ca atare, iar recunoașterea ei oficială frizează absurdul nu prea contează pentru aprigii ei susținători câtă vreme „existența” sa, clamată cu insistență, le este convenabilă geopolitic. Ca și cum pentru România și Republica Moldova interesele geopolitice ale vecinului ar fi o bomboană pe care ar trebui să o ingurgiteze la nesfârșit. Este poate, un caz unic în Europa, când pentru denumirea corectă a limbii materne în școli cetățenii sunt forțați să apeleze la instanțele de judecată.
În vara anului 2020, cvasitotalitatea părinților și profesorilor din majoritatea școlilor cu așa-zisa „limbă moldovenească” de predare din regiunea Odesa au depus cereri la directori, solicitând trecerea la denumirea corectă a limbii de predare în școli – limba română. Petiționarii cereau unificarea programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale în cele trei regiuni (Cernăuți, Odesa și Transcarpatia), participarea elevilor din regiunea Odesa la olimpiadele de limba și literatura română din Ucraina, organizarea de cursuri de perfecționare identice pentru toți profesorii de limbă maternă din cele trei regiuni ale Ucranei, etc. Totodată autorii cererilor solicitau respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția privind „situația particulară a persoanelor care se identifică ca moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin urmare, e limbă oficială a UE” (art.48).
Din punct de vedere științific lucrurile au fost și sunt pe cât se poate de clare. S-au pronunțat în acest sens și cele două Academii: de la București și Chișinău, și cele trei catedre de filologie română din cadrul universităților de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail, și-a spus cuvântul prin hotărârea sa din în 05 decembrie 2013 Curtea Constituțională de la Chișinău, prin interpretarea Constituției în corelare cu Declarația de Independență, și-au spus cuvântul cei mai faimoși romaniști.
Unul dintre lingviștii cei mai importanți ai secolului XX, Eugen Coșeriu, originar din Basarabia, declara pe cât se poate de clar: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”.
În interviul său din 10 decembrie 2019 acordat agenției HotNews, Excelența Sa, Oleksandr Bankov, Ambasadorul Ucrainei în România, un excelent vorbitor de română, afirma foarte clar : „pentru noi nu există limba moldovenească. Există doar limba română, pe care o vorbim…Cei din România și Moldova vorbesc o singură limbă. Românii și moldovenii (din Ucraina) sunt împărțiți politic”, precizând că aceste lucruri sunt moștenite de la regimul anterior. În „Cauza Catan și alții vs Moldova și Rusia”, soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19 octombrie 2012, se arăta că limba „moldovenească” n-a fost niciodată folosită sau recunoscută în lume, deși a fost una dintre limbile oficiale ale Republicii Moldova în perioada sovietică.
Să nu se cunoască oare toate acestea la Kiev? Parcă nu-mi vine să cred. S-au dat cumva uitării o serie de acorduri încheiate între Ucraina și R. Moldova, prin care, practic, era recunoscută identitatea etnică și lingvistică română / moldovenească? Sau pentru oficialii ucraineni care fac politică lingvistică în această țară contează doar punctul de vedere al …agronomului Anatolii Fetescu, liderul moldovenist de la Odesa, fost viceguvernator al regiunii? Ironia sorții: același Fetescu, nimeni altul decât interfața autorităților, este cofondator al ONG-ului „Institutul bunei-vecinătăți”. A cui bună-vecinătate? A Rusiei, de la care a împrumutat doctrina modovenismului politic? Sau poate a României și a Republicii Moldova, pe a căror limbă oficială o urăște de mama focului?
Refuzul nedisimulat al Ministerului Învățământului și Științei din Ucraina de a da curs cererilor a mii de părinți și profesori va intra în istorie ca o pagină rușinoasă a unei etnopolitici subordonate exclusiv unor interese străine adevărului științific și ostile relațiilor de bună vecinătate cu România și Republica Moldova, care nu ostenesc să susțină Ucraina în plan internațional. Cea mai recentă dovadă sunt discursurile președintelui Maia Sandu și a premierului Florin Câțu la Summitul Platformei Crimeea.
În aceste condiții, la data de 23.03.2021, Curtea de contencios administrativ din Kiev a fost sesizată de reprezentanții părinților și profesorilor din 10 școli ale regiunii Odesa, care solicită instanței să oblige Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina să dispună trecerea la limba română de predare în cele 10 școli. La 31.03.2021, Curtea a admis cererea spre examinare. Iar Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți a preluat acest caz spre monitorizare și susținere.
N-au întârziat surprizele, dar la ele ne vom referi mai jos. Deocamdată e bine de știut că, în așa-zisa „limbă moldovenească” se predă doar în zona separatistă a Republicii Moldova (ocupată de Rusia) și în …regiunea Odesa a Ucrainei. Iar unica catedră de limbă moldovenească din lume se află …la Tiraspol! Dacă se mai deschide una la Odesa, cu agronomul Anatolii Fetescu pe post de profesor, specialist în „limba moldovenească”, solidaritatea lingvistică ucraineano-transnistreană devine deplină și indestructibilă. Creat de odiosul regim stalinist odată cu nașterea artificială a RASS Moldovenești în anul 1924, separatismul lingvistic moldovenesc este susținut artificial spre a justifica existența așa-zisei etnii moldovenești distinctă de cea română. Dacă în cazul Federației Ruse lucrurile sunt limpezi, în cazul Ucrainei, care de șapte ani se confruntă cu separatismul în estul țării, motivele promovării în continuare a unui neadevăr științific nu fac decât să-i compromită politica externă, în speță în relația cu România și Republica Moldova. Se pare însă că ținta acestei politici care este divizarea comunității românești de cca. 500.000 de persoane și asimilarea cât mai grabnică a acesteia prevalează asupra oricăror altor obiective de politică internă corectă față de comunitate și, implicit, față de statele vecine.
În timp ce întregul proces de învățământ din Republica Moldova se desfășoară, încă din 1991, în limba română, fapt adus la cunoștința oficial autorităților ucrainene de către Ministerul de Externe și Integrării Europene al R. Moldova (confirmat de MAE al Ucrainei), denumirea de predare a limbii materne în școlile din regiunea Odesa s-a modificat de 4 (patru) ori în cei 30 de ani de independență și suveranitate a statului ucrainean:
-în 1992, de la „moldovenească” la „română”;
-în 1998, de la „română” la „română (moldovenească) ”;
-în 1999, de la „română (moldovenească)” la „moldovenească (română)”;
-în 2000, de „ moldovenească (română)” la „moldovenească”.
Este o situație care frizează absurdul. Nu dispunem de date care să confirme că ceva asemănător s-ar mai fi întâmplat undeva vreodată. Dacă ar fi o carte Guinness a rușinii lingvistice, acest caz ar trebui plasat pe locul unu în clasament. Toate cele patru schimbări de limbă de predare în școli s-au făcut nu la solicitarea părinților sau a profesorilor, nici a directorilor de școli sau a primăriilor locale (care toate își declină prerogativele), ci pe cale administrativă, prin indicațiile inspectoratelor școlare, subordonate – cui credeți? – Ministerului Învățământului și Științei al Ucrainei și îndrumate – de cine credeți? – de o armată de sufleuri din umbră.
Niciuna dintre decizii nu s-a dat scriptic, toate s-au dat doar verbal, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii fără decizii, pe ascunselea, prin indicații, înfricoșări, intimidări, constrângeri. Este de notorietate destituirea, în 1999, a doamnei Zinaida Pinteac din funcția de directoare a școlii din Frumușica Veche, raionul Sărata, pentru faptul de a fi refuzat să treacă școala de la limba română la cea moldovenească, deși cu puțin timp înainte primise titlul de „Eminent al Învățământului din Ucraina”.
Noile dispoziții lingvistice erau precedate de întâlniri „metodice” ale profesorilor din regiunea Odesa cu agronomul moldovinolog Anatolii Fetescu, cureaua de legătură dintre autorități și corpul profesoral. Întâlnirile erau urmate de „indicațiile prețioase” de a trece de la o denumire a limbii la alta, în funcție de comandamentul politic. În mod paradoxal, ultimele trei treceri de la „limba română” la „limba română (moldovenească)”, apoi de la „limba română (moldovenească)” la „limba moldovenească (română)” și, în final, de la „limba moldovenească (română)” la „limba moldovenească” au avut loc în primii trei ani de după semnarea Tratatului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina.
Acum, ministerul care a operat aceste schimbări de limbă pentru școlile românilor din Ucraina se spală pe mâini și, de fiecare dată când răspunde la întrebările ce i se pun, răspunde cu mereu aceeași frază: „problemele generale privind reglementarea denumirii limbilor nu ține de competența Ministerului”. Când niciun părinte sau profesor sau consiliu local, etc. n-a cerut schimbarea denumirii limbii, aceasta s-a produs peste noapte, telefonic, de patru ori, iar acum, când profesorii și părinții solicitată trecerea la limba română, Ministerul …nu mai este competent. Dar același Inspectorat școlar din Odesa, în răspunsul său nr.02-04/290 din 01.03.2001 către unul dintre reclamanți, zice că “potrivit prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Educației a Ucrainei privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și liberă opțiune asupra limbii de predare, colegiul Ministerului Învățământului și Științei al Ucrainei, a stabilit denumirea materiei în următoarea redacție: Limba și literatura moldovenească (română)”. Ce să înțelegem din tot jocul acesta?
Pe de altă parte, Inspectoratul școlar al regiunii Odesa, drept răspuns la solicitările noastre, susține că…nu dispune (?!) de informații privind cele patru modificări în denumirea limbii de predare în școli în perioada anilor 1992 – 2000. Să vezi și să nu crezi! Deși într-un alt răspuns al aceluiași inspectorat (nr.02-05/588 din 19.04.2001), vedem o altă abordare: „conform prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Ucrainei privind funcționarea limbilor, Legii Educației privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și opțiunea pentru limba de predare, inspectoratul pentru învățământ a stabilit următoarea redacție a limbii de predare în școlile unde învață elevii moldoveni: limba și literatura moldovenească (română). Opțiunea pentru limba de predare intră în competența adunării generale a instituției de învățământ”. Totuși, directorii de școli, fiind la cheremul șefilor, recunosc cu jumătate de gură că nu pot face nimic.
Dar deciziile părinților și ale consiliilor pedagogice privind această problemă nu prea contează. Nicio hotărâre din 2020 a consiliilor pedagogice de a reveni la limba română n-a fost luată în seamă, iar noile statute, aprobate recent de noile comune, ignoră în totalitate acest aspect. Una hotărăsc consiliile pedagogice și alta stabilesc primăriile, la recomandările primite de sus. Așa s-a întâmplat în mai toate școlile care acum se află în proces de judecată. Exemplificăm doar cazul școlilor din Frumușica Veche, Manjiu și Furatu, ale căror consilii pedagogice, pentru început au decis ca limba de predare să fie cea română. La momentul când directorii au solicitat ca și în statut să fie trecut acest aspect, primăria Petropavlovca i-a refuzat. Neavând o altă decizie, directorii au reformulat limba de predare numind-o „limba moldovenească/română”. Nici în această formulă denumirea limbii n-a putut să treacă, căci cei de la primărie n-au catadicsit să stabilească în statutul școlii denumirea limbii în care să fie predate materiile școlare. Iar pe site-ul de management al sistemului de învățământ al regiunii Odesa (od.isuo.org), subordonat Ministerului Învățământului și Științei, aceste școli apar cu limba ucraineană de predare. Asta este realitatea!
Ura față de tot ce ține de predarea în limba română în regiunea Odesa s-a manifestat din plin și atunci când autoritățile, fără să consulte pe nimeni din cei interesați, au lichidat nitam-nisam de două ori (o dată la 17.09.2020, prin decizia Consiliului raional Sărata, altă dată în martie 2021, prin decizia Consiliului local Petropavlovca), școlile cu limba română de predare din Manjiu și Furatu, subordonându-le școlii ucrainene din Faraonovca, situată la o distanță de 20 km față de celelalte două. Nu s-a luat în seamă nici starea drumurilor care leagă cele două localități de localitatea în care se află școala de bază. Or, acestea sunt impracticabile. Pe de altă parte, o altă școală cu limba română de predare, cea din Frumușica Veche, cu gradele I-III, bine dotată, care ar putea cu mai mult succes să servească celorlalte două școli (din Manjiu și Furatu) drept școală de bază, se află la doar 5 km distanță.
Recent, la editura Bukrek din Cernăuți au apărut două dicționare – dicționarul ucrainean-român și dicționarul ucrainean-moldovenesc – identice ca și conținut, recomandate cu generozitate de Ministerul Învățământului și Științei școlilor cu limba română de predare, și școlilor cu limba moldovenească de predare. Identitatea conținutului celor două dicționare care se deosebesc doar prin denumirea scrisă pe copertă nu face altceva decât să dovedească netemeinicia doctrinei celor două limbi diferite, care în realitate sunt aceeași limbă cu două denumiri. Debarasarea de trecutul totalitar nu-i ușoară. Cele două dicționare sunt identice chiar și prin greșelile care le conțin. Dar pentru Minister aceasta nu contează, cum nu contează nici faptul că este nevoit să plătește de două ori aceeași carte, ca și cum n-ar avea ce face cu banii. Important pentru el este că se încadrează în tiparele politice dictate de mai-marii zilei.
Același Minister, din dorința de a-și camufla gândurile ascunse, emite Ordinul 1201 din 17.09.2019 prin care aprobă lista de specializări în cadrul învățământul superior pentru cursurile de licență și masterat la specialitatea „Învățământ secundar. Limba și literatura română/moldovenească”, așa încât începând cu anul 2020 absolvenții facultății de filologie, secția română, de la universitățile din Ucraina obțin diplome cu specialitatea 014.027 „Limba și literatura română/moldovenească”. Și aceasta în condițiile în care niciuna din cele trei catedre de filologie română de la universitățile de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail n-a solicitat așa ceva. Nici studenții n-au făcut petiții pentru „limba moldovenească”. Sau poate Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina trimite către facultățile de filologie care au secție română asemenea ordine la cererea expresă a aceluiași Fetescu?
Și totuși, cine ar trebui să decidă care e denumirea corectă a limbii vorbite de românii (unii declarați „moldoveni”) din Ucraina? Poate Ucraina să ia o decizie în această privință? Sau luarea unei asemenea decizii e de competența poporului purtător al acelei limbi, prin instituțiile sale? E aceasta o chestiune care necesită o rezolvare politică sau e o problemă care solicită rezolvare științifică? Răspunsul e simplu: după cum nimeni nu se poate pronunța asupra denumirii corecte a limbii ucrainenilor decât însuși ucrainenii, la fel și asupra denumirii corecte a limbii românilor moldoveni nu se pot pronunța decât purtătorii ei nativi, prin instituțiile științifice și de stat. Doar o asemenea abordare este corectă din toate punctele de vedere, inclusiv moral.
Solicitat să emită un punct de vedere asupra instituției care reglementează statutul limbii române și al așa-zisei limbi moldovenești în Ucraina, ombudsman-ul lingvstic al Ucrainei, Taras Kremini, în răspunsul său, printre altele, a menționat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul Împuternicitului nu dispunem de informații care să facă dovada că există vreo instituție de stat, organ al autoguvernării locale, funcționar public, întreprindere, inclusiv științifică, sau organizație care ar reglementa statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepția limbii de stat”. Nu putem să nu fim de acord cu această afirmație. Nu este în regulă ca un stat să-și aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat. Iar dacă un stat încearcă, totuși, să facă acest lucru, el fie că e stăpânit de complexe de care ar trebui urgent să se elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale.
Apreciem atitudinea Academiei de Științe a Ucrainei, care fiind de asemenea solicitată să emită un punct de vedere științific asupra așa-zisei limbi moldovenești, a preferat … să nu răspundă. Îi pică mai bine lipsa răspunsului decât compromiterea ca for științific suprem al țării.
Refuzul autorităților, în speță al Ministerului Învățământului și Științei din Ucraina, de a consimți la trecerea, în școlile din regiunea Odesa, la denumirea corectă a limbii de predare, după cum solicită părinții, sfidează dreptul legitim al copiilor de a învăța în limba lor maternă, cu denumirea corectă a acesteia. Majoritatea statelor, inclusiv Ucraina, s-au obligat, prin Constituție și legislația internă să pornească în acțiunile sale de la interesul superior al copilului. Înlăturarea politicului din sfera educației nu mai suportă amânare. Nu credem că este în interesul Kievului să se afle în aceeași barcă cu Rusia și regimul separatist de la Tiraspol într-o problemă atât de sensibilă ca definirea identității etnice și lingvistice a românilor din Ucraina. Cu cât mai repede Kievul se va debarasa de sechelele regimului totalitar sovietic, cu atât mai bine va fi țării. La fel se va bucura și comunitatea românească când va vedea că Legea decomunizării din Ucraina e aplicată corect și față de produsul gândirii staliniste numit „limba moldovenească”, armă ideologică cu bătaie lungă scoasă din mâneca largă a Kominternului spre a extinde bolșevismul ca paravan al scopurilor anexioniste rusești în zona sud-est europeană.