Proteste masive anti-război în Israel pe fondul intensificării conflictului cu Iranul
Refuzăm să fim broasca fiartă a lui Chomsky
Acestea și altele prea subversive și complexe pentru a fi descrise aici sunt realitățile Americii de azi, nu lozincile folosite de dl. Hellvig, de mult depășite de evoluțiile ultimilor ani din societatea și politica americană.
Azi superputerea mondială care este SUA are din păcate ambiția să dicteze ordinea morală internațională – una a imoralității și perversității ostentative. Și cu cât America insistă să numească ideologia transgenderistă „drepturi ale omului”, cu atât îi scade autoritatea morală de a apăra adevăratele drepturi ale omului (persecutarea uigurilor în China, detenția arbitrară și tortura dizidenților în Venezuela, oprimarea femeilor de către talibani în Afganistan). E absurd ca SUA să-și folosească puterea soft în țări deja ostile față de Occident și intolerante cu transgenderii, unde asocierea transgenderismului cu America îi face cu atât mai mult pe tradiționaliști să o acuze de imperialism cultural. America va suferi daune simbolice și reputaționale tot mai mari, pe măsură ce elitele americane vor sacrifica rațiunea și bunul simț de dragul proliferării tot mai distructive a ideologiilor stângii radicale.
În 2009 Barack Obama deplângea „aroganța” politicii externe americane, punând pe seama „colonialismului” subdezvoltarea unor țări foste colonii, dând asigurări că „America nu va mai pretinde că ar ști ce e mai bine pentru toată lumea” și că e important ca Occidentul să nu împiedice pe nimeni să-și practice religia cum vrea. Azi sub președintele Biden aroganța culturală și „colonialismul” par a caracteriza din nou politica externă americană, dar în noul lor avatar Trans-Woke.
E oare de mirare antipatia trezită în lume de aceste politici ale promovării anormalității și nefirescului? Planeta nu vrea să fie „desensibilizată”, nu dorește o lume răsturnată cu susul în jos, o lume pe dos, „familii” same-sex sau multiple, copii cu identități sexuale fluide și „genuri curbate” (gender bending), care să-și schimbe „genul” cum și-ar schimba bicicleta (Vannacci, 2023).
Popoarele lumii nu sunt anesteziate ca broasca fiartă a lui Noam Chomsky, cum pare a crede dl. Hellvig. Ele nu se vor lăsa spălate pe creier așa cum prevedea strategia Kirk-Madsen (Kirk & Madsen, 1987), nici nu vor îmbrățișa anti-antropologia grotescă a neomarxismului (Dîrlău & Bazon, 2017).
Ideologiile stângii radicale și nihilismul au capturat instituțiile
„Suntem prizonierii unei repetări a mișcărilor și politicilor de stânga din 1968, ca și cum am trăi într-o buclă temporală”, spune un analist american: „partidul Black Panther reapare ca mișcarea Black Lives Matter; broșurile Weather Underground s-au transformat în articole academice; marxist-leniniștii guerilleros și-au schimbat bandulierele, deveniți liderii unei revoluții de moravuri.
Ideologia și narațiunea și-au păstrat poziția de hegemonie totalitară, dar în acest timp prioritatea decidenților politici e să nu piardă controlul asupra narațiunii publice” (Rufo, 2023). Tacticile și mișcările radicale din anii ’60 au renăscut agresiv folosind violența în scop politic.
În 2020 a fost cea mai mare explozie de proteste rasiale de stânga de la sfârșitul anilor ’60, cu mișcări violente Black Lives Matter în 140 orașe. Revoluția din ’68 a ajuns la putere, stânga a capturat instituțiile, le-a paralizat prin dogmatism ideologic, lupta pare pierdută, criza a devenit ubicuă, nihilismul – curent politic dominant.
Lungul marș al schizofreniei
„Lungul marș al marxismului prin instituții”, preconizat acum un veac de Gramsci, a triumfat: instituțiile au fost cucerite. Noutatea azi e că războiul cultural devine internalizat, activiștii de stânga vor ca fiecare om să asimileze ideologia în setul de valori personale, narațiunea pe care ei o definesc și controlează trebuie reflectată în limbajul cotidian, sub amenințarea suprimării sociale. Azi „rasismul sistemic” și „privilegiul alb”, cuplate cu drepturile la identitate, diversitate și transgenderism, rup Statele Unite între două norme identitare: cea a Revoluției din 1776 versus cea a Revoluției din ’68.
Schizofrenia a scindat și Europa, sfâșiată între ideologia stângistă Davosiană vindicativă (Europa s-a ridicat pe supremația colonială rasistă) și moștenirea ei greco-romană și creștină, raționalistă carteziană iluministă. Europa nu mai e cea pe care o știam, ci un loc unde europenii sunt pe cale să ajungă minoritari. Identitatea le e distrusă intenționat, cultura e dizolvată, înlocuită cu limbajul de PR promovat de Bruxelles, care aruncă Europa în aer, în timp ce economia se prăbușește, dar imigranților li se alocă fonduri enorme. E un proces deliberat dar clandestin, fără dezbateri publice, transformarea profundă a Europei nu e admisă deschis. Europa metisată e o fiertură identitară din care nu se poate decanta o identitate comună. Valorile și instituțiile tradiționale (familie, patrie, credință, comunitate, muncă) ale omului de rând sunt abolite. Avem război cultural total în Europa și America (Crooke, 2023).
Cum a fuzionat neomarxismul cu neoliberalismul?
Cum a ajuns America cucerită de extrema stângă? Paradoxal, capitalismul s-a dovedit o gazdă propice pentru neomarxismul proliferat nestânjenit în trupul societăţii neoliberale. Filosofia şi praxi¬sul capitalist au favorizat şi ajutat neomarxismul să devi¬nă dominant, camuflat și impregnat clandestin, subversiv în neoliberalism. Freudo-marxismul a metastazat în ţesutul neoliberal al societăţii americane și europene, pe care l-a permeat, l-a infuzat, cu care a fuzionat, s-a contopit organic până la punctul unde nu mai poate fi distins, devenit indiscernabil, in¬vizibil din cauză că s-a „normalizat” (stadiul 4, ultim, al subversiunii potrivit lui Yuri Bezmenov).
Neoliberalismul economic se traduce azi prin dere¬glementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschi¬dere şi liberalizare a pieţelor, liberă concurenţă pe piaţă. Neoliberalismul e definit ca sistem
„în care piaţa e valoare şi scop în sine, func¬ţionarea ei e considerată o etică prin ea însăşi capabilă să acţioneze ca o călăuză pentru toate acţiunile omeneşti şi să se substituie tuturor credinţelor etice exis¬tente anterior. În neoliberalism nu există distincţie între economie de piaţă şi societate de piaţă. Există doar piaţa: societate de piaţă, cultură de piaţă, valori de piaţă, indi¬vizi de piaţă care se vând pe piaţă altor indivizi de piaţă. Piaţa nu înlocuieşte doar formele sociale tradiţionale, ci şi conceptul de viaţă privată. Nu trebuie să existe nimic care să nu fie piaţă.” (Treanor, 2016)
Consecinţa e că multe acte sociale şi umane sunt, sau tind să devină simbolic, tranzacţii de piaţă. Liberalismul respinge ideea că ar exista valori morale externe individului, ci doar opinii exprimate public. Rezultă un relativism compatibil cu „dogma” corectă-politic a relativismului postmodern şi o mentalitate tranzacţional-mercantilistă, contractualistă despre relaţiile social-umane. Lumea e văzută în termenii metaforelor de piaţă. „Privatizarea” stilului de viaţă convine și ea agendei LGBT (ProLife, 2014). Familia e un „contract”, liberalizarea ei convine cerinţelor de „flexibi¬litate” utile pentru a răspunde cu maximă disponibilitate „competitivă” fluctuaţiilor cererii şi ofertei pe piaţă. Totul se „negociază”, se tranzacţionează pe piaţa sexualităţii, inclusiv orientarea sexuală şi identitatea de gen. A fi băr¬bat sau femeie nu mai e un dat natural ci de market¬ing: alegi să fii ce (crezi că) te face mai „competitiv pe piaţă”. Disponibilitatea e totală, libertatea degradată în libertinaj.
Democrația liberală a devenit o ideologie iliberală
Modelul pare a suferi de stranii patologii etico-sociale. Democrația liberală a ajuns să însemne nu restrângerea puterii statului (sensul clasic al liberalismului) ci „universalizarea cleptocrației” și dispariția echilibrării între cele trei puteri în stat (definiția statului de drept) prin subordonarea completă a tuturor celor trei puteri față de marile partide politice, care controlează azi legislativul, executivul și judiciarul.
Și filosoful polonez Ryszard Legutko arată că democrația liberală s-a metamorfozat azi în cu totul alt sistem. Democrația liberală clasică, arată Legutko, avea la bază o viziune despre natura umană – sau antropologie – iudeo-creștină. În contrast, democrația liberală de azi e un proiect tiranic pornit să submineze religia, familia tradițională și orice înțelegere coerentă a naturii umane: ideologia de gen înlocuiește firea omenească cu un proiect de autonomie radicală fără limite naturale. Democrația liberală clasică nu promova avortul la cerere, căsătoria de același sex ori puzderia de alte „drepturi” ce apar zilnic, fiind declarate abuziv și fără temei drepturi fundamentale. Asemeni vechilor activiști totalitari, democrații emancipați de azi gândesc în termeni de „progres” și „reacțiune” și nu se opresc până când nu suprimă ca retrogradă și inacceptabilă orice opoziție morală și politică față de proiectul lor „liberaționist”. De aici ubicuitatea corectitudinii politice în universități și interzicerea liberei exprimări de către stânga. Acest dispreț față de înțelegerea tradițională a libertății și virtuții morale nu mai au nimic liberal în sensul clasic (Legutko, 2016). Cultura „liberală” e azi o „cultură a repudierii” (Roger Scruton), iar eurocrații și intelectualii „progresiști” au, paradoxal, aceiași inamici ca și vechii comuniști totalitari: Biserica și religia, națiunea, conservatorismul moral, familia așa cum a fost înțeleasă timp de două milenii în civilizația creștină. Democrația liberală a devenit o ideologie agresivă iliberală (Mahoney, 2011).
Totalitarismul Democratic
Că America e azi o democrație iliberală, totalitară, o spun chiar americanii după ce au văzut că establishmentul politic, media mainstream, corporații Big Tech și alte elite au făcut în așa fel încât alegerile prezidențiale să aibă rezultatul dorit de ele. Americanii se îndoiesc că democracția Americană mai garantează azi libertatea individuală și constituționalismul. Alexis de Tocqueville avertiza încă din 1840 că acest proces va avea loc, prezicând o tiranie căreia nu știa să-i dea nume:
„Genul de represiune care amenință națiunile democratice nu va semăna cu nimic din tot ce a mai existat pe lume înainte; contemporanii noștri nu-și pot aminti de nimic asemănător. Și eu caut zadarnic cuvintele care să exprime exact și să acopere deplin idea la care mă refer; lucrul despre care voi vorbi e unul nou, oamenii încă n-au creat termenul care să-l numească. Vechile cuvinte despotism, tiranie nu se aplică. Întrucât nu pot numi acest lucru, voi încerca să-l descriu.”
Acest novum a căpătat între timp un nume: „totalitarism democratic” (Comănescu, 2005) sau „democrație totalitară”.
Nici o tiranie sau dictatură până acum n-a mai exercitat o putere atât de absolută, profundă și totală, care distruge nu doar țesutul social ci și autonomia gândirii; politicul pătrunde în sfera convingerilor personale, a intimității și fiziologicului, cum arăta Michel Foucault. Niciun autocrat n-a reușit vreodată să impună supușilor cum să simtă, să gândească sau să perceapă realitatea. Închiderea în case a celor sănătoși e doar un exemplu de „totalitarism democratic”. Coerciția rămâne coerciție oricât ar fi de subtilă, rafinată, sofisticată, insidioasă, „blândă”, argumentată „științific”. Brutalitatea se transferă în interiorul conștiinței individuale. Încă din 1950 Lionel Trilling deplângea vulgarizarea de masă (Trilling, 1950). Azi statul ideologizat al democrației liberale arată cât e de vulnerabil la totalitarism.
„Idealismul democratic” liberal – o utopie
În narațiunea domnului Hellvig, adevăratul război cultural dus de patrioții tradiționaliști, apărători ai Bisericii și credinței în Dumnezeu, ai familiei, identității și suveranității naționale, împotriva ideologiei corecte politic și totalitarismului progresist, intolerant și radical, devine o banală și minoră chestiune de fine-tuning, de reglaj fin, ce se poate corecta ușor printr-o sporită „conștientizare de sine despre [sic!] rolul și identitatea noastră, prin acceptarea numeroaselor aspecte coexistente ale identității noastre naționale”. Adevărul și falsul, tradiția și negarea ei, iubirea de neam și globalismul omogenizant, talanții identitari esențiali și ideologemele menite să-i abolească, sunt amestecate în borșul narativ al domnului Hellvig ca simple ingrediente (botezate „aspecte ale identității naționale”) ce trebuie „acceptate” și integrate prin ștergerea celor dintâi și glorificarea celor din urmă. Printr-un proces de spălare pe creier generală întru progresism, identitatea noastră națională va deveni în sfârșit „coerentă”! Cu atât mai coerentă cu cât mai inexistentă. Cu atât mai „vibrantă” cu cât mai globalistă.
Iar dacă avem o problemă ca națiune, ea ar fi – zice dl. Hellvig – doar predilecția noastră istorică pentru „discreție, timiditate, prudență și rezervă” în a ne construi un brand național și a-l promova extern. Ar fi înduioșător, dacă n-ar fi jalnic. Aproape că amintește de faimoasa frunză branduită grafic ca imagine de țară. Brand ne lipsește, că în rest le avem pe toate.
Domnul Hellvig e conștient că tabloul idilic pe care-l zugrăvește cu tușe groase de roz-bombon e ireal și nerealist, de fapt o utopie. Chiar el menționează „idealismul democratic” liberal – doar că nu se poate decide dacă acest idealism aparține „Europei de Est” sau „Occidentului” – așa cum spune o pagină mai jos, în ultimul paragraf al articolului, uitând de prima atribuire. Pentru domnul Hellvig, „modelul propriu românesc” e construit prin „combinarea valorilor noastre istorice” (la rândul lor o „combinație de credințe, populații, atitudini” – domnului Hellvig îi plac combinațiile) cu „idealismul democratic occidental”. Și oare ce-o fi însemnând asta? O fi vrând domnia sa să sugereze că occidentalii sunt niște naivi care cred într-o democrație pe care de fapt n-o au? Oare crede sincer domnul Hellvig că acest „model românesc” chiar i-ar putea inspira pe vecinii noștri din regiune în traiectoriile lor spre un viitor democratic?
Deși, în fond, de ce nu? Ar putea și ei învăța de la noi cum să fie „state mafiote” (cunoscuta formulă băsistă) sau „state eșuate” (formula președintelui aflat azi la Cotroceni, care l-a promovat pe domnul Hellvig la SRI), ori cum să implementeze și ei cu succes brandul dâmbovițean al capitalismului de cumetrie (crony capitalism ar prefera poate să-i spună, doct, dl. Hellvig).
Zidul Nordului (mai exact, al Estului) înlocuiește Cortina de Fier
Metafora centrală a manifestului domnului Hellvig este Zidul, inspirat de uriașul zid care, în serialul Game of Thrones, apără civilizația de „nemorți” (Undead). Europa de Est, în primul rând „pilonii” ei (România și Polonia), ar constitui acest Zid menit să apere democrațiile liberale occidentale de amenințarea „iliberalismului” și autocrației.
Dacă Churchill a lansat noțiunea de Cortină de Fier, Zidul lui Hellvig e menit să simbolizeze noua Cortină de Fier. Dar Hellvig nu e Churchill și intuiția lui geopolitică e boantă. Nu de zid avem nevoie, ci de inteligență, raționalitate și pragmatismul cerut de poziția noastră geografică. A ști să-ți joci cărțile înseamnă a-ți înțelege exact situația, a nu comite erori majore care să te pună în pericol, a-ți calcula pierderile acceptabile și a-ți maximiza câștigurile.
Zidul este o metaforă confruntațională. Escaladarea rivalității trebuie evitată, nu provocată. Retorica demonizării nu este în interesul României. Zidul postulat de dl. Hellvig este o eroare monumentală cât Marele Zid chinezesc. Nu atât pentru că, dacă am accepta metafora Zidului, ar însemna să-i privim pe toți cei aflați dincolo de el ca pe niște monstruoși zombi (și nu cred că avem dreptul să privim astfel nici un popor de pe Terra, dincolo de liderii vremelnici), cât pentru că nu este în interesul României să o facem.
Valorile occidentale – tot mai queer
Domnul Hellvig invocă „strategiile de adâncire a clivajelor și stimulare a tendințelor naționaliste și demolare a valorilor tradiționale”. Dar de ce domnia sa închide ochii în fața existenței incontestabile a atâtor evoluții marcate ideologic care justifică asemenea mesaje și tendințe? De ce atâtea exemple revoltătoare alimentează și confirmă imaginea unui Occident decadent care a pierdut reperele morale? Oare valorile tradiționale nu sunt subminate tocmai de imoralitatea ideologiei corecte politic importate din Occident?
Domnul Hellvig menționează retoric și ipocrit mândria, valorile și tradițiile locale, precum și pragmatismul lui Kissinger, fără a sesiza că acest pragmatism presupune respect pentru valorile și tradițiile locale în scopul destinderii, coexistenței și armonizării intereselor, în timp ce ideologia globalistă corectă politic vrea să le anihileze. De pildă domnul Hellvig alege să ignore conflictul dintre Polonia condusă de un guvern de orientare conservatoare și Comisia Europeană, cauzat tocmai de preferințele limpede exprimate de polonezi pentru tradiție, națiune și credință creștină, împotriva ideologiei progresiste și globaliste impuse de instituțiile UE. Este clar că Polonia nu va fi un bastion al ideologiei progresiste ce caracterizează azi democrațiile liberale (în realitate iliberale, așa cum am arătat). Și nici România nu va accepta să devină o asemenea redută a progresismului corect politic.
Domnul Hellvig invocă forța ideilor proiectate de Occident, dar nu vede că în realitate corectitudinea politică nu este deloc atractivă. Valorile occidentale – sinonime azi cu ideologia corectă politic – nu sunt însușite de majoritatea românilor și în general a est-europenilor. Cultura occidentală suferă azi de patologii grave; cultura „democratică” a devenit tot mai queer, mai ciudată, mai bizară, mai perversă – după standardele conservatoare ale majorității societății românești. A fost erodată, coruptă de ideologii contra naturii, care nu au cum să atragă ori să convingă poporul român sau multe alte culturi.
Nici comparația dintre binoamele liberal-iliberal și comunism-anticomunism nu rezistă analizei, din motive evidente.
Democrația Conservatoare – viitorul Occidentului
Liberalismul democratic nu mai este azi nici liberal, nici democratic. Liberalismul democratic a ajuns azi adevăratul iliberalism. Nu liberalismul democratic trebuie apărat azi în Occident, căci Occidentul sucombă sub presiunea acestui sistem ideologic totalitar, ce sufocă democrația.
Alternativa la democrația liberală nu este autocrația, cum încearcă să ne convingă progresiștii.
Alternativa reală la democrația liberală este democrația conservatoare, suveranistă și creștină.
Occidentul are nevoie de democrație conservatoare – singura care îl poate salva de la colaps politic și social. Dl. Hellvig are dreptate când spune că „evoluțiile în zonele tectonice […] pot modela viitorul, securitatea și prosperitatea lumii civilizate. Europa de Est e azi o astfel de zonă de competiție geopolitică, după ce a fost periferia lumii democratice occidentale”. Da, „Europa de Est nu e doar sursă de conflicte, dispute și provocări, ci și mediul ce promovează semnele unei noi ere. Azi mai multe dintre aceste țări și-au finalizat tranziția și sunt capabile să demonstreze noi capacități – printre ele România și Polonia”. Numai că această regiune dă semnele unei altfel de ere decât o vede dl Hellvig.
„Reziliența, moderația, consolidarea democratică, maturitatea, tenacitatea, stabilitatea și puterea” acestor democrații pot constitui, pentru întreaga lume civilizată, surse și exemple de democrație conservatoare și rezistență contra ideologiei dizolvante progresiste, globaliste, corecte politic. Acesta este testul și rolul Europei de Est, nu cel postulat de dl. Hellvig. Europa de Est nu trebuie să fie un spațiu-tampon sau de testare, popoarele est-europene nu trebuie să fie cohortele de subiecți ale nici unui experiment ori studiu clinic geopolitic. Menirea Europei de Est – și a României – este de a rămâne ferm pe calea euro-atlantică și de a susține forțele conservatoare existente în Occident în direcția unei reconquiste suveraniste, a unei reafirmări conservatoare a tradiției și identității creștine proprii, împotriva ideologiei demolatoare a unei stângi radicale.
Dl. Hellvig nu explică – nici nu ar putea – cum pot rămâne „ancorate în istoria și tradițiile lor” democrațiile est-europene și cum s-ar putea „ține cont de valorile și tradițiile lor particulare” atâta vreme cât sunt strivite de presiunile ideologice de la Bruxelles, Washington, Londra sau Berlin. El mai afirmă în mod fals că în România „nu s-au făcut încercări de ștergere a identității locale și naționale – cultură, limbă, credință, tradiții”. În realitate s-au făcut și se fac asemenea încercări, doar că ele s-au lovit mereu de rezistența societății.
Misiune dificilă, dar singura demnă
Da, România (și Polonia) ar putea juca un rol mai mare în promovarea influenței occidentale în regiune, dar nu a unei influențe occidentale progresiste și nefirești și a unei „culturi a repudierii” cum o numea Scruton, una a birocrației transnaționale și a „falsei Europe utopice și tiranice, pornite împotriva trecutului”, cum o numea Declarația de la Paris, o Europă camuflată în iluzii, fragilizată prin îndoctrinare și manipulare ideologică, angajată într-o cruciadă utopică împotriva ideii de suveranitate națională și decisă să-și repudieze propriile rădăcini creștine.
Tocmai această Europă de Est, trecută prin experiența nefastă a dictaturii comuniste și astfel imunizată contra totalitarismului de orice fel, poate juca un rol în promovarea unei culturi revenite în matca ei creștină tradițională, a moștenirii ei clasice, a firescului, bunului simț și virtuții civice, a valorii și excelenței în educație, a unei culturi morale a decenței și demnității unane. Acesta este destinul istoric al „pilonilor” democrației de pe limes-ul sau frontiera unui Occident aflat la răscruce. Țări ca România sau Polonia trebuie nu doar să facă față dublei amenințări reprezentate pe de o parte de autocrație, pe de alta de ideologia globalistă corectă politic, ci și să proiecteze modelul democratic conservator atât spre vest cât și spre est. Ele sunt cele care rezistă derivei ideologice, transformării Uniunii Europene într-un super-stat centralizat federal (o „Euro-topie”) și creșterii nemăsurate a competențelor instituțiilor comunitare, fără a avea acest mandat, în detrimentul Statelor Membre, ci afirmă singurul model firesc – cel al Europei Națiunilor.
Este o misiune dificilă, dar mult mai nobilă decât cea pe care ne-o trasează dl. Hellvig: să exportăm neomarxism și globalism. Este o misiune demnă de istoria milenară a unor popoare ce nu se leapădă de Dumnezeu, nici nu-și reneagă națiunea și strămoșii, cu rădăcini adânci în tradiția Europei creștine și privirea îndreptată spre Cer.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Altman, R. & R. Haass (2010). „American profligacy and American power: the consequences of Fiscal Irresponsibility”, în Foreign Affairs 89, 25.
Bremmer, I. (2012). Every nation for itself: winners and losers in a G-zero world, New York: Penguin.
Burbach, R. & J. Tarbell (2004). Imperial overstretch: George W. Bush and the hubris of empire, New York, Palgrave Macmillan.
Buzan, B. (2011). „A World Order Without Superpowers: Decentred Globalism”, International Relations, 25(1), 3-25.
Comănescu, D.C. (2005). „Capitalismul are vocația de a fi sau a deveni ortodox”, Ziua, 3457, 19 oct. 2005.
Crooke, A. (2023). Weep for the West, Strategic Culture Foundation, 21.08.2023, https://strategic-culture.su/news/2023/08/21/weep-for-the-west/.
Crooke, A Second Geo-Strategic Shoe (Other Than Ukraine) Is Dropping, Strategic Culture, https://strategic-culture.su/news/2023/08/28/a-second-geo-strategic-shoe-other-than-ukraine-is-dropping/.
Dîrlău, Andrei & I. Bazon (coord.), (2017). Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă, Alba Iulia: Reîntregirea, p. 193.
Enciclopedia Activistu¬lui Pro-Life, American Life League, https://prolife.ath.cx:8000/plae118#tactic2.
Gray, J. (2009). False dawn: the delusions of global capitalism, Granta, London, pp. 11-25.
Habermas, J. (2003). „Interpreting the Fall of a Monument”, Constellations, 10, 364-370.
Halper, S. (2010). The Beijing consensus: how China’s authoritarian model will dominate the twenty-first century, Basic Books, New York.
Inglehart, R. (2018). Cultural evolution: people’s motivations are changing and reshaping the world, Cambridge University Press.
Jacques, M. (2009). When China rules the world: the end of the western world and the birth of a new global order, Penguin Press, New York.
Kennedy, Paul (1987). Rise and fall of the great powers: economic change and military conflict from 1500 to 2000, New York, Random House.
Kirk, M. & H. Madsen/pseudonim Erastes Pill (1987). „The Overha¬uling of Straight America”, Guide Magazine, Nov. 1987.
Kitchen, N. & M. Cox (2019). „Structural power and American decline”, Cambridge Review of International Affairs, 32:6, 734-752.
Kitchen, N. & M. Cox (2011). „Just Another Liberal War? Western Interventionism and the Iraq War”, în A. Acharya & H. Katsumat (ed.), Beyond Iraq: the Future of World Order, World Scientific, Singapore, 2011, pp. 65-84.
Layne, C. (2012). „This Time It’s Real: The end of unipolarity and the Pax Americana”, International Studies Quarterly, 56, 203-213.
Legutko, Ryszard (2016). The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies, Encounter Books.
Mahbubani, K. (2008). „Welcome to the Asian Century”, Current History, 107, 195-200.
Mahoney, Daniel (2011). The Conservative Foundations of the Liberal Order, ISI Books.
Mann, M. (2004). „The First Failed Empire of the 21st Century”, în Review of International Studies, 30.
Morgan, W. (2009). The age of deficits: presidents and unbalanced budgets from Jimmy Carter to George W. Bush, Univ. Press of Kansas.
Narbona, A. (2018). Book review: R. Inglehart, Cultural evolution…, în Changing Societies & Personalities, vol. 2, No. 2, pp. 198-202.
Quah, D. (2011). „The Global Economy’s Shifting Centre of Gravity”, Global Policy, 2, 3-9.
Rachman, G. (2011). „Think again: American decline – this time it’s for real”, Foreign Policy, Jan/Feb 2011.
Rufo, Christopher (2023). Bring on the Counterrevolution. Conservatives need a national agenda that reclaims American institutions from the Left, https://christopherrufo.com/p/bring-on-the-counterrevolution?utm_source=substack&utm_medium=email
Stiglitz, J. & L. Bilmes (2008). The three trillion dollar war: the true cost of the Iraq conflict, Norton & Company.
Trilling, Lionel (1950). The Liberal Imagination: Essays on Literature and Society, Viking.
Vannacci, R. (2023). Il mondo al contrario, Rimini: Cerchio, p. 246.
Wallerstein, I. (2003). The decline of American power: The US in a chaotic world, The New Press.
Wilson, D. & R. Purushothaman (2003). Dreaming with BRICS: The Path to 2050, New York.
Zakaria, F. (2008). The post-American world, New York: Norton.
https://web.inter.nl.net/users/Paul.Treanor/neoliberalism.html