Dacă miniștrii cabinetului Tomac vor trece de votul Parlamentului (printr-o adevărată minune a securiștilor noștri) vom avea asigurat măcar circul de rigoare. Cu Papahagi ministru al Culturii (da, a acceptat deja propunerea lui Tomac), guvernul României va căpăta un suflu nou, de-a dreptul exploziv, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.
Eforturile sistematice de pe Facebook ale profesorului clujean au primit, în sfârşit, răsplata politică meritată. Ceea ce pentru mulţi părea doar un conflict de opinie s-a dovedit a fi o strategie câştigătoare: o demonizare constantă a Rusiei, o rusofobie viscerală şi o acuzare dură a tuturor celor care nu aplaudă orbeşte războiul NATO împotriva Moscovei, prin intermediul regimului Zelensky. Cu puţin noroc, Papahagi va urca pe treptele puterii executive, confirmând astfel că activismul războinic pro-NATO poate deschide larg uşile Palatului Victoria.
Cele mai dure trei declaraţii ale sale la adresa ”agenţilor” ruşi din România rămân de referinţă. În decembrie 2024 scria pe Facebook, în stil Caramitru: ”Un lucru e important: toţi agenţii Rusiei, la închisoare sau neutralizaţi, în funcţie de implicare: trădători sau idioţi utili. (…) Neutralizate câteva mii de cozi de topor.” În iunie 2026 cerea explicit ”destructurarea centralei de propagandă rusă, indiferent că activează direct sub steag rusesc sau prin cozi de topor din politică, servicii, Biserică, academie, presă”. Iar în ianuarie 2026 îi eticheta pe susţinătorii liniei putiniste drept ”trădători ordinari, nişte slugi ale intereselor lui Putin de a destructura UE”.
Îndemnurile de tip bolșevic reluate obsesiv, identice cu cele din perioada colectivizării, au creat un climat de suspiciune generală şi au marcat linia roşie între ”patrioţii adevăraţi” (adică pro-NATO) şi ”trădătorii putiniști” (cum ar veni, anti-NATO).
Traseul politic al lui Papahagi a fost scurt, dar consistent în anturajul ”de dreapta” al președintelui decis să meargă pe mâna licuriciului de la Washington: consilier la MAE sub Teodor Baconschi, candidat PDL la alegerile parlamentare (fără succes), fondator PMP alături de Băsescu, apoi co-fondator M10 cu Monica Macovei. După 2015 s-a retras din prima linie, dar a rămas vocea de referinţă a unui conservatorism de carton, euroatlantic, strâns legat de extinderea spre est a ”civilizației occidentale” (cam decadentă, ce-i drept, dar mult superioară celei creștin-ortodoxe).
Controversele legate de Biserică au fost la fel de virulente. Papahagi a cerut modificarea Crezului ortodox (cuvântul ”sobornicească” înlocuit cu ”universală”), unificarea datei Paştelui cu catolicii şi protestanţii şi paşi concreţi spre ”reunificarea Bisericii Lui Hristos”. Cum era de așteptat, deși politicianul le-a prezentat drept reforme pastorale, propunerile ecumenice au fost primite cu ostilitate de ierarhii și credincioșii din România.
Dincolo de eticheta auto-asumată de ”conservator creştin şi patriot”, Papahagi demonstrează prin tot ce face şi spune că este mai degrabă un globalist pur-sânge. Susţine elitele de la Davos, susține continuarea războiului din Ucraina (până la ”victoria finală”) și promovează ecumenismul şi Biserica Universală – exact ca mentorul său Teodor Baconschi şi ca alţi ideologi care s-au erijat în gardieni ai dreptei conservatoare. Rusofobia sa agresivă, stridentă până la mahala, alinierea necondiţionată la narativa NATO şi dispreţul faţă de suveraniştii care refuză să vadă în Rusia duşmanul absolut nu au nimic de-a face cu tradiţia creştină românească sau cu patriotismul autentic. Ele sunt expresia perfectă a unui internaţionalism liberal deghizat stângaci în haine conservatoare.
În guvernul Tomac, Papahagi va fi, cel mult, un clovn trist: un războinic NATO cu cruce pe piept, un semănător de scandal permanent. Ministerul Culturii, portofoliu sensibil pentru identitatea naţională, va deveni astfel un teren de luptă ideologică între globalismul său davosian şi realitatea unei ţări care refuză să se dizolve în ”Biserica Universală” sau în ”ordinea bazată pe reguli” impusă de la Washington şi Bruxelles.
Efortul lui Papahagi pe Facebook a dat roade, însă România riscă să plătească preţul unei culturi politizate până la nivel de caricatură obscenă.
Să sperăm, totuși, că guvernul Tomac nu va trece.