Narațiunea oficială a încheierii tranziției

Articolul lui Eduard Hellvig, intitulat pompos O nouă eră la frontiera civilizației occidentale. Un apel pentru realism și pragmatism din partea României, este evident un manifest ideologic. Dar, în același timp, el este mai mult decât atât, se arată într-o analiză a dr. Andrei Dârlău preluată de Romanian Global News.

Textul d-lui Hellvig articulează doct (dar nu și convingător) ceea ce ar trebui să constituie noua narațiune politică românească oficială în actualul moment istoric.
Numai că, la o analiză atentă, textul se dovedește a nu fi chiar la înălțimea ambițiilor autorului.
Las la o parte unele carențe de stăpânire a limbii române, manifestate prin dezacorduri și forme eronate, ca și când unele exprimări ar fi fost traduse din… maghiară. De pildă: „una dintre motivele”, „ultimele ani”, „un fenomen stimulată de”, „navigării unei probleme”, „remarcările” (în loc de „remarcile”), „confundă pe oricine încearcă să înțeleagă” (în loc de „induce confuzie în mintea oricui încearcă…”) etc. Să zicem că asemenea scăpări pot apărea când autorul se concentrează asupra unor idei de complexitatea și anvergura celor abordate.
Mai important, manifestul se vădește viciat de contradicții interne de natură logică și conceptuală și de o perspectivă fondată pe preconcepții discutabile, de sorginte politico-ideologică.
Mai jos vom argumenta pe larg această afirmație.

Noua limbă de lemn a paradigmei maturității democratice

În general, orice societate, în orice perioadă istorică, trebuie să aibă propria paradigmă conceptuală, propria narațiune oficială și propriul limbaj care exprimă, în termeni specifici, ideologia asumată de acea societate în respectiva perioadă. Este discursul pe care trebuie să și-l însușească elita conducătoare și să-l reproducă – fie și cu variațiuni inerente – în orice context politic, legislativ, mediatic din spațiul public. Prin el își justifică puterea, în numele lui o legitimează și o exercită, el slujește inclusiv drept proiect de țară – asupra căruia toate entitățile politice trebuie să ajungă la „consens” –, furnizând liniile principale ale oricărui program politic, de guvernare etc., dar și (mai ales) ale propagandei oficiale.
Perioada comunistă a avut propria ei narațiune, propriul ei discurs oficial, inspirat din ideologia politică marxistă, dar colorat cu anumite particularități – diferite de la o subperioadă la alta și evoluând spre accente tot mai național-socialiste. În anii 1965-1989 acea partitură îl avea ca principal interpret, desigur, pe Nicolae Ceaușescu, dar ea era preluată și veșnic intonată de corul întregului activ de partid la plenarele, congresele și ședințele PCR la toate nivelurile, precum și de televiziunea de stat (unica existentă) și toate publicațiile.
După 1989 s-a cristalizat treptat narațiunea „tranziției” spre un model societal nou (pentru noi) – cel occidental al anilor 1990. Modelul însă era unul dinamic, aflat și el în plin proces de transformare: democrația liberală a anilor 1990 nu mai era aceeași cu cea din anii 1950–’60 și, evident, nu era nici cea care a ajuns să fie azi. Era ca și când am fi vrut să urcăm din mers într-un tren ce nu putea opri ca să ne ia la bord. Ni s-au întins niște mâini binevoitoare, ne-am julit coatele și (mai ales) genunchii, ne-am pierdut valizele cu agoniseala unor decenii de muncă forțată – pe care le-am aruncat în urmă sau în vagoanele din față, oricum duse au fost – dar am izbutit să urcăm undeva la coadă, la clasa a treia.
Manifestul lui Hellvig formulează, cu tot cu accentele de rigoare, sistemul retoric ce ar trebui să definească și să cuprindă conceptual perioada actuală. Este – în viziunea triumfalistă, utopic-ideologică a acestei narațiuni, marcată de un optimism trasat cu tușe groase, deși nejustificat de realitățile din teren – perioada în care România și-a „încheiat cu succes tranziția” și a „atins maturitatea democratică”.

„Evanghelia după Hellvig” a tranziției spre nihilism

Odată cu finalizarea tranziției spre modelul occidental al democrației liberale, ar fi momentul – spune Hellvig – ca România să-și asume un rol mai proeminent în regiune ca „exportator de stabilitate și factor activ al dezvoltării regionale”.
Este noua limbă de lemn, cu meniul ei lexical-aspirațional care trebuie să împăneze orice program politic al viitoarelor guvernări. Folosind un lexic pe cât de bombastic, pe atât de normativ-programatic, și într-un stil vaticinar de Agitprop, dar deliberat miop și idiosincratic, narațiunea oficială jubilează azi, făcând bilanțul succeselor: România şi-ar fi atins toate obiectivele formulate după prăbuşirea comunismului: regim politic democratic, democraţie funcţională, economie de piaţă bazată pe proprietate privată şi pieţe libere, capabilă să asigure creşterea economică, apartenența la lumea dezvoltată democratică occidentală, NATO, UE, libera circulație a oamenilor, mărfurilor, capitalurilor, ideilor, tehnologiilor între lumea dezvoltată și România.
Se trec însă sub tăcere „deceniul pierdut” (deteriorarea și prăbușirea economică din anii ’90, crizele din 1990-1992 și 1997-1999), disfuncțiile cauzate de reforme haotice și proasta lor gestionare, incompetența și ticăloșia clasei politice, dezindustrializarea, devalizarea și distrugerea activelor și infrastructurii industriale, de transport și agricole (rețele de irigații etc.), sărăcirea unor milioane de români și exodul lor în vest.
Discursul oficial omite să spună că tranziția a însemnat de fapt formarea și consolidarea unei „economii de pradă” bazate pe enormul transfer de resurse de la stat la noii capitaliști – transfer ce continuă și azi.
Conform acestei „evanghelii după Hellvig” a Tranziției Încheiate, cei 34 de ani ai tranziției românești trebuie împărțiți în două subperioade egale, de câte 17 ani fiecare: 1990-2006 și 2007-2023.
În principiu, tranziția s-ar fi încheiat oficial odată cu aderarea la NATO (2004) și UE (1 ian. 2007).
Numai că atunci s-a încheiat doar prima subperioadă. După dubla aderare – ne spune domnul Hellvig – a trebuit să urmeze un complex proces de maturizare și consolidare democratică și a profilului civic pro-vestic, a securizării sprijinului extern și stabilității interne, inclusiv prin evitarea tensiunilor etnico-religioase.
A trebuit să învățăm să practicăm libertatea, să folosim noi instrumente de supraviețuire și adaptare la sistemul democratic, să asimilăm experiențe noi și să parcurgem toate etapele dezvoltării democratice.
Ei bine, azi, la 34 de ani de la loviluția decembristă și debutul tranziției (timid în primii ani după ’89) și 17 ani de la aderarea la UE, acest proces de tranziție – ne anunță domnul Hellvig triumfal(ist) – s-a încheiat.

Suntem tari. Atât de tari încât trebuie să exportăm democrație liberală

Nu numai că s-a încheiat și a doua sa jumătate, maturizarea, dar – ne sugerează dl. Hellvig în stil hegelian – această „finalizare a încheierii” își află punctul culminant în chiar articolul său. Această „coadă” de tranziție s-a încheiat cu succes maxim și România a ajuns – proclamă domnul Hellvig – la un moment de maturitate însoțit de oportunități.
Am pătruns deci victorioși în noua etapă istorică – cea a democrației liberale mature, consolidate.
Atât de mature și consolidate încât putem – și avem chiar datoria, ne informează dl. Hellvig – să-i ajutăm și pe alții din regiune (în primul rând, desigur, Ucraina, dar și Republica Moldova, Balcanii de Vest etc.).
România ar fi azi „pregătită să-și asume un rol mai proeminent în familia democrată în această regiune complicată la granița NATO, ca exportator de stabilitate și factor activ al dezvoltării regionale”.
Aveți îndoieli că am fi realmente pregătiți să ne asumăm asemenea angajamente sporite? Nu contează.
Pregătită sau nu, acesta este rolul pe care României i se cere să-l joace în regiune și pe care, indiferent de costuri, ar face bine să-l joace, fiindcă asta e obligația care ni s-a trasat.
De unde știm? Fiindcă ne-o spune domnul Hellvig.

Declinul democrației liberale și „hybrisul imperial”

Maniheismul la modă e cel ce opune iliberalismul liberalismului. Oricine îndrăznește să facă aluzie la actualul declin al modelului liberal-democratic și al principalului ei promotor (Statele Unite) este acuzat cu mânie progresist-corectă politic de tentativă de restaurație iliberală.
Și totuși, acest declin al SUA și al modelului ei neoliberal este amplu documentat în literatura relațiilor internaționale.
Analogia istorică arată că orice imperiu are un ciclu natural de viață. Egiptul antic, civilizația elenistă, imperiul hitit, roman, spaniol, otoman sau britanic au avut perioade de ascensiune, apogeu și declin. Pot face excepție Statele Unite?
Paul Kennedy avertiza că America se va îndatora pentru a face față unor angajamente prea costisitoare, până când va intra inevitabil în declin (Kennedy, 1987). Dezechilibrele și deficitele bugetare enorme (Morgan, 2009), extinderea imperială excesivă – așa-zisul overstretch sau „hybris” imperial (Burbach & Tarbell, 2004), aventurile militare costisitoare și uneori eșuate precum Afganistan sau Irak (Stiglitz & Bilmes, 2008), războiul contra terorii, fragilitatea economiei americane (devoalată de criza financiară din 2008 care a necesitat intervenția guvernului SUA), iresponsabilitatea fiscală cu perspective „apocaliptice” (Altman & Haass, 2010) și multe alte evoluții au resuscitat avertismente privind declinul hegemoniei globale americane (Wallerstein, 2003).
E adevărat că SUA și-a putut exporta recesiunile, reușind să transfere o mare parte din povara politicilor sale economice pe umerii altor țări, inclusiv prin politici monetare ale Rezervei Federale care au menținut piața pentru datoria sa publică (Kitchen & Cox, 2019). Dar pretențiile Americii la leadership moral și noțiunea liberală de „hegemonie benignă”, care în anii ’90 încă puteau fi „vândute” lumii, și-au pierdut credibilitatea chiar printre națiuni aliate, prietene sau partenere (Habermas, 2003; Kitchen & Cox, 2011). Modelul american dominant de capitalism a produs mari inegalități (faimosul 1%=99%) care au deteriorat politica și actul de guvernare, subminând atractivitatea Americii ca societate (Gray, 2009). Dacă mulți au mai strigat „lupul” (declinul Americii) în trecut, de astă dată – zic unii analiști – declinul e real (Rachman, 2011).
Puterea globală – odată cu centrul de gravitație economic – pare a se deplasa dinspre Occident spre Asia (Quah, 2011). Pentru unii SUA e un „imperiu eșuat” (Mann, 2004) ce va fi înlocuit de un „secol Asiatic” (Mahbubani, 2008), Consensul de la Washington va lăsa locul capitalismului de stat chinezesc (Halper, 2010) și China va conduce lumea (Jacques, 2009).
Alți autori mai prudenți văd deja „lumea post-americană” ca pe o realitate (Zakaria, 2008), anticipează dispariția unipolarității și a Pax Americana (Layne, 2012) și înlocuirea ei cu o ordine mondială resetată („G-zero”) unde fiecare națiune ar fi pe cont propriu (Bremmer, 2012), puterile emergente (un BRICS extins) ar juca un rol mai mare (Wilson & Purushothaman, 2003) și superputerile ar lipsi („globalism descentralizat”) (Buzan, 2011).
Pe scurt, leadershipul internațional al Americii ar începe să lase locul unei ordini multipolare.
Este această concluzie prematură? Este totuși contextul sistemic mondial, creat în așa fel încât să avantajeze Washingtonul, suficient pentru ca America să-și păstreze leadership-ul încă multă vreme?
Domnul Hellvig ignoră cu desăvârșire dezbaterea și întrebările de mai sus, alegând să postuleze continuarea pe termen nedefinit a supremației Americii și a modelului ei liberal.

Provocarea BRICS: de la dezamăgire la dedolarizare

Dl Hellvig ignoră și că, după ce la Summitul din 24 august au aderat la BRICS Arabia Saudită, Argentina, Egipt, Emiratele Arabe, Etiopia și Iran, iar alte 16 țări au depus cereri de aderare, inclusiv Venezuela, Indonezia, Kazakstan, Kuweit, Cuba care fac eforturi de apropiere rapidă, Occidentul nu-și mai poate permite să neglijeze un BRICS+ cu PIB combinat peste PIB-ul țărilor G7 (37% din totalul nominal global), populație însumată 46% din cea globală, pondere 20% în comerțul mondial și potențial de a produce 50% din petrolul mondial.
Deși procesul de „de-dolarizare” și crearea unei valute proprii a BRICS+ e departe de a se materializa într-o monedă alternativă care să pună în discuție supremația dolarului american în viitorul previzibil, grupul vrea să reducă rolul dolarului ca valută de referință în tranzacțiile internaționale și dependența globală de decontările în dolari, promovând un sistem financiar internațional multicentric pentru a evita riscurile create de rata de schimb pe bază de dolar și fluctuațiile ratelor dobânzii în SUA. Grupul cere reformarea instituțiilor (FMI, Banca Mondială) născute din Acordul de la Bretton Woods în 1944, când s-a decis ca aurul să fie standardul de referință pentru un curs de schimb fix; ulterior aurul a fost înlocuit cu dolarul, ceea ce a permis Statelor Unite să reglementeze comerțul internațional prin Rezerva Federală.
Multe țări în curs de dezvoltare sunt dezamăgite de sistemul tradițional de governanță globală dominat de SUA și Occident, devenit disfuncțional, deficient și părtinitor față de Sudul Global. Ele speră ca BRICS-11 să promoveze unitatea și cooperarea, văzându-l ca mod de a scăpa de ultimele vestigii de colonialism și a obține independență economică. BRICS-11 marchează o schimbare profundă în conștiința mondială, un pol de influență global cu potențial de a eclipsa G7. Primul summit BRICS-11 se va ține în octombrie 2023, noua președinție BRICS (de la 1 ian. 2024) sperând să facă progrese într-un fel sau altul și în chestiunea monedei BRICS (Crooke, 2023).
În replică, SUA și-ar putea regândi politica externă în Orientul Mijlociu (în special Arabia Saudită, Iran), cooperarea bilaterală cu Algeria, Egipt, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, dar și politica de soft containment privind China și relațiile din regiunea Indo-Pacific – AUKUS și QUAD (Dialogul Cvadrilateral de Securitate strategică) cu Australia, India, Japonia.
Desigur, asta îi privește pe americani, dar întrebarea este: care ar fi poziția cea mai bună a României în acest context volatil?

Inegalități și nesiguranță existențială

Dl. Hellvig citează studiile lui Ronald Inglehart (Inglehart, 2018) privind rolul valorilor și culturii în succesul democrației, dar omite să citeze îngrijorările aceluiași autor privind adâncirea inegalităților în lumea globalizată.
De pildă, inegalitatea veniturilor în țările OECD este la cota cea mai ridicată din ultima jumătate de veac. Deși Agenda ONU pentru Dezvoltare Durabilă include dezideratul reducerii inegalităților, perspectiva este pesimistă atât între diversele țări cât și în fiecare țară (Narbona, 2018). Inegalitățile nu sunt provocate de penurie, de lipsa avuției, ci de proasta ei distribuire, profund inegală, care agravează disparitățile. Cauza – arată chiar autorul citat de dl Hellvig – constă în proasta reglementare a sectorului financiar, dereglementarea economiei și a piețelor financiare, adică în fundamentele unui capitalism financiar neoliberal de tipul neo-darwinismului economic.
Dl Hellvig nu pare a sesiza contradicția dintre apologia pe care domnia sa o face liberalismului și citarea unui autor de stânga. Nu e deranjat nici de faptul că, potrivit teoriei Galtung (citate de Inglehart) despre propagarea schimbărilor de la centru la periferie, România aparține „periferiei” unde schimbările se produc mai greu.
Nici amenințarea la adresa stabilității și securității, reprezentată de creșterea decalajului dintre săraci și bogați, nu-l îngrijorează pe dl. Hellvig. Problema distribuției inegale a resurselor în societate (inclusiv în România) e una esențialmente politică. Alocarea inechitabilă a resurselor în societățile prospere, avertizează Inglehart, în contextul capitalismului financiar, a făcut ca în ultimele decenii o mare parte din populația țărilor bogate să sufere o reducere a veniturilor reale și a siguranței locului de muncă, respectiv creșterea nesiguranței existențiale. Clasa medie și cea săracă asistă neputincioase și frustrate la creșterea inegalităților, simultan cu influxul masiv de imigranți și refugiați.
Capitalismul financiar amenință să submineze chiar fundamentele societăților noastre, spune apăsat Inglehart, fără ca dl. Hellvig să fie interesat de concluziile analiștilor pe care totuși îi invocă pentru a-și susține narațiunea.

Puterea ideilor și a valorilor culturale

De altfel, inegalitățile afectează și evoluția valorilor. Dar, deși dl Hellvig citează constatările lui Inglehart privind valorile, nu-i citează și concluziile.
Postulând „sfârșitul secularizării”, Inglehart spune totuși că societățile care au fost, istoric vorbind, creștine ortodoxe ori protestante, islamice, confucianiste sau budiste, se constituie în „zone culturale” cu sisteme de valori distincte, care persistă în ciuda forțelor modernizării și globalizării. Aceste sisteme de valori nu converg, așa cum sugerau modelele simpliste ale teoriei clasice a globalizării culturale, care postulau evoluția lor convergentă, predictibilă și coerentă sub presiunea dezvoltării economice și tehnologice, ci opun acestor forțe o rezistență proporțională cu măsura în care nu s-au secularizat.
Deși dl. Hellvig recunoaște și el că valorile culturale sunt la fel de relevante pentru succesul unei societăți democratice ca cele „obiective” (economie, instituții, legislație), totuși trece sub tăcere presiunile făcute asupra noastră ca să renunțăm la valorile noastre și să adoptăm „valorile” corectitudinii politice.
„Influența americană – ne spune dl. Hellvig – nu vine doar din puterea economică sau militară, ci din puterea ideilor pe care le reprezintă Statele Unite și a modelului pe care îl proiectează, bazat pe incluziune, drepturi, stat de drept, oportunități egale, adaptare”.

America exportă ideologie LGBT / Cancel / Woke

Numai că dl. Hellvig se face că nu vede faptul evident că azi principalul export al Americii este unul toxic: ideologia LGBT / Cancel / Woke. Administrația Biden alocă milioane de dolari pentru a o „proiecta” în străinătate.
„Banii contribuabililor americani nu trebuie cheltuiți pentru promovarea ideologiei marxiste-culturale Woke în Statele Unite și străinătate”, zice Alex Mooney, congresmenul republican de Virginia (Mooney, 2023).
Analiști ca S. McCarthy arată că președintele Biden a dat ordin, încă de la începutul mandatului său, tuturor agențiilor federale care au legătură cu străinătatea, nu doar să protejeze, ci să promoveze activ drepturile LGBT. Departamentul de Stat are ca obiectiv declarat să „integreze principiile „egalității intersecționale” în strategiile diplomației publice și comunicării în relația cu alte țări”.
Așa se face că, în lumea întreagă, ambasadele americane apără drepturile LGBT, promovând și finanțând spectacole cu trans-sexuali, parade gay și luna Pride, seminarii DEI (Diversitate, Egalitate, Incluziune), festivaluri de film cu pederastie, incest și travestiți, activiști și ONG-uri precum Gays and Lesbians in Foreign Affairs Agencies. 118 ambasade ale SUA au postat pe rețelele sociale mesaje care celebrau luna Pride în iunie. Senatorul J. Vance din Ohio critică „injectarea” acestor politici în serviciile externe ale SUA:
„Îi puteți spune extrema stângă sau Woke; pentru mine acest progresism cultural ostilizează jumătate din americani și 80% din țările unde acești ambasadori ne reprezintă”.
Ideologia neomarxistă este promovată agresiv inclusiv în baze militare americane din străinătate, dar și în țări conservatoare precum Coreea de Sud (unde căsătoriile homosexuale sunt interzise) sau majoritar creștine precum Polonia (unde chiar Constituția le interzice), Ungaria, România, Malta, ori musulmane precum Arabia Saudită ori Kuweit (unde morala publică și legile în vigoare interzic homosexualitatea). O ambasadă SUA nu s-a sfiit chiar să fâlfâie sfidător steagul Pride la Vatican.
În timp ce transgenderii își etalează pe gazonul Casei Albe cicatricele sânilor extirpați chirurgical, președintele Americii Joe Biden salută „cea mai mare sărbătoare a lunii Pride organizată vreodată la Casa Albă (e abia începutul)” și se laudă că „a pus capăt interdicției transgenderilor de a servi în armata SUA”.
Sunt nenumărate dovezi că America exportă Revoluția de Gen. De pildă administrația Biden face presiuni asupra altor țări pentru a adopta transgenderismul la copii, a împinge tinerii vulnerabili spre terapii ireversibile cu hormoni și operații de schimbare de sex și a interzice „terapiile de conversie” care i-ar putea vindeca de ideologia genderistă. Ordinul Executiv 14075 / iunie 2022 al președintelui Biden cere agențiilor federale să „protejeze tineretul LGBTQI+” contra „practicilor periculoase” inclusiv „terapia de conversie” (definită ca orice acțiune menită să elimine sau modifice orientarea sexuală a unei persoane ori identitatea de gen) pentru persoane LGBTQI+. Copiii nu trebuie sub nici o formă îndrumați sau ajutați să renunțe la „identitatea transgender” și să adopte una cisgender (cea biologică reală). Limbajul însuși devine tot mai ideologizat pentru a induce anormalitatea la nivelul gândirii, exact ca în 1984 de Orwell. În noul limbaj corectat politic „conversie” înseamnă doar efortul de a schimba o identitate transgender într-una „cisgender”, nu și invers. Presiunea asupra unui copil de a deveni „trans”, chiar dacă implică tratament medical cu hormoni sau operație, n-ar fi „conversie”. În schimb la orice semn de confuzie a unui copil privind genul trebuie imediat, conform administrației Biden, tratat și încurajat spre tranziția socială și modificare corporală medicală în sens trans. Activiștii folosesc date fictive, falsifică studii și cercetări, stimulează și manipulează solicitudinea publicului față de homosexuali, invocă pretenții pseudo-științifice, speculează ignoranța societății și pe cea a politicienilor. Consulatele și ambasadele americane sunt azi spioni globali ai „afirmării de gen”. Li se cere să transmită informații detaliate despre „practicile de terapie de conversie” din țările gazdă ca parte a Rapoartelor anuale privind Drepturile Omului, ca apoi biroul Trimisului Special prezidențial pentru Drepturile Omului (activista Jessica Stern) să elaboreze un „plan de acțiune pentru a combate acele practici prin intermediul politicii externe și al asistenței externe” (Mooney, 2023).