La 15 martie, ungurii aniversează .. uciderea a peste 40.000 români care nu înţelegeau să intre în raiul oferit de aristocraţia maghiară. Între aceşti 40.000 de români omorâţi de unguri şi secui intră: 4 prefecţi şi 10 tribuni, 100 de centurioni căzuţi în lupte, 100 de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, restul pieriţi, tăiaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, căzuţi în lupte, scrie Ion Cernat în www.crainou.ro, preluat de Romanian Global News.

Dacă anul revoluţionar 1848-1849 poate fi considerat o “primăvară a popoarelor”, pentru românii din Transilvania a fost o lungă iarnă, din care au ieşit printr-un război revoluţionar purtat împotriva împilatorilor de veacuri – ungurii -, pentru menţinerea naţiunii politice române în chiar inima românismului. O ideologie mai veche şi mai nouă vrea să acrediteze ideea că doar aristocraţia maghiară, vârfurile conducătoare, animate de fantasmele hungarismului ar fi vinovate de ceea ce s-a întâmplat în Ardealul românesc. Nimic mai fals. Pe câmpul de luptă nu s-au prezentat doar nemeşii şi grofii unguri; în cea mai mare parte de altă origine, decât maghiară, între care şi mulţi de origine românească, toate silniciile, schingiuirile, spânzurătorile, execuţiile au fost făcute de unguri şi secui, fără deosebire de clasă socială.
Când, la 15 martie 1848, Dieta maghiară, întrunită la Pojon-Bratislava, declară independenţa naţiunii maghiare, desfiinţarea obligaţiilor feudale, a iobăgiei, dar şi, lucru grav, unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără, însă, să consulte voinţa românilor, începe războiul împotriva Austriei, românii se pun în mişcare şi îşi alcătuiesc propriul program revoluţionar, prezentat în Adunarea Naţională de la Blaj, din 3/5 mai 1848, în care se cere recunoaşterea politică a naţiunii române şi se protestează împotriva unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria. Românii se aliază cu habsburgii care le-au promis recunoaşterea şi egalitatea între naţiunile componente ale Imperiului şi autonomia Transilvaniei, ceea ce s-a şi recunoscut prin Constituţia din 4 martie 1849. S-a spus cu destulă îndreptăţire că românii au ales din două rele, răul cel mai mic: între cel care nu te recunoaşte, dar pozează în faţa lumii şi a istoriei ca democrat şi umanist, care-şi ascunde intenţia de a-i maghiariza pe toţi, într-o patrie una şi nedespărţită, care suportă greu “sângele puturos de valah” şi cel care-ţi oferă ceva, era firesc să-l sprijini şi să te aliezi cu el. Românii, prin conducătorii lor, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu, Andrei Mureşanu, Andrei Şaguna etc. n-au fost “amăgiţi” de habsburgi, cum susţin ungurii, dimpotrivă, s-au ridicat la luptă, în condiţii de inferioritate ca pregătire militară şi înzestrare cu arme şi muniţie, în primul rând pentru recunoaşterea naţionalităţii. Când n-au mai putut îndura silniciile ungureşti, s-au adunat din nou la Blaj, între 25-28 septembrie 1848 şi au hotărât organizarea lor ostăşească, după care au trecut la dezarmarea gărzilor secuieşti şi la preluarea administraţiei Transilvaniei.
Cu toate că Dieta maghiară votase desfiinţarea iobăgiei, nobilii maghiari din Transilvania au împiedicat aplicarea legii, voind să-şi prelungească vechile privilegii pe seama iobagilor români. S-a ajuns la lupte şi asasinate în masă: la Mihalţ au fost omorâţi 13 ţărani români, iar la Luna 20. Centrul de rezistenţa al românilor s-a fixat în Munţii Apuseni, având drept conducător pe Avram Iancu, “Crăişorul munţilor”, şi pe prefecţii Simion Balint, Nicolae Solomon, Ion Axente Sever, Ion Buteanu, Mihai Andreica şi alţii. Conducătorul contrarevoluţiei maghiare, renegatul Lajos Kossuth, şi-a dat seama că până când nu înfrânge rezistenţa românilor, nu poate realiza marele obiectiv al Ungariei Mari şi al unui Imperiu unguresc. Cetatea Munţilor Apuseni a fost asaltată de trupe ungureşti, conduse de ofiţerii Hatvany, apoi Kemény şi pe urmă de Vasváry Pál, care, cu cei 3.000 de secui, este învins la Fântânele şi cade în luptă. Între timp, ungurii au organizat aşa numitele “tribunale de sânge”, conduse de comisarul secui Lajos Csany, dezlănţuind o represiune furibundă. Acestei prigoane i-a căzut victimă şi democratul sas, Stephan Ludwig-Roth, care a avut curajul şi cinstea de a spune în Dieta de la Cluj, că în Ardeal nu-i nevoie de o limbă oficială, deoarece aceasta există: este limba română.
Nu au lipsit nici promisiunile, vorbe goale, făcute în timpul tratativelor, care nu ofereau nimic românilor, cărora le-au căzut pradă naivitatea romantică a lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Boliac, dar nu l-au putut îndoi pe Avram Iancu, care-i cunoştea bine pe unguri. Ce spun în esenţă promisiunile făcute de Kossuth şi Simonffy: “iubire şi iertarea patriei (citeşte Ungaria Mare) pentru rătăcirile politice; dacă refuză sunt ameninţaţi cu exterminarea şi depopularea prin foc şi sabie”. Românii trebuiau să depună armele; Avram Iancu le-a propus un armistiţiu şi s-a declarat neutru în luptele ungurilor cu habsburgii şi cu ruşii, chemaţi în ţară de tânărul Francisc Iosif. La Siria, pe 13 august 1849, armata contrarevoluţionară maghiară a capitulat. Cei 13 generali, care nu toţi sunt unguri, împuşcaţi de habsburgi, sunt vinovaţi de moartea a zeci de mii de români. Ungurii i-au făcut eroi, deşi sunt nişte criminali, iar guvernanţii români, sub formula prostească, “să uită trecutul” le-a dat voie ungurilor din Transilvania şi Ungaria să amplaseze statuia celor 13 criminali la Arad.
Contrarevoluţia ungurească şi secuiască n-a putut realiza Ungaria Mare cu, atunci, 14 milioane locuitori, dintre care numai 5.250.000 erau unguri, ceilalţi 8.750.000 – români şi slavi şi alţii, trebuiau maghiarizaţi, dar nu au renunţat nici după, nici acum, la Ungaria Sfântului Ştefan.
Români, români, aduceţi-vă aminte de vorbele lui Iancu: “Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea lui Horea”. Şi atunci şi acum, ungurii vor să apară în ochii Europei ca nişte apostoli ai libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, apărători ai civilizaţiei şi valorilor europene, ce mai, “buricul pământului”, încât poţi zice liniştit: “Dumnezeu i-a făcut pe unguri şi pe urmă a stat!”.