Valea Timocului, această regiune de la răsăritul Serbiei, ascunde în sânul ei o comoară de românitate. Trăiesc aici peste 300.000 de români – pe care localnicii și autoritățile sârbe îi numesc „vlahi” – atribuindu-le o identitate alta decât cea românească. În satul Mălainița însă, limba română a renăscut prin slujbele Bisericii, după aproape două veacuri de tăcere. Și tot aici, Dumnezeu a rânduit să trăiască o femeie cu viață sfântă, o lumină tăcută în vremuri întunecate: mama Măndălina, scrie Tatiana Petrache pentru https://familiaortodoxa.ro/, preluată de Romanian Global News.
Bătrânii satului o numeau cu respect și afecțiune „cea savetnică” – adică „cea care dă sfaturi”, care știe să povățuiască. Pe imașul casei sale, printre oi, se auzeau adesea psalmi și tropare; era ea, mama Măndălina, citind din cărțile sfinte și cântând Domnului. Duminicile și sărbătorile o aflau la strană, veghetoare în biserica din sat, participând cu râvnă la slujbe.
Nu se tulbura cu ușurință, nici măcar de răutatea oamenilor sau de suferințele prin care trecea. Răspunsul ei la orice greutate era unul singur, rostit cu blândețe și încredere: „Vide Bogu”, pe sârbește, sau „Vede Dumnezeu”, pe românește. Și tot El judecă, mai presus de orice judecată românească.
Originile și copilăria
Pe 22 noiembrie 1895, la o zi după sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, se năștea, în satul sârbesc Șciubic, cea care avea să devină mai târziu Sfânta Magdalena de la Mălainița. A fost botezată câteva săptămâni mai târziu, pe 16 decembrie, primind numele de Măndălina, o variantă a numelui Magdalena.
Tatlăl ei, Milenko Ilici, era de origine sârbă, dar și aromână, cu rădăcini vechi în Grecia. Provenea dintr-o familie educată care a dat șase preoți și mai mulți ofițeri, oameni ai slujirii, ai onoarei și ai iubirii de neam. Mama sa, Milca, era româncă dintr-o veche familie transilvăneană, strămutată în Timoc, descendenți ai unui strămoș pe nume Cătălin, de unde și patronimul sârbizat: Cătălinici.
Copilăria Măndălinei nu a fost una ușoară. Tatăl ei, ofițer, era adesea plecat pe front, în vremea când Balcanii erau sfâșiați de războaie fratricide. A crescut, în mare parte, doar cu mama și cu frații și surorile ei – trei frați și trei surori. Un frate a murit de tânăr, altul a pierit în război, iar cel de-al treilea a trăit până târziu. De mică, a fost învățată să se roage, să citească și să iubească Biserica. Deși vremurile nu erau prielnice fetelor care doreau să învețe carte, fiind însă dintr-o familie educată, Măndălina a deprins scrisul și cititul, deopotrivă în limbile sârbă și română, dar și în slavona bisericească. Unchiul ei, fratele tatălui, era protopop în regiune, iar influența sa asupra familiei a adâncit în sufletul Măndălinei dragostea de Hristos și dorința de a-I sluji Lui cu toată inima.
La 19 ani, de ziua Întâmpinării Domnului din anul 1914, Măndălina își unea destinul cu un tânăr din satul românesc învecinat, Mălainița. Era începutul unei vieți de familie care părea promițătoare, dar care avea să fie curmată brusc de furtuna istoriei. La doar șapte luni după căsătorie, soțul ei, în vârstă de 21 de ani, a fost mobilizat pe frontul Primului Război Mondial. A luptat pentru armata sârbă, așa cum făceau toți românii timoceni de dincoace de Drina. Ironia tragică a istoriei făcea însă ca alți sârbi, aflați sub Imperiul Austro-Ungar, să lupte împotriva sârbilor, în timp ce românii luptau pentru sârbi.
În toamna acelui an sângeros, pe malurile râului Colubara, acolo unde armata sârbă a înfrânt armata austro-ungară, soțul ei a fost răpus nu de glonț, ci de tifosul care secera vieți în spatele frontului. Medicii l-au trimis acasă, spunând că nu mai are rost să ocupe patul unui spital unde răniții nu aveau locuri. Tatăl lui a venit să-l ia. Pe drum, bătrânul i-a spus că acasă îl așteaptă un fiu nou-născut. Dar bărbatul nu a mai apucat să-și vadă copilul. La doar câțiva kilometri de casă, și-a dat sufletul.
Rămasă văduvă la 19 ani și cu un prunc în brațe, Măndălina nu s-a prăbușit. Ea se afla deja pe drumul Bisericii. A fost, însă, clipa unei adânciri și mai puternice în rugăciune și slujire. A devenit încă mai prezentă în viața comunității, a început să țină strana, să adune în jurul ei câteva femei evlavioase cu care mergea la biserică și cânta.
A urmat apoi o altă dramă – ocupația bulgară dintre 1915 și 1918. Bulgarii au arestat și deportat toți preoții ortodocși din zonă. Niciunul nu s-a mai întors. Biserica din Șciubic a rămas fără păstor. Atunci, ca într-o mănăstire de maici fără preot, Măndălina a început să țină utreniile și vecerniile. Astfel, a păstrat vie flacăra credinței ortodoxe într-un loc unde totul părea stins.
Important este să înțelegem contextul: din anul 1833, Biserica Ortodoxă Română nu mai avea nicio jurisdicție în zonă. Românii nu mergeau la școală, nu cunoșteau limba sârbă, iar slujbele săvârșite în biserici nu le spuneau nimic. Atunci au început să caute alinare în altă parte. Așa au înflorit vrăjitoarele și descântătoarele românce, pentru că ele vorbeau pe înțelesul poporului. Era „magia vlahă”, așa cum aveau să o numească autoritățile iugoslave mai târziu.
Dar Măndălina, care știa ambele limbi, a fost puntea dintre popoare. A povățuit cu blândețe, i-a învățat pe oameni rânduiala Bisericii, i-a întors de la superstiții și vrăjitorie, și i-a adus, pas cu pas, înapoi în staulul Bisericii.
„Baba care a cântat cu popii”
Bunica unuia dintre nepoții maicii Măndălina, a Părintelui Boian Alexandrovici, spunea: „Toți cei din preajma maicii n-au ținut nimic din toate obiceiurile păgâne. Mama Măndălina ne-a spus nouă că alea nu sunt sărbători. Noi am ținut numai sărbătorile care erau la noi, cu slovă roșie.” Cu discernământ și putere lăuntrică, Măndălina a păstrat vie credința și rânduiala în Timocul uitat de lume.
Consătenii îi spuneau „baba care a cântat cu popii”, căci mergea la biserică, ținea strana și se ruga cu stăruință, chiar și în timp ce păzea oile. Îi plăcea să citească din scrierile Sfinților Părinți, mai ales din Sfântul Isaac Sirul, iar rugăciunea nu-i lipsea niciodată de pe buze.
Prin geruri, furtuni și arșițe, mergea neobosită mai bine de cinci kilometri pe jos până la biserică, ca să citească și să cânte la slujbe. Episcopii, văzând smerenia și râvna ei, i-au dat voie să intre în altar – lucru neobișnuit pentru femeile din acele vremuri.
Un bătrân care a trecut la Domnul acum câțiva ani povestea cu emoție:
„Îmi amintesc cum mergeam cu bunica la biserică. Era departe, cam cinci-șapte kilometri de mers pe jos, depindea pe unde o luai. Mergeam iarna, vara, pe ploaie sau pe ger. Cu opinci – doar un petec de piele de porc legat de picior. Picioarele ude și înghețate, dar nu se plângea nimeni. Mergeau, stăteau la slujbă, cântau, se rugau… și apoi o luau înapoi spre casă, tot pe jos.”
Pe atunci, femeile luau cu ele un băț, o cârjă, ca să se apere de fiarele pădurii – vulpi, lupi, și alte sălbăticiuni, în timp ce bărbații purtau tot timpul un topor mic în brâu.
„Țin minte că într-o zi au tăbărât câinii pe noi. Bunica mea dădea cu bățul și striga: «Marș, marș!» – dar câinii se înverșunau și mai tare. Atunci, mama Măndălina n-a spus nimic. A stat cu mâinile la spate și a rostit doar: «Vede Dumnezeu!» Și câinii s-au liniștit.” Pe ea nu a mușcat-o niciodată nici o fiară.
Era cunoscută pentru rânduiala cu care ținea posturile și sărbătorile, dar mai ales pentru felul cum îi învăța pe oameni să trăiască în Biserică. Într-o vreme în care românii din Valea Timocului nu aveau calendare, ea era glasul care le amintea când este sărbătoare, când începe postul, ce se cuvine și ce nu. Așa cum spunea bătrânul Ceda Vuiakovici, la 89 de ani: „Ea a tras lumea la Dumnezeu”.
O nepoată de-a ei povestea odată: „Bunica mea a avut o mamă rămasă văduvă la 30 de ani. La fel și bunica ei – și ea și-a pierdut bărbatul în război. Femei care s-au chinuit, dar au crescut singure copii cu frica lui Dumnezeu. Și, când crești fără tată, dar cu o astfel de mamă, ești legat de Dumnezeu în cer și de mamă pe pământ. Îmi amintesc că o întrebam: «Spune-mi tu, sincer: cum au fost mama ta, bunica ta? Că și ele erau femei credincioase, țineau posturile, mergeau la biserică. Dar dacă ar fi să le compari cu mama Măndălina?» Și ea nici nu mă lăsa să termin: «Nu, nu a fost niciuna ca ea!»”
Recent, o consăteancă, în vârstă de vreo 82 de ani, i-a povestit Părintelui Boian un lucru care îi rămăsese întipărit în suflet. Era vorba despre nora maicii Măndălina, care urma să plece cu soțul ei la o petrecere. I-au lăsat fetița, pe micuța Cadivca, în grijă. Și i-a zis: „Mamă, dacă se trezește Cadivca, zi-i așa o minciunică, că vine acuși mumă-ta, ca să nu plângă. Și noi ne întoarcem repede.” Dar mama Măndălina a răspuns cu blândețea și tăria care o caracterizau: „Drago, nu mă mâna să fac asta! Eu nu vreau să o mint.” Așa era mama Măndălina – o femeie care nu doar citea Evanghelia, ci o trăia clipă de clipă, în cele mai mărunte gesturi.
„A fost sfânta lui Dumnezeu”
Blândă, tăcută și smerită, mama Măndălina „n-a înfruntat pe nimeni niciodată, nu s-a gâlcevit cu nimeni”, mărturisește Binca a lui Vasa. Când era vorba de răutăți sau vorbe grele răspundea doar: „Vide Bogu” sau, pe românește, „Vede Dumnezeu”. Se numea pe sine „prost monah”, adică „monah simplu”, deși nu a intrat niciodată în monahism cu acte, dar a trăit precum o călugăriță în mijlocul lumii: cu multă muncă, rugăciune, sfat bun și o viață de jertfă. „Avea vorba blândă, iar ce îți spunea, îți rămânea în suflet”, spune Jivoin Didici (al lui Gigi). Cu timpul, tot mai mulți au început s-o vadă ca pe o sfântă. „A fost sfânta lui Dumnezeu”, spune astăzi fără ezitare Dobrivoie Didici, de 84 de ani.
Când anii bătrâneții au început să apese greu pe trupul ei, mama Măndălina nu mai putea străbate, ca altădată, cei cinci-șase kilometri care o despărțeau de biserica satului. Boala o slăbise, iar piciorul stâng și mâna stângă începuseră să nu o mai asculte. Probabil suferise un atac cerebral, ușor, dar cu urmări dureroase – mergea greu, târând piciorul, iar brațul nu mai avea putere.
Dar chiar și așa, nu a renunțat la ceea ce fusese miezul întregii sale vieți: biserica. Și-a dorit ca și ultimele sale zile pe pământ să le trăiască în apropierea sfintelor slujbe. De aceea, cu șase luni înainte de moarte, s-a mutat din Mălainița la Negotin, unde familia avea o casă. Acolo, la doar un kilometru distanță de biserica mare a orașului, trăgându-și cu greu piciorul, continua să meargă și să cânte, până în ultimul ceas. Pentru ea, apropierea de Sfântul Jertfelnic era mai importantă decât orice confort, decât durerea, decât odihna.
Cu două-trei zile înainte să se stingă, vocea i s-a frânt. Nu mai putea vorbi. Cei care i-au stat alături povesteau că mama Măndălina încerca să le arate ceva – mâna ei tremura ușor, întinsă pe pat, făcea semne. „Mamă, vrei ceva? Ți-e sete? Ți-e foame?” – o întrebau, dar ea nu răspundea. Nu cerea nimic. Își făcea doar semnul Sfintei Cruci, atât cât o mai țineau puterile. În liniște, fără vorbe, fără gesturi mari, a trecut la Domnul.
Trupul i-a fost dus înapoi la Mălainița, în satul unde se nevoise, postise, pășise printre oameni cu smerenie și le vorbise despre Hristos. Moaștele ei se află astăzi în biserica mănăstirii Mălainița, fiind cinstite cu evlavie de credincioșii români și sârbi. Oamenii vin astăzi la mormântul ei și primesc întărire sufletească și alinare a bolilor. Astfel, la mică distanță de Rovine, locul unde în 1395 Mircea cel Bătrân „domnitor pe amândouă părțile pe toată Podunavia”, l-a învins pe sultanul Baiazid Îldîrîm și unde a ridicat Mănăstirea Coroglași, după mai bine de șase sute de ani, s-a ridicat din nou lăcaș de cinstire a lui Dumnezeu în limba română, chiar pe imașul pe care Cuvioasa Magdalena Îi cânta Lui. Dumnezeu a rânduit ca pe locul unde ea se nevoia să se ridice o mănăstire, prima mănăstire românească după aproape 200 de ani în tot Estul Serbiei.
Semne minunate
Tot Părintele Boian Alexandrovici relatează ca martor ocular câteva dintre minunile săvârșite în zilele noastre prin mijlocirile Cuvioasei Magdalena.
Vindecarea de leucemie
Unul dintre cele mai cutremurătoare semne s-a petrecut imediat după ce moaștele maicii au fost așezate în biserică. Un băiat de 16 ani, pe nume Boian, suferea de leucemie. Trombocitele lui ajunseseră sub 20, iar medicii spuneau că nu avea voie nici să se zgârie, pentru că risca să moară dintr-o simplă sângerare. Deja făcuse chimioterapie, trecuse prin mai multe tratamente, dar fără izbândă. În cele din urmă, medicii au propus o ultimă terapie, cu spitalizare continuă timp de un an, în Belgrad.
Înainte de a pleca, i-am chemat pe părinți cu băiatul la mănăstire. L-am pus pe copil în genunchi, cu fruntea pe mormântul Maicii. I-am așezat epitrahilul peste cap și i-am citit rugăciuni de sănătate. Apoi le-am dat o sticluță cu ulei din candela Maicii și o iconiță, îndemnându-l să se ungă zilnic.
După trei zile în spital la Belgrad, tatăl copilului m-a sunat disperat: „Nu știu ce să fac, nu mai pot, e un chin.” Nici nu am apucat să îi răspund, când îmi spune: „Părinte, acum mă sună soția. Revin eu în cinci minute.” Au trecut cinci minute, 20 de minute, o jumătate de oră… În cele din urmă, mă sună. De data aceasta, vocea lui era alta: „Părinte, s-a întâmplat ceva! Trombocitele au crescut brusc. Nu s-a mai întâmplat niciodată asta. Băiatul nu mai are nimic. Plecăm acasă!” Astăzi, băiatul are peste 20 de ani, este un flăcău voinic și sănătos și n-a mai avut niciun semn de boală.
Visul unei femei din Hunedoara
O femeie din Hunedoara m-a contactat după ce am postat o icoană cu Maica Măndălina pe internet. „Cine este în icoană?”, m-a întrebat. I-am răspuns că este o cuvioasă care a trăit în Mălainița. N-a apucat să-mi asculte toată explicația și mi-a spus: „Am visat-o! M-a frapat icoana. E exact femeia din visul meu.”
Mi-a povestit că în vis se făcea că era pierdută, nu știa drumul. Deodată a apărut maica, care i-a zis doar atât: „Drumul e pe aici. Biserica e acolo. Du-te, slujba a început.” Când, în cele din urmă, a ajuns la mănăstire și a văzut fotografia și icoana, a izbucnit în lacrimi: era aceeași femeie.
O femeie chinuită de duhuri necurate
Într-o zi, în timpul slujbei, două femei au început să leșine, una după alta. Am întrebat dacă au fost la doctor. Mi-au spus că da, dar li s-au dat doar calmante, fără niciun rezultat. Le-am făcut rugăciuni în paraclis timp de două ore și le-am uns cu ulei din candela Maicii. Una dintre ele era în stare de semi-conștiență. Spunea că vede un balaur negru care voia s-o înghită.
Când a deschis ochii, mi-a spus în șoaptă: „Am văzut o femeie îmbrăcată în alb care m-a prins de mână și m-a scos dintr-o groapă adâncă.” I-am arătat icoana Maicii Măndălina. A început să plângă: „Da, ea m-a salvat.”
Femeie vindecată de infertilitate
O femeie de 43 de ani, care nu putea avea copii, a venit împreună cu soțul la mănăstire. Doctorii îi spuseseră clar că pentru ea nu există nicio șansă. Plângea și se temea că bărbatul o va părăsi. I-am spus: „Pune-te în genunchi, roagă-te. Dumnezeu poate face minuni.” Peste un an, a venit la Mălainița cu copilul în brațe.
Ridicarea unei femei din patul neputinței
O altă femeie, venită cu un grup din România, mi-a spus: „Mama mea are 83 de ani. Are șoldul distrus, iar medicii nu o pot opera din cauza inimii. Trăiește imobilizată.” La vizita anterioară, îi dusese ulei din candela maicii și o iconiță. „De atunci – mi-a spus – mama s-a ridicat din pat și merge singură prin cameră. Mi-a spus: când te duci iar la mănăstire, adu-mi ulei!”
Acestea sunt doar câteva dintre mărturiile pe care le-am adunat. Nu sunt povești. Sunt întâmplări adevărate, trăite de oameni care s-au rugat cu credință și au fost ascultați. Maica Măndălina nu încetează să mijlocească pentru cei care vin la ea cu inimă curată.
Să avem parte de mijlocirile Cuvioasei Magdalena!1
Material realizat
de Tatiana Petrache / Familia Ortodoxă
https://familiaortodoxa.ro/
Sursa principală: Părintele Boian Aleksandrovici – Viata si minunile Sfintei Magdalena de la Mălainița,
VIDEO: