Vorbim despre SISTEM și ne imaginăm tenebre, agenți secreți care mișună într-o semi-obscuritate conspirând împotriva noastră. Avem impresia că sistemul este compus din super-oameni, indivizi înzestrați cu puteri fabuloase, intangibili și atât de puternici încât n-ai ce altceva să faci decât să te ofilești, frustrat de neputința care te domină, scrie Dan Diaconu pe https://trenduri.blogspot.com, preluat de Romanian Global News.

Ce este totuși acest SISTEM infernal care ne conduce și, mai ales, cine sunt EI, componenții, dar și cei care manipulează?
Mi-am atras antipatia serviciilor secrete, mă înjură securiștii spunând că sunt ori tâmpit, ori agent de influență. De partea cealaltă, sunt alții mai radicali care mă înjură din cauză că „nu duc discuția până la capăt”, refuzând să arăt adevărata ticăloșie. Într-o lume atât de polarizată e greu să ieși cu făclia adevărului. Nu de alta, dar e dureros. Atât de dureros încât toți te înjură. Iată de ce m-am hotărât azi să fac primul pas pentru dezvăluirea SISTEMULUI. Este cea mai simplă dezvăluire pe care vreau s-o fac, fiind infinit mai simplu de argumentat decât cealaltă, despre care, pe moment, păstrez tăcerea. Dar, după cum veți vedea, ceea ce vă voi spune se va dovedi extrem de greu de digerat, chiar dacă e vizibil din avion. Dar să lăsăm considerațiile generale de-o parte și să trecem la treabă.
Voi porni de la cea mai întunecată figură a sistemului, de la cel care timp de peste zece ani a făcut cărțile: Coldea, zis și „Generalul Negru”. N-aveți cum să nu-l cunoașteți. Ieșit forțat la pensie, omul se lăfăie în bani și onoruri, fiind chiar și-acum un individ deosebit de influent. Dar l-ați văzut față în față? Un slăbănog, fricos, căruia chiar dacă îi place teribil să răspândească în jurul său aburii „puterii supreme”, se dovedește a fi un tip slab. Nu-i nici pe departe „omul de fier”, ci un tăicuță mediocru. Elementele descrise se vedeau și mai clar la celălalt general-dandana, Dumbravă. Îl aduc ca exemplu deoarece mi se pare relevant, nu ca să mă „bat” cu el întrucât știți bine că îmi repugnă vitejii care se războiesc cu morții. Dumbravă e relevant ca obiect de studiu deoarece nu se poate să nu fi observat la el „fața inteligentă” și comportamentul de copil retardat. Să spui că „Justiția e câmp tactic”, atunci când te știai la butoane, e semn de mare prostie! Omul nostru, pur și simplu, nu excela la capitolul inteligență, fiind un fel de Moș Teacă al serviciilor secrete. Dovada și mai clară în acest sens fiind rolul pe care l-a jucat în combinația cu Coldea, cel „pradă la vedere”. Doar prin analizarea schemei de jăpcuire pe care au pus-o la punct după ce „au fost dați la vatră” realizezi că nu prea-i duce mintea. Nu mai vorbesc despre modul în care au fost înregistrați de un semi-amator, care arată o incompetență crasă, ca să nu-i spun prostie.
Tocmai ce-am văzut oamenii cei mai proeminenți ai Sistemului din trecut. Cei mai de temut indivizi care-au ajuns să fie judecați precum infractorii de duzină strict din cauza modului prostesc în care-au acționat. Și-abia aici ar trebui să vedeți „latura umană” a Sistemului, anume prostia care e omniprezentă.
Nu, nu e o jignire. Prostia e una dintre caracteristicile care au o prezență universală. Fiecare dintre noi suntem proști într-un fel sau altul. Că unii sunt mai mult sau alții mai puțin proști, ține de anumite interpretări, dar, dacă stăm și ne analizăm cu o brumă de obiectivitate, vom ajunge singuri la concluzia că suntem proști. Nu e nevoie să vină cineva din afară să te judece, tu, cu puțină sinceritate, îți ești suficient în această întreprindere. Și-ar mai fi ceva: dacă în urma propriei judecăți ajungi la concluzia că nu ești prost, cutremură-te deoarece e posibil să fii înfiorător de prost, atât de prost încât ești incapabil să-ți vezi prostia.
Rolul organizațiilor, al sistemelor complexe, este acela de a minimiza efectele înfiorătoare ale prostiei. Construcția unor astfel de sisteme pornește de la un principiu simplu, cel al compensării. De exemplu: Gigel e angajat ca paznic pentru ca e bun la bătaie, dar problema lui e că e neatent și superficial. Atunci pot adăuga lângă Gigel pe unul mai grăsuliu și mai puțin bătăuș, cu condiția ca acest al doilea individ să aibă o atenție foarte bună. Astfel, superficialitatea lui Gigel e compensată de atenția colegului său și, în acest fel, nu se mai fură din obiectivul păzit.
Pe hârtie totul arată minunat. Dar în practică? Ei bine, în lumea reală se întâmplă un fenomen devastator, descris genial de Principiul lui Peter: „În orice ierarhie, fiecare salariat are tendința de a urca până la nivelul său maxim de incompetență”. Cu toate că unii o iau ca pe o glumă, Principiul lui Peter devastează lumea. Să vă dau un exemplu simplu: ai în firmă un vânzător extraordinar. Având asemenea abilități îl promovezi ca șef de vânzări și, ulterior, ca efect al succesului său, îl pui vicepreședinte sau chiar CEO. De-aici vine dezastrul. Omul nu are abilități de management, știe doar să vândă. Și, având în vedere golurile pe care le are, se simte obligat să-și aducă tot „de-ai lui” în posturile cheie. O vreme treburile merg deoarece se supralicitează rolul vânzărilor în activitatea companiei, dar partea operațională e din ce în ce mai varză, financiarul stă să pice s.am.d. Până când compania se trezește înfrântă de o criză de cash flow generată de returnarea masivă a produselor ca efect al calității îndoielnice a produselor sale. Și totul se duce de râpă.
Aici am descris doar un aspect, însă cartea „The Peter Principle” a canadianului Laurence J. Peter vă va dezvălui aspecte mult mai interesante care l-au făcut să formuleze genialul principiu. Ceea ce vedem însă în organizațiile mici este nimic pe lângă ceea ce se întâmplă în organizațiile mari sau, mult mai relevant, în giganticul aparat birocratic al statului. Peste tot se cangrenează puncte bazate exclusiv pe frică și conformism. Astfel, orice individ care are o inițiativă este rapid anihilat până când e exclus din acea zonă. Treptat se dezvoltă o rețea de incompetență, bazată exclusiv pe atragerea „indivizilor compatibili”, conformiști, fricoși și proști-grămadă. De aceea în instituțiile statului se ajunge să valoreze infinit „ajunsul cu precizie la program și plecarea cu cinci minute mai târziu, după ce pleacă șeful”, în timp ce pe parcursul întregului program se freacă menta, amânându-se la infinit ceea ce trebuie să se facă. În final, monstrul se naște: un munte birocratic de reglementări, norme și „bune practici”, pe care nu le știe mai nimeni și al căror rol e strict blocarea, atunci când e cazul, a oricărei inițiative. Sistemul devine astfel unul greoi, cu o inerție proprie colosală, care-l face să funcționeze aparent fără oprire chiar și atunci când o face aberant. Și, culmea, să aibă și o reziliență teribilă.
În momentul în care ai a i te opune unui astfel de monstru, ești efectiv anihilat din start: e atât de mare și de complex încât prostia și incompetența din interiorul său se transformă în elemente de temut. Îi dai în judecată, tu pierzi bani, ei nu pierd nimic. Chiar și când pierd, în realitate câștigă deoarece cel care a investit nervi și timp în „ciudata” operațiune de a-și face dreptate e fix cel care are dreptate, adică tu. În zona monstrului nu se pierde nimic întrucât nu-s banii săi, iar mecanismul rămâne în continuare. În timp ce tu, chiar și când ai câștigat, ai câștigat consumându-ți nervii și timpul. Ai cheltuit astfel resurse pe care nu le vei recupera niciodată doar pentru a repune lucrurile acolo unde ar fi trebuit să fie, la normalitate. În timp ce monstrul? Nu și-a consumat nicio resursă, totul rămâne perfect la locul său.
Când s-a creionat modelul de stat contemporan, au fost două tipologii de oameni care-au mușcat din idealizarea modelului democratic: cei interesați să profite și proștii, cei care s-au îmbătat cu apă rece din pseudo-idealurile modelului. Ce e mai ofertant decât să pui tu, cu mâna ta, conducătorul pe care-l dorești? După ce timp de secole, valuri-valuri de degenerați intangibili cu sânge albastru conduceau statele sau imperiile după umorile proprii, a spune că vei avea posibilitatea să alegi întreg aparatul statului în funcție de propria judecată pare o himeră, ceva prea frumos pentru a fi real. Și, dacă pe lângă alegerile universale mai adaugi Justiția ca „stâlp al statului” – acel sistem perfect obiectiv, al cărui scop este strict acela de a face dreptatea pe baza unui proces cât se poate de rațional, în care toți sunt egali în fața legii – ei bine, nu simți o tresărire de plăcere? Nu vă cer să priviți cu ochii obosiți de azi, ci cu cei ai obiditului care nu putea să ridice ochii nici măcar la nivelul genunchiului arendașului, pentru care boierul era intangibil, iar regele un zeu. Sau, dacă vreți, priviți mai recent, prin ochii esticului care-a stat aproape jumătate de secol în negura dictaturii comuniste, în care totul era golit de sens. Alegerile se câștigau cu 99.99%, democrația era atunci când lăudai Tovarășul s.a.m.d. Nu-i așa că modelul pur democratic sună tentant?
Separația puterilor în stat e cea care face ca tot angrenajul statului să stea în echilibru deoarece puterile „se pândesc unele pe celelalte” – se spune la teorie. Vai, aproape că-mi dau lacrimile de emoție. Teoria sună minunat. Dar practica? Practica e cea care ni-i dezvăluie pe EI. Cine, cine sunt ei?
S-a văzut cât se poate de limpede care-i rolul practic al alegerilor, anume acela de a legitima niște paiațe, niște marionete al căror scop e strict servirea stăpânilor, adică a Sistemului. Mulți confundă sistemul cu serviciile secrete, ceea ce e fals. Într-adevăr, serviciile secrete au un rol central în Sistem, dar mecanismul e mult mai larg de-atât. De exemplu Justiția. Am analizat recent numărul infernal de mare de mandate pe „siguranță națională” eliberate de ICCJ. Păi cum e posibil așa ceva, anume să transformi o chestiune atât de intruzivă încât poate fi considerată instrument totalitar într-o chestie curentă, în care o nulitate de judecător semnează ca primarul? Nu este clar că judecătorii ăia sunt „agățați de sistem”? Culmea, în mod absolut ilegitim întrucât statutul de judecător este total incompatibil cu orice coterie. Dar ăia de la Parchet, care ar fi trebuit să cenzureze dorințele totalitare ale serviciilor de ce n-au făcut nimic? Nu cumva pentru că sunt agățați? Dar ăia de la ANCOM, care blochează la comandă site-uri, care interzic canale de TikTok sau Youtube, oare nu sunt la fel de agățați? Dar ăia din Guvern, de prin Ministere și, de ce nu, președintele? Ce explicație logică poți avea pentru alegerea unui năvleg cu grave probleme psihice pe cea mai înaltă funcție a statului român, alta decât cea că servește cui trebuie, adică Sistemului? Și uite-așa, tot modelul teoretic de stat democratic e făcut praf de practică deoarece, după cum se vede, nu există nicio separare a niciunei puteri: toți complotează la jefuirea omului simplu în favoarea Sistemului și a celor din spatele Sistemului!
Dar care-i Sistemul? – mă veți întreba. Vă tot vorbesc despre el, fără a vă arăta ceva concret, palpabil. Și fix aici e tragedia, realitatea pe care n-o veți accepta. Sistemul nu-i ceva coerent, e un spectru difuz, care se așează peste stat, paralizându-l. E un cancer generat de ilegalitatea crasă în care trăiește. Sistemul ia naștere printr-un viol asupra limitelor legii. Și, după ce forțează legea, se instaurează dictând lărgiri ale ei, astfel încât să intre în legalitate. Doar că de intrat nu intră niciodată în legalitate întrucât, de fiecare dată, profitul îi vine tocmai din încălcarea legii. E un destin al său, o predeterminare generată de nașterea sa din infracțiune.
E fals să crezi că Sistemul e compus din indivizi precum Superman. Aiurea, în mare Sistemul e o încrengătură de proști sau, în cel mai bun caz, mediocri. Trăiește în ilegalitate, iar, culmea, asta-i justifică existența deoarece astfel devine suveran. Carl Schmitt ne învață de-atâta amar de vreme că „suveran este acela care decide asupra stării de excepție”. Înțelegeți? Prin faptul că trăiește în ilegalitate, fără a putea fi dat jos, Sistemul își creează propria suveranitate, ridicându-se deasupra tuturor. E fascinant, nu-i așa? La urma urmei Sistemul e o masă amorfă de proști și mediocri care e unită prin niște fire și relații invizibile, coagulându-se într-o formă coerentă, cu toate că, dacă-l iei în particular, constați o crasă lipsă de unitate sau de coerență. Un sistem perfect, format din bucăți nu imperfecte, ci total greșite!
Asemeni maselor, Sistemul are un psihic propriu, căruia i se subordonează slugile sale. Ca orice psihic specific maselor și acesta e unul radical și rudimentar, apropiat de „creierul reptilian” al fiecăruia. Asta-l face deosebit de inclusiv în ceea ce privește compatibilitatea și de aceea Sistemul atrage în mod deosebit masa, adică mediocrul și nulitatea. Ca orice organism, Sistemul are propriile mecanisme de apărare și atac. Acționează descentralizat, fiind deosebit de eficient. Fiecare element al său acționează în interesul Sistemului, inclusiv atunci când are impresia că acționează în interes propriu. Asta deoarece fiecare supus, în realitate, e Sistemul, se confundă cu el și acționează benevol în direcția intereselor Sistemului.
OK, am înțeles cine-i Sistemul, dar cine sunt EI? Din nou veți rămâne surprinși. „Ei” nu sunt umbre supraumane, ci oameni cât se poate de simpli, de banali. De cele mai multe ori, cu acei oameni interacționezi și rămâi uimit de ciudățenia lor. Sistemul e atât șmecherul din fruntea serviciului secret, cât și polițistul care-ți ia abuziv carnetul sau birocratul de la Finanțe care habar n-are de legislație. Ce-i leagă pe toți aceștia? Apartenența la Sistem. O agățare ilegală cu o colaborare la Securitate – așa cum fac unii judecători și mult prea mulți procurori – un șantaj pe care-l exercită cineva din Sistem prin intermediul unui procuror pentru a-l face pe unul dintr-o instituție să ciripească și chiar mărunta șpagă care mustește prin spitale sau prin sistemul de învățământ, toate acestea sunt „elemente de Sistem”, iar cei care le operează sunt EI. Nu mai vorbesc de faptul că, o parte dintre EI ajung componente ale sistemului ca efect al propriei prostii, al incompetenței care le domină activitatea. Fac o nefăcută grosolană, iar pentru a fi „apărați”, pentru a li se conserva mizerabilul loc de muncă, devin parte a Sistemului fără să existe vreo adeziune sau o agățare în adevăratul sens al cuvântului. Devin parte întrucât simt că „dacă se mișcă în direcție Sistemului” nu au a se teme. Pare ciudat și contraintuitiv, dar fix așa se petrec lucrurile.
De aceea spun de multe ori că a bloca serviciile secrete este prea puțin întrucât Sistemul este descentralizat și întins ca o plagă peste tot, capabil să se refacă chiar dacă este decapitată vreo parte de-a sa. Însă abia acum vine zona cu adevărat interesantă a Sistemului. Văzându-l cât de versatil și extins este, cât de descentralizat acționează, ai putea spune că este o construcție autonomă, care are puterea absolută tocmai ca efect al descentralizării sale. În fapt treburile stau fix invers. Sistemul nu e niciodată independent și asta pentru că el este compus din „frânturi de ilegalitate” puse cap la cap. Sistemul este profund corupt atât ca parte și, mai ales, ca ansamblu. Aici e prima sa marea sa vulnerabilitate. Cea de-a doua vulnerabilitate e prostia. Sistemul nu e un geniu, așa cum sunt tentați unii să creadă. Sistemul, în esență e prost, e „lemn Tănase”. Și tocmai de aceea plânge după un șef. De ce? Pentru că părțile sale componente se simt cu musca pe căciulă și, automat, întreg ansamblul are o temere ciudată legată de starea sa de cvasi-ilegalitate. De aceea apare nevoia de „spate”, de „proptea”. Oamenii rudimentari, când greșesc, dau instinctual vina pe celălalt pentru a se salva. De exemplu, la Colectiv, solistul care-a avut ideea creață de a da cu artificii într-un spațiu închis, nu se consideră vinovat pentru groaznicul incendiu pe care inițiativa sa a produs-o, ci aruncă vina pe ăia care au autorizat clubul. Adică tu ești cauza dezastrului, dar vina aparține altuia. Așa merg treburile la nivelul întregilor părți componente ale sistemului și tocmai de aceea Sistemul simte maladiv nevoia unui șef. De fapt sunt două motive aici: pe de-o parte au nevoie de cineva care să-i apere părțile componente și, nu în ultimul rând, de cineva care să devină țap ispășitor pentru aberațiile și ilegalitățile Sistemului.
Și-acum vine partea interesantă. În general, pentru a-și asigura perpetuarea, dar și ca efect al propriei sale descentralizări, Sistemul nu răspunde doar unui singur stăpân, ci mai multora. În căutarea sa disperată de „spate” ajunge să fie coordonat de mai mulți stăpâni, cărora le servește cu cerbicie interesele. De fapt, la nivelul societăților contemporane diferența dintre regimurile de conducere este dată de modul în care este condus Sistemul. În cazul dictaturilor Sistemul este acaparat de un singur om și de aparatul său. În acest caz Sistemul este internalizat. În cazul democrațiilor, Sistemul este coordonat, în funcție de țară, de la diverse nivele. Spre exemplu, în cazul statelor puternice, precum SUA, există o oligarhie secretă care controlează întregul Sistem, în timp ce forța politică are o influență limitată, uneori chiar marginală. Dacă vreți, starea de „aproape război civil” în care se află SUA acum este dată de faptul că puterea legitimă, cea rezultată în urma unui scrutin, caută să își asume o mai mare parte din sistem în defavoarea oligarhilor. Însă nici această luptă nu trebuie văzută ca una dintre „întuneric și lumină” întrucât „conducerea legitimă” a țării este emanată dintr-un con de umbră, ceea ce transformă lupta într-una dată tot în spate, pentru reîmpărțirea zonelor controlate.
În țări insignifiante, precum cea a noastră, controlul Sistemului este pierdut definitiv de puterea așa-zis legitimă din cauza faptului că însăși puterea este ilegitimă, rezultând întotdeauna dintr-un proces electoral compromis. Aici Sistemul are stăpâni doar externi, servind, la grămadă, servicii secrete străine, ordine politice de pe la centrele Europei sau interese comerciale sulfuroase. Fiecare colaborare a statului cu un partener extern, este transformată de Sistem într-un nou stăpân adăugat listei la care răspunde prezent. Culmea, s-a ajuns inclusiv la penibila situație în care Sistemul autohton să execute inclusiv comenzile rapandulei de la Chișinău, pe motiv că este bine plasată în sistemul Soros.
Nu vreau să particularizez la nivelul României deoarece ceea ce trebuie să înțelegeți este că Sistemul se manifestă peste tot în lume ca efect al „statului model” contemporan. Și-abia acum revin la ceea ce v-am spus mai pe la începutul articolului. În conceperea modelului de stat au fost implicate două tipologii: profitorii și exaltații. Profitorii au fost și sunt cei care, nativ, cunosc exact tarele omului, modul în care prostia se coagulează și în care poate fi manipulată. Ceilalți, exaltații, au fost păcăliți cu ajutorul propriului lor idealism inept, crezând în șabloane precum „ridicarea și desăvârșirea omului”.
N-ai cum să fii atât de prost încât să crezi astfel de baliverne. Indiferent cum ai da-o, una dintre componentele esențiale ale omului este cea animală. Inteligența și rațiunea, cele atât de idealizate, s-au dezvoltat pentru a contracara tarele native ale omului. Nu suntem animale rapide, nu avem glande care să ne doteze cu venin, nu suntem masivi. În esență oricare dintre animalele „concurente” ne domină din punct de vedere fizic. Iată de ce lupta pentru supraviețuire ne-a făcut să ne dezvoltăm cea mai radicală armă din regnul animal, anume inteligența. Prin intermediul ei putem domina totul în jurul nostru. Dar nu trebuie să uităm un factor esențial: cu toate că e măreață, scopul inteligenței este unul mai mult decât banal, anume „hrănirea animalului intern”. Iată motivul pentru care intelectualii și, mai ales, vârfurile lor sunt, în esență, modele de ticăloșie jegoasă: neavând înzestrări, nefiind capabili de anumite activități prin intermediul cărora să-și asigure traiul, își exacerbează dezvoltarea intelectului pentru a-și hrăni animalul de pe urma ditirambelor intelectuale. Schema e simplă: găsești un stăpân mai prost căruia-i aduci ode cu stil, păcălindu-l și făcându-l să plătească pentru privilegiul de a avea ego-ul umflat de către „un intelectual de marcă”. Relevante pentru acest capitol sunt strategiile utilizate de paraziți precum Voltaire sau Rousseau în a-și spolia sponsorii. Iar, venind spre contemporaneitate, putem vedea modul în care intelectualii aderă la Sistem strict ca efect al faptului că astfel au o metodă facilă de a-și hrăni „animalul intern”.
Ei bine, fix comportamentul uman descris este cel pe care profitorii l-au speculat. Și nu au făcut-o doar cu modelul de stat, ci și cu alte elemente esențiale ale traiului nostru zilnic, de exemplu cu banii. Deturnarea semnificației banului și aruncarea întregii populații a lumii într-o iluzie, le-a permis acestora să-și mai asigure un control suplimentar. Și uite-așa, ajungem la esența Sistemului care nu-i nimic altceva decât modalitatea speculată de Profitori pentru a-și asigura supremația și, astfel, de a-și hrăni animalul lor intern, care, în afară de hrană, mai e tributar și unui orgoliu exagerat.
Chiar dacă unii vor fi dezamăgiți de explicații, care par absurd de „la vedere”, n-am ce altceva să adaug acestui capitol. Așa funcționează Sistemul, așa e el conceput, așa se coagulează și fix așa răspunde la comenzi. E stupid de simplu, nu-i nevoie de introducerea de super-oameni în ecuație în condițiile în care prostia, mediocritatea și necesitatea hrănirii animalului intern al fiecăruia ne arată limpede modul în care totul funcționează natural. Și, în timp ce exaltații își continuă aberațiile, profitorii își văd liniștiți de treabă. Iar Sistemul, în ansamblul său planetar, poate da răspunsul multor întrebări despre ceea ce se petrece în lume. Iată de ce, dacă vreți să înțelegeți adevăratele interacțiuni ale lumii, trebuie să priviți ceea ce se petrece prin intermediul Sistemului și brusc totul prinde coerență.