În Ucraina se confruntă globalismul dogmatic cu naționalismul imperial. Ciocnirea nu este între două proiecte suveraniste sau între unul mondialist și altul suveranist, ci între două viziuni asupra ordinii mondiale, cea americană fiind unipolară, iar cea rusă policentrică, scrie fostul ministru de externe, Adrian Severin pe https://www.cristoiublog.ro, preluat de Romanian Global News.

În focul acestei confruntări, lumea construită de America își dă duhul. „Imperiul necesar”, sleit de puteri, „cetatea de pe munte”, cu luminile stinse, „Noul Ierusalim”, desacralizat și senilizat, mor urât, în chinurile lumii ridicate sub imperiul „visului american”. De partea cealaltă, Rusia, cea de a treia Romă, deja consolată cu ideea apusului hiperputerii sale, se străduiește cu disperare să refacă echilibrul strategic în raporturile cu fostul său concurent global transatlantic, în speranța ca în cele din urmă, nordul creștin să își poată conserva valorile culturale care îi fundamentează modul de viață, într-un univers dominat de teosofia sudului asiatic. Asistăm la un conflict cu miză globală pe axa est-vest, care se desfășoară în cadrul mult mai larg și în perspectiva revoluționară a concursului, tot cu miză globală, dintre nord și sud. Interesele României nu se regăsesc în nici una din tabere. Problema ei este cum să își salveze suveranitatea prin federalizarea cu alte națiuni într-o ordine globală în care culturile naționale diverse să constituie stâlpii de rezistență a unei civilizații unitare. Pe termen imediat aceasta o obligă la o politică externă multivectorială.
FRONTUL …AMERICAN
Este gata America să distrugă lumea pe care ea însăși a construit-o, în măsura în care nu mai este capabilă să o conducă? În războiul pentru putere cu ceilalți, purtat prin revoluția globalismului cultural dogmatic pe care a inițiat-o și declanșat-o, SUA a deschis un front de luptă cu sine însăși.
În această imensă sforțare menită a-i păstra statutul de lider maxim al lumii construite după chipul și asemănarea sa, de Mântuitor global care promite pământul fericirii celor care respectă tablele poruncilor sale, SUA lasă impresia unui boxeur groggy care lovește haotic și renunță la a se mai apăra, aducându-și sieși mai multe pagube prin jocul practicat decât adversarului.

1. SABORDAREA ECONOMICĂ
   De peste un secol SUA s-a luptat pentru libertatea schimbului și realizarea unei piețe libere globale. SUA are meritul de a se fi luptat cu succes pentru eliminarea tuturor barierelor tarifare și netarifare din calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. În acest scop a și creat un sistem de instituții financiare internaționale precum FMI, BM, BIRD etc., alături de GATT, transformat apoi în OMC.
   S-a făcut un efort imens pentru ca în acest context să fie aduse statele vechiului bloc comunist (România fiind prima care s-a integrat lui încă înainte de 1989), în primul rând Rusia post-sovietică, fostele republici sovietice și China. În anii 1990 am participat la discuții privind intrarea investitorilor americani pe piața rusă, care tocmai se deschidea, pentru ca astfel să se realizeze o „democrație economică” de natură a impune ulterior „democrația politică”. Nu știu dacă democrația s-a obținut, dar s-a realizat un anume pluralism economic dublat de o interdependență strategică între piața rusă și alte piețe ale lumii, între economia rusă și alte economii naționale, în cadrul unei piețe mondiale și al unei economii mondiale demne de acest nume. Aceasta este operă americană.
   Prin așa zisele sancțiuni economice impuse Rusiei, această imensă realizare americană este, pur și simplu, aruncată în aer. În mod brutal legături de acum naturale se secționează. Fluxuri de valori și schimburi de activității esențiale pentru pacea și bunăstarea lumii se blochează. Economia mondială se fracturează, iar fragmentele rezultate se izolează unul de celălalt mai rău decât în timpul Războiului rece, ducând omenirea la o situație mai rea decât cea care a precedat Conferința de securitate și cooperare în Europa și Actul final de la Helsinki din 1975.
   Timp de multe decenii și printr-un efort deosebit, dolarul american s-a impus ca monedă de referință și monedă de rezervă pe care s-a sprijinit economia mondială, dar care a fost și instrumentul prin care SUA și-a asigurat influența în lume. Sancțiunile economice impuse acum Rusiei, ca și tuturor statelor care nu vor accepta, din indiferent ce motive, susținerea și aplicarea acestor sancțiuni, vor duce la dedolarizarea economiei mondiale. După ce și așa puterea SUA este în descreștere, dorește administrația americană să îi aplice azi o nouă lovitură care și de nu ar omorî-o, i-ar putea pune ultima lopată de pământ în cap?
2. SABORDAREA IDEOLOGICĂ
   Întreaga filosofie a integrării și a realizării păcii prin integrare este abandonată. Dacă ne gândim că asta nu duce doar la excluderea Rusiei, ci și a Chinei, Indiei, Braziliei, Africii de Sud, Iranului, republicilor central-asiatice și altora, înțelegem că revenim la politica blocurilor în condițiile în care disparitățile economice și sociale, precum și diferențele culturale vor aduce nu pacea, ci vor alimenta războiul mondial.
   SUA a pledat, în timpul Războiului rece, pentru dezideologizarea relațiilor internaționale, ca o cale către o ordine mondială unitară, aptă a menține pacea lumii. În atare încercare America a izbândit. Acum SUA renunță la aceasta și, după criterii arbitrare, împarte lumea în „state corecte politic” (numite „democrații”) și „state incorecte politic” (numite „dictaturi”). Rezultatul nu poate fi decât un război ideologic, urmat de un război psihologic, urmat de un război economic, urmat de un război pur și simplu (cu caracter total, așa zis „hibrid”).
3. SABORDAREA CULTURALĂ
   America s-a prezentat drept campion al democrației și statului de drept (guvernarea legii). Tocmai prin cultul și cultura libertății, aflate în centrul „visului american”, America a cucerit lumea. Dacă, pentru mulți, imperialismul american a fost atrăgător, a fost pentru că universalismul său includea promisiunea că popoarele care vor accepta conducerea Americii vor avea dreptul să acceadă la sfera libertăților americane. Renta imperială merita plătită dacă acesta era prețul și garanția libertății.
   Democrația este un mod de a gândi și trăi. Dominația americană la nivel mondial a fost nu doar și nu în primul rând bazată pe puterea armată americană (deși, evident, aceasta a avut un rol esențial), ci pe împrejurarea că inclusiv aceia care admirau cultura rusă, japoneză, chineză, indiană etc., inclusiv rușii, japonezii, chinezii etc. doreau să trăiască asemenea americanilor. Căderea „Zidului de la Berlin”, în anul revoluționar 1989, a demonstrat că oricât de gros ar fi zidul cetății, cei dinăuntru îl vor dărâma atunci când vor crede că libertatea se găsește în afară.
   Astăzi „visul american” se stinge odată cu spulberarea visului libertății, și ceea ce mai rămâne, în lipsa lui, este doar puterea – oarbă, ineptă, abuzivă, coruptă, narcisistă, exclusivistă. America își distruge visul și astfel forța de atracție, în lupta cu Rusia, interzicând revistele, ziarele, posturile de radio și televiziune considerate a răspândi punctele de vedere rusești asupra războiului din Ucraina; adică abolind libertatea de conștiință, de expresie și de comunicare. De asemenea, sunt înfierate public opiniile critice care deviază de la linia mesajului politic oficial. Gândirea liberă, conștiința, îndoiala creatoare, cultura dubiului sunt înghesuite în „patul lui Procust” reprezentat de șabloanele corectitudinii politice. Propaganda rusă nu este combătută cu armele adevărului, ci cu cele ale propagandei americane. Dacă rușii mint, și noi mințim la fel.
   Poate că și înainte a fost la fel. Acum a devenit, însă, oficial. Ceea ce înseamnă că oficial America nu mai crede în adevărul său, în forța de atracție și capacitatea transformatoare a valorilor pe care le-a predicat. De aceea, democrația pluralistă americană își însușește voluntar modelul „democrației suverane” ruse.
   În lume au fost și sunt puteri ipocrite care proclamă valori pe care nu le transpun în politicile lor. Acestea, cel puțin, știu cum este bine să se poarte și mențin vie credința în superioritatea comportamentului circumscris de valorile respective. SUA părăsește acum această tabără, intrând în lumea puterilor cinice, care așează răul la vedere și nici măcar nu mai pledează, din minime rațiuni de pedagogie publică, în favoarea preceptelor morale, ducând astfel inclusiv spre uitarea lor.
4. SABORDAREA DEMOCRAȚIEI ȘI STATULUI DE DREPT
   Despre asta este vorba când adversarul, în loc să fie criticat, este diabolizat. Când lupta politică și militară, se dă cu identitatea etno-culturală, cu cultura unui popor. Când un popor întreg este pedepsit colectiv pentru politica liderilor statului său. Și ce justiție mai este aceea în care pedeapsa nu este pronunțată de un judecător neutru, ci chiar de una dintre părțile în litigiu?
   Artiști, scriitori, sportivi, jurnaliști etc, unii dintre ei de mult decedați, sunt scoși din repertoriile teatrelor, de pe ecranele cinematografelor, din biblioteci, din cursurile școlare pentru simplul motiv că sunt ruși; la fel cum s-a procedat cu evreii altădată. Procesul de la Nuremberg a fost și a promovat, în primul rând, un concept și o creație americane, bazate pe sentimentul american al dreptății și justiției. Organizarea lumii după cel de al Doilea Război mondial își are originea în acel proces zguduitor de conștiințe (chiar dacă discutabil sub aspectul principiilor dreptului clasic). Ce face America azi? Patronează fapte de felul celor condamnate la Nuremberg?!
   Democrația americană a mers mână în mână cu principiul guvernării legii (cunoscut la noi prin sintagma „stat de drept”). Printre altele, asta înseamnă că nici o sancțiune limitativă de drepturi, ca de altfel nici o măsură asiguratorie care constă în restrângerea exercițiului unor libertăți, nu se poate lua fără autorizare judecătorească și fără control judecătoresc. Asistăm acum la confiscarea unor proprietăți private fără nici o garanție judiciară pentru motivul că proprietarii sunt „apropiați” (ce o fi însemnând asta?) de liderul unui stat cu care America nici măcar nu se găsește în război în mod oficial. De asemenea, debitorul american declară stinse obligațiile sale liber asumate față de creditori publici și privați străini, sub motivul dezacordului cu politicile publice ale anumitor state. Cu alte cuvinte, cetățenii acestor state și, în general, subiecte de drept având naționalitatea lor pot fi prădați în mod legitim (sic!) dacă statele respective nu își aliniază politica la linia agendei politice globale americane.
   Desigur este o „lege” și în asta, dar ea este „legea junglei”, legea lui „care pe care” și întrebarea este cât timp se poate aplica ea până când vor dispărea în luptă toți combatanții și, odată cu ei, toată civilizația noastră. Se poate înțelege că interesele strategice trec înaintea regulii de drept atunci când cele două intră în conflict, dar atunci când singurul interes strategic este acela de a impune capriciile dreptului forței împotriva forței dreptului, demersul este sinucigaș; mai ales atunci când forța celui care adoptă asemenea strategii este în declin.
5. SABORDAREA ECHILIBRULUI DE PUTERE
   După ultima conflagrație mondială, pacea lumii a fost păzită nu numai de armata americană, ci și de un sistem mondial de echilibru al forțelor, alături de o politică impusă de SUA privind demilitarizarea statelor care au declanșat războaie la scară globală. Intrând într-o relație triunghiulară cu URSS (Rusia sovietică) și China, administrația Nixon a realizat o distribuție și o balanță a puterilor la scară globală care a deschis calea dezarmării, destinderii și coabitării într-un univers altminteri polarizat la maxim. America renunță azi la această filosofie geopolitică și generează, practic, o alianță ruso-chineză americno-sceptică și euro-sceptică, unind spațiile euro-asiatic și extrem asiatic, căreia alianța euro-atlantică cu greu îi poate face față.
   Confruntată cu asemenea evoluții, SUA nu doar acceptă, ci impulsionează reînarmarea Germaniei și Japoniei, ceea ce va schimba complet datele problemei strategice la nivel mondial; și asta nu în favoarea superputerii americane. După ce se încercase găsirea echilibrului prin reducerea sau înghețarea înarmării, acum nu echilibrul, ci dominația este căutată prin escaladarea înarmării și aducerea în arenă a vechilor războinici reînarmați. Aceasta va distruge cu totul lumea clădită de America.
   EPILOG
   România, în calitate de partener strategic al SUA, nu poate fi decât înfricoșată de o asemenea situație. Întrebarea este cine va „arunca prosopul”, pentru a scuti America de un knock out dureros nu numai pentru ea, ci și pentru cei care au pariat totul pe ea?
   Unii spun că SUA a fost totdeauna așa. Cred că este o exagerare. Această discuție nu își mai are, însă, rostul acum.
   Că, în ultimă instanță sau, poate, în primă instanță, SUA a fost preocupată de consolidarea și exercitarea puterii sale spre satisfacția propriilor cetățeni, este adevărat. Nu poate fi altfel. Mai ales o mare putere nu poate face abstracție de mușchii săi pentru a-și promova interesele vitale și rareori în marșul său se împiedică de reguli. Pentru multă vreme, însă, America a știut să păstreze un anume echilibru între principii și pragmatism, precum și să asocieze egoismul cu inteligența, oferind dacă nu bunăstare, cel puțin mijloacele pentru producerea bunăstării, dacă nu securitate, cel puțin predictibilitate, dacă nu libertate, cel puțin iluzia libertății.
   Astfel s-a ajuns la „ordinea mondială americană” care celor mai mulți le-a asigurat măcar pacea. Paradoxal, acum, în apărarea acestei ordini, SUA se abandonează pe sine și preia identitatea celor pe a căror identitate o critică. Dacă, pentru SUA, prețul victoriei în actualul război mondial ar fi (auto)distrugerea ordinii mondiale create de America, acesta ar fi un preț prea mare. De fapt acesta este prețul înfrângerii.
   Dacă istoria ne dă un semn că ordinea americană și-a atins limita istorică atunci acesta stă chiar în faptul că America își demolează propria ordine.
   Cu acest sfârșit România se poate împăca, întrucât în istorie orice începe pe o anumită treaptă se sfârșește pe o alta. Tragedia pentru ea ar fi marginalizarea în cadrul ordinii postamericane sau, și mai rău, pierderea identității sale impusă de o asemenea nouă ordine globală, în măsura în care aceasta va rezulta dintr-o altă expansiune, iar nu dintr-o sinteză care să combine monismul civilizațional cu pluralismul cultural și să recunoască solidaritatea ca singura formă inteligentă și acceptabilă de egoism. Or, pentru a se evita asta, la masa negocierilor care vin este nevoie de o Americă încă puternică; dar de America Declarației de independență jeffersoniene („Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile și că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guvernele sunt instituite de oameni, puterile lor izvorând doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă în raport cu aceste scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și de a institui o nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă încât să fie probabil că va produce Siguranță și Fericire.”), de America wilsoniană („fiecare națiune trebuie să aibă dreptul de a trăi liberă pe teritoriul pe care locuiește”) și de cea a Planului Marshall, iar nu de America globalismului cultural dogmatic.
   Astăzi SUA este în ofensivă generală, trăgând salve de sancțiuni spre est și spre vest, spre nord și spre sud. Pe acest front circular America atacă glorios. Circularitatea frontului vorbește, însă, despre faptul că America este, în realitate, încercuită. Când va termina de izolat toate „forțele răului” SUA se va fi izolat de restul lumii, rămânând singură pe „axa binelui”; și atunci nu vom mai ști cine este „binele” și cine „răul”.
   Ca partener strategic al SUA nu putem asista impasibili la această prăbușire. Este în interesul nostru să o oprim și este obligația noastră de a încerca să o facem. De aceea, nu se poate arăta o mai mare prietenie și o mai mare loialitate față de America decât combătându-i narcisismul, respingând cultul personalității colective care i se creează și amintindu-i mereu ceea ce, în Imperiul roman, sclavul special însărcinat cu aceasta sufla la urechea împăratului îmbătat de triumf – „cave ne cadas!” („Ia seama să nu cazi!”)
   P. S.: Am exprimat cea mai mare parte a ideilor din acest articol la o conferință ținută online, pe 10 martie 2022, în SUA, pentru un grup de diplomați și experți în relații externe cu ștate vechi în serviciul interesului național american. Cu o zi mai târziu, printre mai multe mesaje similare primite de la cei care audiaseră conferința, l-am găsit și pe acesta:
   „Am reținut trei concluzii generale din discursul Dvs., dincolo de o mulțime de informații excepționale. Prima concluzie generală este că istoria contează. Noi americanii tindem să nu fim atât de conștienți de asta pe cât ar trebui să fim. A doua concluzie este că geografia contează. Din nou, uneori nu îi acordăm suficientă atenție. Iar a treia este că trebuie să fim mai nuanțați în ceea ce privește reacțiile noastre și felul în care ne opunem altora. Părerea Dvs. despre a nu insulta cultura rusă sau, într-adevăr, de a nu încerca să forțăm strivirea Rusiei cu forțele noastre combatante, a fost bine notată. Din păcate, avem îndoieli că cei care sunt la putere azi, oameni ca Nuland, vor acorda atenție acestor idei. Politica internă, atât cea publică, cât și cea din interiorul administrației, pare a fi forța motrice a politicii noastre externe. Aceasta poate fi, de asemenea, și căderea noastră.”