Zilele astea am asistat la o discuție la care s-a vorbit mult despre „suveranism”, dar numai din perspectiva „pro-europenilor” (invitații fiind, fără excepție, „pro-europeni”). Lăsând la o parte substanța manifestării, care a fost prilejuită de o lansare de carte despre care voi vorbi cu alt prilej, și într-un cadru mai formal, nu pe Facebook, am observat însă câteva lucruri interesante, scrie Lucian Sârbu pe https://www.facebook.com/lucian.sarbu.3, preluat de Romanian Global News.

1. Toate tarele negative pe care pro-europenii le reproșează „suveranismului” par a fi 𝗽𝗿𝗼𝗶𝗲𝗰𝘁̦𝗶𝗶 𝗮𝗹𝗲 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗰𝗮𝘁𝗮𝗰𝗹𝗶𝘀𝗺𝗲 𝗶𝗻𝘁𝗲𝗿𝗶𝗼𝗮𝗿𝗲. Bunăoară, cineva a zis că mediile suveraniste se hrănesc din teoriile conspirației, dar eu nu cunosc conspiraționiști mai mari decât pro-europenii, pentru care totul și orice se reduce la „Rusia și Putin”. Măcar conspiraționismele din tabăra suveranistă au varietate, diversitate: vaccinurile anti-Covid au fost arme biologice menite să te omoare, Ucraina e o mașinărie de spălat bani a elitelor din umbră, adevărata stăpână de aici e Ursula von der Leyen, Trump știe ce face și are un plan din care face parte însăși pierderea dezastruoasă a alegerilor midterms etc. Pro-europenii, în schimb, sunt la fel de lipsiți de imaginație ca o gâscă: Rusia, Putin, și cam atât. Inflație, viață grea? Propagandă rusească. Proastă guvernanță? Război hibrid rusesc. Câștigă un anumit politician? Putin și-a bagat coada. Ș.a.m.d. Reducerea monomaniacală a totului la rusofobie e cu adevărat o summa a tuturor conspirațiilor și un conspiraționism atât de imens încât face să pălească, în comparație cu sine, taraba cu conspiraționisme, unele dintre ele chiar simpatice, din tabăra suveranistă.
2. La noi, discuțiile despre „suveranism” sunt ele însele provinciale, marginale, limitându-se la trasarea fenomenului local, fără a se observa că de fapt „𝘀𝘂𝘃𝗲𝗿𝗮𝗻𝗶𝘀𝗺𝘂𝗹” 𝗿𝗼𝗺𝗮̂𝗻𝗲𝘀𝗰 𝘀𝗲 𝗶̂𝗻𝗰𝗮𝗱𝗿𝗲𝗮𝘇𝗮̆ 𝗶̂𝗻𝘁𝗿-𝘂𝗻 𝗰𝘂𝗿𝗲𝗻𝘁 𝗱𝗲 𝗶𝗱𝗲𝗶 𝗽𝗮𝗻-𝗲𝘂𝗿𝗼𝗽𝗲𝗮𝗻, ba chiar mondial, dacă punem la socoteală mișcarea MAGA din SUA. Vorbim de un curent apărut de vreo 10-12 ani încoace, după Marea Criză din 2008-2010, pe fondul rateurilor absolute și al împotmolirii hiper-globalizării neoliberale începute după căderea URSS. A reduce „suveranismul” românesc doar la niște epifenomene irelevante azi precum fascismul interbelic, legionarismul sau o formă oarecare de naționalism abstract care doar se raportează cu deferență la cultul eroilor de demult și al marilor voievozi (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) arată că nu înțelegem nimic din problemele concrete, de zi cu zi, cu care se confruntă votanții AUR, AfD, RN etc. și care formează, de fapt, focul care mocnește la baza mișcării suveraniste pan-europene. Însuși faptul că suveranismul românesc, care la alegerile din 2024 a luat cam 30% din voturi și azi, conform sondajelor, are în jur de 40-45% susținere populară (iau în calcul toate partidele și partidulețele, nu numai AUR), e o dovadă concludentă că orice asemănare cu legionarismul nu e decât ceva tangențial, fiindcă legionarii niciodată nu au luat mai mult de 17%, fiind un partid relativ minor în epoca interbelică. Aici vorbim de un fenomen mult mai masiv, care nu poate fi redus, în mod simplist, la o simplă resurgență spectrală a unui fenomen politic marginal din interbelic. Aici e vorba de probleme concrete ale, de acum, mijlocului de secol XXI, care își caută propriile răspunsuri și rezolvări, care nu mai pot fi atinse cu tehnici de abordare din secolul XX (sau, mai rău, din secolul XIX).
3. Până la urmă, „suveranismul” se hrănește 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝘁𝗲𝗻𝘀𝗶𝘂𝗻𝗲 𝗲𝘀𝗲𝗻𝘁̦𝗶𝗮𝗹𝗮̆ pe care nu o explică nimeni: între aspirațiile democratice ale popoarelor și realitatea nedemocratică a instituțiilor global(ist)e. Să vorbim, concret, de România: avem art. 2 din Constituție, care zice că „suveranitatea e exercitată de poporul român”, evident prin democrație, și realitatea de zi cu zi a conviețuirii într-o structură, UE, în care:

• deciziile sunt luate de Comisia Europeană, instituție numită, nu aleasă,
• politicile sunt decise cu ajutorul a fel de fel de lobby-iști (ceea ce la noi, la nivelul statului național, e și interzis de lege, fiind caz de corupție!),
• tot ce poate influența populația e alegerea unui parlament care de fapt are un rol decorativ, ca în Evul Mediu, sau ca în România ceaușistă (MAN-ul), nefiind cu adevărat izvor de legi.
  La noi singurul om care știu că atrăgea atenția asupra acestei contradicții a fost regretatul filozof Claude Karnoouh. Din păcate, contradicția nu e conștientizată pe scară largă, elitele noastre nu conștientizează absolut deloc butaforia suprastructurii europene. Or, câtă vreme ne facem că nu înțelegem că realitățile astea două, contradictorii (aspirația democratică a popoarelor vs. construcția nedemocratică a suprastructurii europene), nu pot conviețui împreună, „suveranismul” o să tot găsească un teren fertil de creștere. Fiindcă oamenii încep să se trezească, și nu doar la noi, ci în toată Europa, și încep să înțeleagă că nu poți mima democrația impunând, de facto, voința unei suprastructuri dictatoriale.