Proteste masive anti-război în Israel pe fondul intensificării conflictului cu Iranul
Mărturisirea pe care nimeni nu a făcut-o
”Să începem cu propoziția pe care fiecare ministru de externe occidental, fiecare purtător de cuvânt al Casei Albe, fiecare purtător de cuvânt al Uniunii Europene a refuzat să o rostească în 18 luni de masacru: Israelul ucide copii. În mod deliberat. Sistematic. Cu armele noastre. Cu banii noștri. Cu acoperirea noastră diplomatică. Și permitem să se întâmple”, scrie Laala Bechetoula citat de https://www.art-emis.ro și preluat de Romanian Global News.
”Aceasta este propoziția. Nu este propagandă. Nu este antisemitism. Nu este o teorie a conspirației vehiculată pe site-uri web marginale. Este concluzia documentată, verificată și comparată a UNICEF, „Organizației Mondiale a Sănătății”, „Human Rights Watch”, „Amnesty International”, „Biroului Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare”, „Curții Internaționale de Justiție”, „The Lancet” și – din ianuarie 2026 – chiar a surselor militare israeliene, care au acceptat în cele din urmă numărul deceselor realizat de Ministerul Sănătății din Gaza.
Peste 21.289 de copii au fost confirmați uciși în Gaza din 7 octombrie 2023. Peste 44.500 de copii au fost răniți, mulți dintre ei iremediabil. Peste 172 de copii au fost uciși în Liban în șase săptămâni de război reluat. Cel puțin 254 de copii au fost uciși în Iran din 28 februarie 2026, inclusiv peste 165 de eleve ucise într-un singur atac asupra școlii elementare de fete Shajareh Tayyebeh din Minab. Peste 50.000 de copii au fost uciși sau răniți în regiune în mai puțin de treizeci de luni. Acesta nu este război. Nu este autoapărare. Nu este un efect tragic, ci inevitabil al unor operațiuni militare complexe în zone dens populate. Este vorba de exterminarea sistematică, la scară industrială, a copiilor arabi, susținută de Statele Unite ale Americii, facilitată de lașitatea Europei și executată de statul Israel cu o precizie și o consecvență care nu lasă loc cuvântului „accident”.
Textul care urmează nu este diplomatic. Diplomația, în fața a ceea ce s-a comis, este obscenitate.
Înainte de minciuna din 7 octombrie: Long Record
Povestea pe care Israelul și sponsorii săi occidentali o spun începe pe 7 octombrie 2023. Conform relatărilor lor, un stat civilizat și democratic – un far al valorilor occidentale într-o regiune turbulentă – a fost atacat fără avertisment de teroriști sălbatici și a răspuns, regretabil, dar necesar, cu forța militară. Tot ce a fost înainte este șters. Tot ce s-a întâmplat după este justificat. Aceasta este o minciună de o asemenea amploare încât a o numi propagandă este o atitudine prea blândă. Este fabricarea deliberată a amneziei istorice în slujba genocidului.
Iată ce se întâmpla înainte de 7 octombrie:
Între septembrie 2000 și octombrie 2023, forțele israeliene au ucis peste 2.171 de copii palestinieni. Nicio singură operațiune. Niciun război cu început și sfârșit. Continuu. În mod curent. Ca o caracteristică, nu un virus, al ocupației militare. În Cisiordania, în Gaza, în Ierusalimul de Est – câte un copil pe săptămână, an de an, deceniu după deceniu, fiecare crimă fiind investigată de nimeni, urmărită penal de nimeni, pedepsită de nimeni.
Operațiunea Plumb Turnat, decembrie 2008 – ianuarie 2009: 22 de zile, 1.383 de palestinieni uciși, dintre care 333 copii. Isra’ Qusay al-Habbash, în vârstă de 13 ani, și verișoara ei, Shadha, în vârstă de 10 ani, au fost uciși de o rachetă în timp ce se jucau pe acoperișul casei lor din orașul Gaza. Nu erau luptători. Erau copii pe un acoperiș. Misiunea ONU de constatare a faptelor a concluzionat că operațiunea a fost „un atac deliberat disproporționat, menit să pedepsească, să umilească și să terorizeze o populație civilă”. Cea mai mare pedeapsă impusă oricărui soldat israelian pentru totalitatea crimelor din cadrul Operațiunii Plumb Turnat a fost de șapte luni și jumătate – pentru furtul unui card de credit.
Daune aduse cartierului Zeitoun
.Operațiunea Marginea Protectoare, iulie-august 2014: 50 de zile, 551 de copii uciși, 3.436 de copii răniți, peste 1.000 de persoane cu dizabilități permanente, peste 1.500 de orfani. Dintre cele mai tinere 180 de victime – bebeluși, copii mici, copii sub șase ani – niciuna nu era combatant. Numai în două zile – ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Vinerea Neagră – forțele israeliene au ucis 207 persoane în Rafah, inclusiv 64 de copii. Ancheta B’Tselem a constatat că niciun comandant superior nu s-a confruntat cu vreo consecință juridică.
Între 2015 și 2022, Națiunile Unite au atribuit forțelor israeliene peste 8.700 de victime ale copiilor. În aceiași ani, „lista rușinii” anuală a Secretarului General al ONU – care enumeră forțele militare care nu reușesc să protejeze copiii și le cere să creeze planuri de acțiune – a exclus sistematic Israelul. Forțele care au ucis mult mai puțini copii au fost incluse pe listă. Israelul nu a fost inclus. Niciodată în opt ani.
Numai în primele nouă luni ale anului 2023 – înainte ca o singură rachetă să cadă pe 7 octombrie – 38 de copii palestinieni fuseseră uciși de forțele israeliene în Cisiordania, acesta fiind anul cu cele mai multe victime înregistrate vreodată pentru copiii palestinieni de acolo. Așa a spus Salvați Copiii. Așa a spus UNICEF. Așa a spus Ocha. 7 octombrie nu a creat această realitate. A punctat-o. Iar răspunsul lumii – înarmarea făptașului, protejarea acestuia de răspundere și numirea escaladării „autoapărare” – este cea mai catastrofală decizie politică din punct de vedere moral a secolului al XXI-lea.
Taxonomia uciderii
Să fim preciși. Uciderea copiilor palestinieni ia multiple forme, fiecare documentată, fiecare sistematică, fiecare purtând amprentele unei politici deliberate.
Prin bombe
Un copil la fiecare 15 minute în primele săptămâni ale lunii octombrie 2023. Peste o sută de copii uciși pe zi în perioada de vârf a campaniei. Până în septembrie 2025, cel puțin 19.424 de copii au fost raportați ca fiind uciși. Până în februarie 2026, 21.289 au fost confirmați. Aceștia sunt copii loviți în casele lor, în școlile lor, în spitale, în adăposturi, în instalațiile UNRWA marcate explicit cu coordonatele ONU partajate în prealabil cu armata israeliană. Forțele israeliene i-au bombardat oricum.
Prin înfometare
Israelul a impus o blocadă care a redus 2,3 milioane de oameni la un aport zilnic de 245 de calorii – mai puțin de o a douăsprezecea parte din necesarul uman minim. Locuitorii mâncau iarbă, ierburi sălbatice și apă contaminată. Peste 54.600 de copii sufereau de malnutriție acută până în august 2025. Jinan Iskafi avea patru luni când a murit, pe 3 mai 2025. A murit de marasm – malnutriție proteino-energetică severă – deoarece laptele praf specializat pentru sugari de care avea nevoie a fost blocat la graniță printr-o decizie militară israeliană. Avea patru luni de viață. A fost ucisă de o blocadă. Amnesty International i-a revizuit dosarele medicale. Human Rights Watch a documentat mecanismul de blocadă. Oxfam a numit-o astfel: „Israelul face alegeri deliberate pentru a înfometa civilii”. Comitetul special al ONU a confirmat că îndeplinește definiția legală a utilizării foametei ca armă de război – o crimă conform Statutului de la Roma. CPI are jurisdicție. Nu a acționat.
Prin amputare
Până în iunie 2024, medicii din Gaza au estimat că 3.000 de copii își pierduseră unul sau mai multe membre. Până în ianuarie 2025, UNICEF număra 4.000 de copii cu amputații. Coordonatorul OMS a avertizat că unele amputări erau inutile – efectuate nu pentru că erau necesare din punct de vedere medical, ci pentru că spitalele nu aveau echipamentul și expertiza necesare pentru o îngrijire mai precisă și pentru că nu exista timp: următorul val de victime sosea deja. Copii care își pierd picioarele, brațele, mâinile, ochii – nu pentru că trebuia să-i lovească vreo armă, ci pentru că o blocadă asigura că instrumentele necesare pentru a-i salva nu existau.
Prin închisoare și tortură.
Din 1967, peste 55.500 de copii palestinieni au fost arestați de forțele israeliene. Din 7 octombrie 2023, peste 1.700 numai în Cisiordania. În decembrie 2025, 351 de copii erau deținuți în închisorile israeliene – 180 dintre ei, sau 51%, deținuți fără acuzații, fără proces, pe baza unor dovezi secrete, reînnoibile pe termen nelimitat. Israelul a refuzat Comitetului Internațional al Crucii Roșii accesul la orice deținut palestinian din 7 octombrie 2023. Un raport Salvați Copiii din 2023 a constatat că 86% dintre copiii palestinieni deținuți au fost bătuți; 69% percheziționați la corpul uman; 60% plasați în izolare; 68% li s-au refuzat îngrijirile medicale. Waleed Ahmed, în vârstă de 17 ani, a murit într-o închisoare israeliană în martie 2025. Un judecător israelian a concluzionat că probabil murise de foame. În închisoare. În 2025. Într-un stat care se autointitulează democrație..
Prin anihilare psihologică.
Până în august 2024, se estima că 19.000 de copii își pierduseră unul sau ambii părinți. Până la începutul anului 2026, peste 58.000. În taberele de refugiați care fuseseră bombardate în mod repetat, 70% dintre copii prezentau semne clinice de suferință psihologică: tulburări de somn, disociere, teroare necontrolată. Termenul folosit de lucrătorii umanitari – WCNSF, „Copil rănit, fără familie supraviețuitoare” – a intrat în lexiconul medical în noiembrie 2023. Acesta descrie un copil care a fost rănit fizic, și-a pierdut toți membrii familiei și acum se află într-o stare pentru care nu a fost conceput niciun protocol umanitar, deoarece nimeni nu și-a imaginat un război care să producă acest rezultat la această scară. Acestea nu sunt efecte secundare ale războiului. Ele sunt arhitectura sa. Numele pe care le cere judecata
Statistica este limbajul birocrațiilor. Numele sunt limbajul justiției. Iată câteva dintre nume.
Jinan Iskafi. Patru luni. Gaza. A murit pe 3 mai 2025 din cauza marasmului cauzat de lipsa de lapte praf indusă de blocadă. Dosarele medicale au fost revizuite de Amnesty International.
Abdelaziz. Născut prematur la Spitalul Kamal Adwan, pe 24 februarie 2024. Mama sa a supraviețuit hrănindu-se cu leguminoase și conserve. A fost conectat la un ventilator de spital. Ventilatorul s-a oprit când spitalul a rămas fără combustibil. Tatăl său i-a păstrat certificatul de deces. A murit la câteva ore după naștere.
Nour al-Huda. Unsprezece ani. Fibroză chistică. Internată la Spitalul Kamal Adwan pe 15 martie 2024, cu malnutriție, deshidratare și infecție pulmonară. Mama ei a declarat pentru Human Rights Watch: „Îi văd oasele pieptului ieșind în afară”.
Laila Khatib. Doi ani. Împușcată mortal în dormitorul casei sale din Jenin de focul lunetiștilor israelieni în timpul Operațiunii Zidul de Fier, pe 25 ianuarie 2025. Este cea mai tânără victimă menționată în raportul Biroului ONU pentru Drepturile Omului din octombrie 2025.
Rida Ali Ahmed Bisharat. Opt ani. Hamza Ammar Ahmed Bisharat, zece ani. Frați. Uciși pe 8 ianuarie 2025, în curtea familiei lor din Tammun, Tubas, de o rachetă aer-sol israeliană. Erau neînarmați. Armata israeliană a recunoscut ulterior că nu a verificat cine erau victimele înainte de a trage.
Waleed Ahmed. Șaptesprezece ani. A murit în detenție israeliană, în martie 2025. Un judecător israelian a concluzionat că probabil a murit de foame.
Jawad Younes. Unsprezece ani, Saksakieh, sudul Libanului. Tocmai îl adusese acasă pe fratele său Mehdi, în vârstă de patru ani, de la meciul lor de fotbal, pentru că micuțul era obosit. S-a întors la meci. Un atac israelian a lovit casa unchiului său. Mama sa a spus: „Inima mi-a spus”. A fost ucis pe 27 martie 2026.
Zeinab al-Jabali. Zece ani. Valea Bekaa, Liban. Ucisă pe 5 martie 2026, în timp ce ajuta la pregătirea iftarului în timpul Ramadanului. În 1982, fratele tatălui ei – tot în vârstă de zece ani – a fost ucis de o rachetă israeliană în aceeași țară.
Elevele din Minab. Cel puțin 165 de persoane au fost ucise când un atac israelian a lovit școala elementară de fete Shajareh Tayyebeh din Minab, Iran, pe 28 februarie 2026. Majoritatea erau copii. Ministrul iranian de externe, Araghchi, a distribuit fotografia lor. Numele școlii înseamnă „Pomul Bun”.
Copiii familiei al-Najjar. Nouă frați uciși în Khan Younis, în mai 2025. Toți sub 12 ani. Scoși din dărâmăturile casei lor. Unul a supraviețuit, cu răni grave.
Acestea sunt zece nume dintr-un registru care conține peste douăzeci și una de mii. Fiecare a avut un nume înainte de a deveni un număr. Istoria ne cere să le spunem numele. Istoria ne cere, de asemenea, să-i numim pe cei responsabili.
Geografia impunității se extinde: Liban, Iran
Gaza a fost laboratorul. Libanul este replica. Iranul este escaladarea. Doctrina se deplasează peste granițe cu consecvența unei politici, nu cu haosul unui război. În Liban, din 2 martie 2026: 172 de copii uciși, 600 de copii uciși sau răniți, aproape 390.000 de copii strămutați. Forțele israeliene au atacat locuințe departe de orice linie a frontului, în cartiere cu o diversitate religioasă considerată sigură, în clădiri de apartamente fără prezență militară, fără avertisment, în primele ore ale dimineții, în timpul Ramadanului, în timpul iftarului, în timp ce familiile mâncau împreună. Când a fost întrebată, armata israeliană nu a negat că au fost uciși copii. A spus că a vizat „facilități Hezbollah”. Nu a furnizat nicio dovadă. Nu a numit nicio țintă. Nu se confruntă cu consecințe.
În Iran, din 28 februarie 2026: cel puțin 254 de copii au fost confirmați uciși în atacuri americano-israeliene, potrivit organizației pentru drepturile omului HRANA. Numărul total de civili morți în Iran: 1.701. O analiză realizată de BBC Verify a confirmat că rachetele americane de precizie au lovit clădiri rezidențiale și o sală de sport din orașul Lamerd, ucigând 21 de persoane, inclusiv 4 copii. Cel puțin 65 de școli au fost lovite în tot Iranul. Cel puțin 14 centre medicale. Peste 5.500 de unități rezidențiale. O anchetă militară internă americană privind masacrul școlii de fete din Minab a recunoscut că atacul a fost rezultatul „date de țintire învechite”. Aceasta este ceea ce Statele Unite numesc 165 de eleve moarte: date de țintire învechite.
În timp ce acordul de armistițiu cu Iranul de la Islamabad era valabil, Netanyahu a anunțat public că Libanul „nu face parte din armistițiu” și a continuat să bombardeze Libanul pentru a 45-a zi consecutiv. A spus acest lucru deschis. Fără rușine. Pentru că nu i s-a dat niciodată un motiv să se simtă rușinat. Modelul nu este o coincidență. Este o doctrină: ucideți destui copii, în suficiente țări, cu suficientă consecvență, astfel încât lumea să accepte în cele din urmă uciderea copiilor ca o caracteristică permanentă a peisajului Orientului Mijlociu – la fel de naturală ca vremea, la fel de inevitabilă ca geografia. Bebelușii din Gaza, elevele din Minab, fotbaliștii din Saksakieh: toți reduși la o categorie numită „costul securității regionale”.
Securitate pentru cine?
Trump, America și afacerea cu uciderea copiilor
Donald Trump a reintrat în Casa Albă în ianuarie 2025 cu promisiunea de a pune capăt războaielor. Nu a pus capăt niciunului. A început unul: războiul împotriva Iranului, lansat împreună cu Israelul pe 28 februarie 2026, în care rachetele Tomahawk și rachetele Precision Strike americane au lovit orașele iraniene, ucigând copii în școli și civili la adunările de iftar de Ramadan. Trump a numit-o un efort de a „induce o schimbare de regim”. El a numit conducerea supremă a Iranului un regim care „își oprimă poporul”. El a spus că poporul iranian merită libertatea. Școlărițele din Minab erau iraniene. Nu au primit libertate. Au primit o rachetă americană. O sută șaizeci și cinci la număr.
Trump a trimis Israelului 3,8 miliarde de dolari sub formă de ajutor militar anual când a revenit în funcție. A accelerat transferurile de arme întrerupte de administrația Biden. A mutat Ambasada SUA la Ierusalim. A recunoscut suveranitatea israeliană asupra Înălțimilor Golan. A susținut anexarea Cisiordaniei. A respins rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU privind încetarea focului. A blocat jurisdicția CPI asupra oficialilor israelieni. L-a numit pe Benjamin Netanyahu „cel mai mare lider din istoria Israelului”. Nu a participat la nicio înmormântare a vreunui copil palestinian. Statele Unite au fost timp de trei decenii principalul sponsor financiar, principalul furnizor de arme, principalul scut diplomatic și principalul propagandist al statului israelian. Fiecare bombă aruncată asupra unei școli din Gaza poartă un număr de serie american. Fiecare rachetă care a lovit un bloc de apartamente libanez a fost plătită de contribuabilii americani. Fiecare veto care a împiedicat o rezoluție ONU de încetare a focului a fost exercitat de un diplomat american care știa pe deplin ce permitea veto-ul său să continue. Aceasta nu este o acuzație. Aceasta este contabilitate.
99 de lucrători americani din domeniul sănătății care au lucrat în Gaza i-au scris președintelui Biden în octombrie 2024 pentru a declara că, folosind indicatori standard de securitate alimentară, cel puțin 62.413 decese în Gaza au fost cauzate de foamete – majoritatea copii mici – și cel puțin 5.000 din cauza lipsei de acces la îngrijire pentru boli cronice. Aceștia i-au scris președintelui Statelor Unite. Acesta nu a răspuns prin schimbarea politicii. A trimis mai multe arme. America nu se limitează doar să susțină Israelul. America este partenerul operațional al Israelului în uciderea copiilor. Distincția dintre cele două guverne, în contextul mortalității infantile palestiniene, este o distincție fără nicio diferență. Și Trump, care a ajuns la putere pentru a doua oară pe baza promisiunii de a fi omul care va spune adevărul pe care nimeni altcineva nu îndrăznea să-l spună, care s-a autointitulat dușmanul establishmentului corupt, care a pretins că reprezintă oamenii muncii uitați împotriva unei elite globale: acesta este omul care a ales, ca realizare supremă a politicii sale din Orientul Mijlociu, să bombardeze o școală de fete din sudul Iranului și să trimită mai mulți bani unui guvern care înfometează bebelușii din Gaza. Ipocrizia nu este întâmplătoare. Este produsul.
Lașitatea confortabilă a Europei
Dacă America este complicele înarmat, Europa este martorul bine îmbrăcat care a urmărit crima, s-a asigurat că nimeni nu se uită și s-a dus acasă la cină.Guvernele europene au emis, începând cu octombrie 2023, declarații de îngrijorare. Și-au exprimat profunda îngrijorare. Au cerut pauze umanitare. Au votat pentru rezoluții ONU neobligatorii. Au trimis cantități mici de ajutoare pe care Israelul le-a blocat la graniță. Au participat la conferințe unde au discutat situația cu fețe grave și mâini goale. Apoi au continuat să exporte arme către Israel, au reînnoit acordurile comerciale, au invitat oficiali israelieni în capitalele lor și au permis ca populațiile lor să fie informate, prin intermediul posturilor de radio finanțate de stat, că ceea ce se întâmplă în Gaza este un „conflict între două părți”.
Regatul Unit a vândut Israelului arme în valoare de 69 de milioane de lire sterline în 2023. Germania a continuat exporturile de arme timp de luni după 7 octombrie. Franța a menținut relații diplomatice și comerciale pe tot parcursul. Italia a ezitat și a continuat. Țările de Jos au fost obligate legal de propriile instanțe să oprească exporturile de componente F-35 către Israel – și au găsit mijloace procedurale pentru a amâna respectarea acestei obligații.
Uniunea Europeană vorbește despre „ordinea sa internațională bazată pe reguli” cu fervoarea unei religii. Se pare că regulile se aplică invaziei Rusiei în Ucraina cu o rapiditate și o determinare exemplare. Nu se aplică uciderii a 21.000 de copii palestinieni. Se pare că ordinul se bazează pe conservarea intereselor strategice occidentale, nu pe protejarea vieții copiilor arabi.
Acest dublu standard nu este o deficiență a politicii externe europene. Este principiul său de funcționare. Viețile arabe au fost întotdeauna apreciate diferit în calculul civilizației europene. Copiii din Gaza nu sunt suficient de europeni pentru ca moartea lor să constituie o criză de conștiință. Sunt suficient de distanți, suficient de bruni, suficient de musulmani, suficient de palestinieni, pentru a fi procesați ca o „situație umanitară care necesită o soluție politică”. Moartea lor este o situație. Nevoile militare israeliene sunt un angajament.
Ceea ce Europa a demonstrat, cu o claritate cristalină, în aceste treizeci de luni, este că „Niciodată din nou” – promisiunea fundamentală a civilizației europene post-Holocaust – a fost întotdeauna condiționată. A însemnat: niciodată din nou pentru noi. Nu a însemnat: niciodată din nou pentru nimeni. Cu siguranță nu a însemnat: niciodată din nou, inclusiv atunci când statul înființat în numele supraviețuitorilor Holocaustului este cel care comite crimele. Acesta nu este un paradox. Este o politică. Și fiecare ministru european de externe care a semnat o altă declarație de îngrijorare, aprobând în același timp o altă licență pentru arme, poartă responsabilitatea morală și juridică personală pentru ceea ce acele arme le-au făcut copiilor din Gaza, Liban și Iran.
Ideologia uciderii
Ar fi confortabil să atribuim acest lucru unor actori individuali – un Netanyahu, un Trump, un ministru european de externe docil. Ar face problema mai ușor de gestionat: înlăturați indivizii, schimbați politica. Dar uciderea copiilor palestinieni nu este o aberație personală. Este produsul unui sistem ideologic coerent, iar acel sistem trebuie numit. Ideologia colonialistă israeliană – în forma sa actuală, maximalistă, de guvernare – susține că pământul dintre râu și mare aparține exclusiv poporului evreu, că prezența palestiniană pe acest pământ este o problemă demografică și de securitate care trebuie gestionată, redusă și, în cele din urmă, eliminată și că moartea civililor palestinieni este fie justificată ca daune colaterale în urmărirea obiectivelor legitime de securitate, fie respinsă ca fiind responsabilitatea Hamas pentru „folosirea lor ca scuturi umane”. Această încadrare — fiecare copil mort este vina Hamas – a fost repetată cu atâta consecvență de către oficialii israelieni, purtătorii de cuvânt ai armatei israeliene și guvernele occidentale, încât a dobândit statutul de înțelepciune primită.
Să examinăm ce înseamnă. Înseamnă că atunci când forțele israeliene bombardează un spital, este pentru că Hamas îl folosea. Când bombardează o școală, este pentru că Hamas se ascundea acolo. Când bombardează un adăpost ONU, este pentru că Hamas a săpat un tunel sub el. Când înfometează 2,3 milioane de oameni, este pentru că Hamas folosește mâncarea ca armă. Când împușcă o fetiță de doi ani în dormitorul ei din Jenin, este pentru că prezența Hamas în Cisiordania necesită un răspuns de securitate. Doctrina Hamas-ca-scut este infinit de elastică: absoarbe fiecare atrocitate, explică fiecare masacru, justifică fiecare blocadă. Este mașina ideologică de mișcare perpetuă a impunității. Însă există o clauză în dreptul internațional – un principiu atât de elementar încât este predat în prima săptămână a cursurilor de drept umanitar – care face ca întreaga această construcție să fie irelevantă. Este principiul proporționalității. Chiar dacă există o țintă militară. Chiar dacă Hamas este prezent. Chiar dacă există un scop militar legitim. Este încă ilegal să provoci daune civile – inclusiv copiilor – care sunt disproporționate față de câștigul militar scontat. Uciderea a 21.000 de copii pentru a urmări Hamas este disproporționată din orice punct de vedere imaginabil. CIJ a spus acest lucru în ianuarie 2024. Procurorul CPI a spus acest lucru. Toate organizațiile majore pentru drepturile omului au spus acest lucru. Israelul a continuat. America a respins cazul. Europa și-a exprimat îngrijorarea.
Dincolo de argumentul juridic se află unul moral, care nu necesită nicio pregătire juridică pentru a fi înțeles: aceștia sunt copii. Nu sunt abstracțiuni. Nu sunt elemente demografice. Nu reprezintă amenințări la adresa securității. Sunt Jawad, care și-a luat fratele mai mic acasă înainte de meci. Sunt Zeinab, care a ajutat-o pe mama ei să pregătească iftar. Sunt fetele din Minab, a căror școală se numea Pomul Bun. Sunt Jinan, care avea nevoie de lapte praf și a fost blocată. Sunt Abdelaziz, care avea nevoie de un ventilator și a avut o lipsă de combustibil. Ideologia care face ca moartea lor să fie acceptabilă – care creează limbajul necesar pentru a procesa uciderea lor fără durere, fără furie, fără responsabilitate – nu este specifică Israelului. Este ideologia tuturor puterilor coloniale de-a lungul istoriei: ideea că copiii unor oameni contează mai mult decât alții. Britanicii în Kenya. Francezii în Algeria. Americanii în Vietnam. Belgienii în Congo. Copiii colonizaților au fost întotdeauna cei care puteau fi uciși fără consecințe, jeliți fără alarmă internațională, îngropați fără ca cineva din lumea puternică să-și schimbe politica ca răspuns. Gaza nu face excepție. Este cea mai recentă iterație a celei mai vechi crime. Și suntem cu toții suficient de bătrâni ca să știm asta.
Tăcerea care ucide
Alan Kurdi a fost un copil sirian. S-a înecat în Marea Mediterană pe 2 septembrie 2015, împreună cu mama și fratele său. O fotojurnalistă turcă pe nume Nilüfer Demir i-a găsit trupul cu fața în jos pe plaja din apropierea orașului Bodrum, îmbrăcat în cămașa roșie, pantalonii albaștri și cu pantofi sport mici, și l-a fotografiat. Fotografia a devenit virală în câteva ore. Liderii europeni au plâns. Donațiile către organizațiile caritabile pentru refugiați au crescut de cincisprezece ori în douăzeci și patru de ore. Imaginea a apărut pe prima pagină a ziarelor din lume.
Lumea s-a oprit pentru o zi, apoi a continuat. Peste 21.000 de copii palestinieni au fost uciși din octombrie 2023. Fiecare avea o față, un nume, o pereche de pantofi sport. Moartea lor a fost fotografiată, documentată, difuzată, transmisă în direct, publicată pe fiecare platformă de socializare din lume. Imaginile există. Dovezile nu lipsesc. Ceea ce lipsește este voința politică de a acționa pe baza a ceea ce arată imaginile. Această prăpastie – între a fi martor și a acționa, între a cunoaște și a preveni, între a vedea și a opri – nu este ignoranță. Este politică. Guvernele occidentale care au urmărit aceste imagini și au continuat să înarmeze Israelul au făcut o alegere. Au ales ca relația strategică cu Israelul – schimbul de informații, colaborarea tehnologică, rolul său ca platformă militară în Orientul Mijlociu, valoarea sa ca atu politic intern în alegerile modelate de lobby-ul pro-Israel – să valoreze mai mult decât viețile a 21.000 de copii arabi. Au făcut acest calcul în mod explicit, în mod repetat și cu informații complete. Aceasta este tăcerea care ucide. Nu tăcerea necunoașterii. Tăcerea cunoașterii și a alegerii de a continua.
Medicii care s-au întors din Gaza și au vorbit cu jurnaliștii. Oficialii ONU care au publicat rapoarte și au fost ignorați. Experții juridici care au dezbătut la Haga și au văzut cum hotărârile lor nu au fost aplicate. Jurnaliștii – dintre care unii au fost uciși de atacurile israeliene în timp ce relatau – care au produs imagini și mărturii pe care lumea le-a văzut și pe care guvernele lumii le-au tratat ca fiind incomode din punct de vedere politic. Profesorii, asistentele medicale, părinții și cetățenii obișnuiți din Sudul Global care au privit și au simțit ceva de care populațiile confortabile ale Occidentului au fost atent izolate: înțelegerea viscerală că sistemul internațional nu îi protejează. Că regulile nu sunt pentru ei. Că copiii lor pot fi uciși, iar cei puternici ai lumii vor numi situația complicată.
Secretarul General al ONU a declarat în noiembrie 2023: „Gaza devine un cimitir pentru copii”. El a spus acest lucru în public, în fața camerelor de filmat, în fața Consiliului de Securitate. Trei dintre cei cinci membri permanenți ai săi au continuat să înarmeze, să protejeze sau să permită în tăcere statul care efectuează îngroparea.
Ce urmează: teatrul în expansiune al uciderii copiilor
Ce urmează? – este cea mai importantă întrebare a acestui moment și cea mai periculoasă la care trebuie să răspunzi cu sinceritate. Răspunsul, bazat pe modelul stabilit, este: continuă. Se extinde. Gaza este laboratorul. Libanul este aplicația. Iranul este escaladarea. Următorul teatru de operațiuni este deja vizibil.
Cisiordania, unde anexarea are loc zilnic, unde 224 de copii palestinieni au fost uciși din ianuarie 2023 – aproape jumătate din totalul copiilor uciși înregistrate acolo de când au început înregistrările în 2005. Unde a avut loc o creștere de 20 de ori a utilizării atacurilor aeriene din octombrie 2023, într-un teritoriu care, conform dreptului internațional umanitar, nu este o zonă de conflict armat. Unde coloniștii israelieni, înarmați și protejați de stat, atacă satele palestiniene cu frecvența și impunitatea unei miliții coloniale, pentru că asta sunt.
Siria, unde atacurile israeliene asupra infrastructurii civile au fost reluate. Yemen, unde operațiunile militare americano-israeliene au ucis civili alături de luptătorii houthi. Geografia în expansiune a unui proiect care nu a fost niciodată despre Hamas, niciodată despre 7 octombrie, niciodată despre securitate. A fost întotdeauna despre pământ și despre cine are voie să locuiască pe el și despre ai cui copii sunt considerați suficient de umani pentru a jeli.
Lecția care li se predă chiar acum guvernelor din Sudul Global – fiecărei țări care urmărește situația din Africa, Asia, America Latină și lumea arabă – este aceasta: sistemul internațional nu vă va proteja. CPI nu îi va urmări penal pe cei puternici. Consiliul de Securitate al ONU va fi respins. CIJ va fi ignorată. Armele vor continua să curgă. Copiii vor continua să moară. Declarațiile de îngrijorare vor continua să fie emise. Și nimic nu se va schimba. Această lecție, odată învățată, nu va produce ordinea mondială stabilă, bazată pe reguli, pe care guvernele occidentale pretind că și-o doresc. Va produce opusul: o lume în care fiecare stat care poate dobândi arme nucleare o va face, deoarece acestea sunt singurele care nu pot fi bombardate cu impunitate; o lume în care instituțiile internaționale sunt înțelese ca instrumente ale puterii occidentale și tratate în consecință; o lume în care copiii uciși în Gaza, Minab, Saksakieh și Cisiordania sunt amintiți nu ca o tragedie, ci ca un avertisment care nu a fost luat în seamă.
Ceea ce urmează, dacă nimic nu se schimbă, nu este pacea. Este proliferarea logicii din Gaza: că viețile civile sunt costuri acceptabile, că copiii pot fi uciși dacă ucigașul este suficient de puternic, că legea este pentru cei slabi și că singura protecție care există este protecția pe care ți-o construiești singur, cu arme pe care nimeni nu le poate respinge. Aici duce tăcerea. Asta cumpără exporturile de arme. Asta permit vetourile ONU. Nu securitate. Nu stabilitate. Distrugerea sistematică a ideii că viața umană are valoare egală, indiferent de naționalitatea, religia sau poziția geopolitică a corpului pe care îl locuiește.
Rechizitoriul
Aceasta nu este concluzia unui articol. Este începutul unui rechizitoriu. Istoria o va completa. Dar să începem relatarea aici.
Statul Israel
Pentru uciderea sistematică a peste 21.000 de copii în Gaza din octombrie 2023. Pentru uciderea a 172 de copii în Liban în șase săptămâni de război reînnoit. Pentru uciderea copiilor în Iran, inclusiv a 165 de eleve în Minab. Pentru utilizarea deliberată a înfometării ca armă de război, provocând moartea unor sugari, inclusiv a lui Jinan Iskafi, în vârstă de patru luni. Pentru amputarea membrelor a 4.000 de copii. Pentru încarcerarea și torturarea copiilor palestinieni în centre de detenție militare, inclusiv a lui Waleed Ahmed, care a murit de foame în martie 2025. Pentru 60 de ani de ucidere documentată, continuă și sistematică a copiilor palestinieni, cu impunitate aproape totală. Pentru că au comis toate aceste acte în numele unui popor care a fost el însuși victima celei mai grave crime din istoria europeană modernă, comițând astfel obscenitatea de a transforma acea istorie în armă împotriva propriei logici morale.
Statele Unite ale Americii
Pentru furnizarea de 3,8 miliarde de dolari sub formă de ajutor militar anual statului executant. Pentru furnizarea bombelor, rachetelor, a avioanelor de vânătoare, a rachetelor de precizie care au ucis eleve în Minab și civili în Lamerd. Pentru vetoarea fiecărei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU care ar fi impus un armistițiu. Pentru blocarea jurisdicției CPI asupra oficialilor israelieni. Pentru alăturarea directă a Israelului în bombardarea Iranului pe 28 februarie 2026 și, prin urmare, pentru a deveni co-beligerant în uciderea copiilor iranieni. Pentru mărturiile a 99 de lucrători din domeniul sănătății despre 62.413 decese prin foame ignorate. Pentru decenii de sprijin diplomatic, financiar și militar necondiționat care a creat și a menținut condițiile de impunitate în care uciderea a fost posibilă.
Donald Trump personal
Pentru accelerarea tuturor celor de mai sus la revenirea în funcție în ianuarie 2025. Pentru bombardarea unei școli de fete din Iran și numirea acesteia drept politică. Pentru că nu a participat la nicio înmormântare a vreunui copil arab ucis de armele americane, în timp ce a celebrat public relația cu guvernul responsabil pentru moartea acestuia.
Uniunea Europeană și statele sale membre
Pentru continuarea exporturilor de arme către Israel după octombrie 2023. Pentru emiterea de declarații de îngrijorare în timpul semnării licențelor de arme. Pentru aplicarea principiului dreptului internațional cu o rigurozitate exemplară în cazul Rusiei și cu o selectivitate deliberată în cazul Israelului. Pentru lașitatea confortabilă de a privi 21.000 de copii murind și numind-o o situație care necesită o soluție politică.
Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite
Pentru complicitatea structurală în impunitate, a fost concepută pentru a preveni, prin mecanismul de veto care permite unui membru permanent să protejeze statul său client de orice consecințe juridice, indiferent de amploarea infracțiunii. Și tuturor celorlalți — experților în experți care au scris justificările, crainiștilor care au numit-o conflict, politicienilor care au spus că este complicată, intelectualilor care au găsit nuanțe în bombardarea școlilor, experților care au avertizat împotriva pripirii judecăților, diplomaților care au îndemnat la răbdare în timp ce copiii mureau de foame: și istoria este răbdătoare. Are o memorie lungă. Și nu-i iartă pe cei confortabili.
Epilog
Procesele de la Nürnberg au stabilit un precedent care nu a fost niciodată revocat: acela că indivizii poartă răspundere penală pentru crimele împotriva umanității, indiferent de ordinele pe care le-au urmat, indiferent de necesitatea politică invocată, indiferent de autoritatea suverană în numele căreia au acționat. Nürnberg s-a întâmplat pentru că Germania a pierdut. Procesele au fost conduse de învingători. Acesta este adevărul inconfortabil despre justiția internațională: este aplicată de cei puternici celor învinși. Rareori a fost aplicată celor puternici înșiși. Dar istoria nu s-a terminat. Cei puternici nu rămân întotdeauna puternici. Iar registrul a ceea ce s-a comis aici – numele, numerele, fotografiile, dosarele medicale, fragmentele de bombă cu numerele lor de serie, facturile, telegramele diplomatice, vetourile, licențele de arme, declarațiile de îngrijorare emise în timp ce copiii mureau de foame – acest registru există. Este întocmit. Este păstrat. Este transmis generațiilor care vor veni după noi cu o claritate și o permanență pe care nicio putere politică nu le poate șterge.
Jawad Younes, în vârstă de 11 ani, juca fotbal. Și-a luat fratele mai mic acasă. S-a întors la jocul lui. O rachetă israeliană l-a ucis. Numele lui este în registru. Numele celor care au trimis racheta, cine au plătit pentru ea, cine au fabricat-o, cine au autorizat transferul, cine au respins armistițiul, cine au emis declarația de îngrijorare și au semnat următoarea licență de arme: și acele nume sunt în registru. Istoria le va citi pe toate la un loc. Va întreba: ce ai făcut când ai știut? Și răspunsul, pentru majoritatea guvernelor puternice ale lumii, va fi: am urmărit. Am calculat. Am continuat.”
Notă – Laala Bechetoula este istoric, jurnalist și analist geopolitic algerian independent.