Încep cu concluzia: fostele imperii central și vest europene, actualii hegemoni și principali profitori ai UE nu se tem de agresiunea Rusiei, ci de o pace convenită între Rusia și SUA, fără participarea și peste capul lor, scrie fostul ministru de externe al României, Adrian Severin citat de https://miscareaderezistenta.ro și preluat de Romanian Global News.

RĂZBOIUL ȘI PACEA

Pe drumul către această concluzie se impun câteva precizări.

1. Războiul nu-i ca pacea. Războiul este opusul păcii. Din perspectiva relațiilor internaționale, războiul este dezordine, fiecare făcând ce vrea în limitele în care poate, condus exclusiv de interesul său personal, în timp ce pacea înseamnă ordine, fiecare înțelegând și acceptând că securitatea lui depinde de securitatea tuturor, care este indivizibilă, iar apărarea acesteia, de respectarea generală a unor reguli de viață comune.
2. Pacea nu este doar absența războiului înțeles ca ansamblu de confruntări mai mult sau mai puțin violente, specifice jocului de sumă nulă. Pacea este ordinea bazată pe un set de reguli pe care toți le acceptă și le urmează întrucât le consideră a fi cele mai potrivite, într-un context dat, pentru apărarea modului lor de viață și promovarea aspirațiilor lor. Simpla suspendare a acțiunilor armate este armistițiu, nu pace.
3. Ordinea nu este neapărat ideală pentru toți, dar este optimă pentru fiecare. Garantarea ei se poate face prin forța unei puteri supreme, în cazul că puterile actorilor sunt asimetrice, sau prin echilibrul puterilor care se controlează reciproc. 3. Cine vrea pacea, o negociază. Într-o lume dinamică, pacea se negociază în fiecare zi. Până nu se ajunge la pace, războiul merge mai departe, adesea în forme tot mai dure. Faptul că Rusia continuă să bombardeze Ucraina nu dovedește că ea nu vrea pacea, ci că negocierile pentru pace nu s-au încheiat. Și dacă nu e pace… e război.
4. Într-o negociere nimic nu este convenit până când totul nu este convenit. Pacea care pune capăt războiului și așează în locul dezordinii lui ordinea ei, se instalează numai după ce toate detaliile înțelegerii dintre beligeranți au fost agreate. Până atunci luptele continuă, fiecare beligerant așteptând momentul pentru a impune ordinea sa ori pentru a negocia o ordine comună.
5. Negocierile se poartă între adversari, iar nu între prieteni. Înțelegerile dintre aliați nu înseamnă pacea, dacă ele nu au consimțământul celeilalte părți. Faptul că Occidentul colectiv și Ucraina sunt de acord asupra felului în care ar trebui să arate pacea, nu înseamnă că s-a ajuns la pace, dacă partea adversă nu este de acord și aceasta.
6. Dacă vrei să negociezi pacea trebuie să dialoghezi, iar dacă vrei să dialoghezi trebuie să te întâlnești față în față cu partea adversă, oricât de antipatică ți-ar fi.

Mă întreb dacă imbecilitatea sau reaua credință îi face pe „anti-putiniști” să ignore aceste reguli de elementar bun simț. Ignorându-le ei încearcă să ne amețească pentru a ne face să nu vedem realitatea și să nu înțelegem adevărul.

UN SISTEM DE ECUAȚII CU TREI NECUNOSCUTE: SUA, UE, RUSIA

Realitatea este că, după experiența traumatizantă a celui de al Doilea Război Mondial, puterile învinse au avut ca scop fundamental, chiar dacă nedeclarat, acela de a se reface, revenind în prima ligă a concursului global, în timp ce puterile învingătoare au urmărit esențialmente să domine ordinea lumii definită pe valul victoriei lor, respectiv să controleze geopolitica învinșilor lor, evident cu componenta ei economică. Peste acest război latent între învingători și învinși s-a suprapus războiul zis „rece” dintre membrii taberei învingătoare. De fapt, acest „Război rece” a fost o formă de organizare a unei „păci reci” bazată pe „echilibrul terorii”, adică pe unitatea și lupta celor doi poli de putere nucleară, SUA și Rusia sovietică. Cum s-a mers pe aceste căi în mod concret constituie substanța unei istorii complexe ce nu poate fi povestită aici.

Important de observat este faptul că un joc atât de complicat (cu atât mai complicat cu cât a fost ocultat în cea mai mare parte a sa) în care rolurile principale au revenit inevitabil actorilor emisferei nordice (Sudul divizat, sărac și eterogen constituind așa numita „lume a treia”), a generat o dublă frică strategică: frica fostelor imperii europene, în căutarea reabilitării, de o antantă ruso-americană care să le încercuiască și să le anuleze libertatea de mișcare, pe de o parte, și frica superputerii americane, preocupată de impunerea propriei ordini mondiale – „pax americana” – și de menținerea supremației sale în cadrul acesteia, de o antantă euro-rusă (alianța Rusiei cu Europa franco-germană), pe de altă parte. În logica acestor temeri concurente, membrii nucleului dur al UE (în special Germania și Franța) au căutat să întrețină oficial ostilitatea SUA față de Rusia, în timp ce tainic, jucând la două capete, practicau o politică estică (Ostpolitik) prietenoasă față de aceasta. Concomitent și într-o logică simetrică, SUA alimenta conflictele UE cu Rusia, astfel încât un nou Pact Ribbentrop – Molotov să nu fie posibil, rezervându-și pentru sine privilegiul negocierii condițiilor păcii globale cu Moscova – sovietică și post-sovietică.

În cele din urmă, ambele – SUA și UE – au reușit (sic!). SUA a intrat în război cu Rusia pentru, prin și pe seama Ucrainei, așa cum poftiseră protagoniștii UE, dar i-a atras și pe ei în viesparul acestuia. Președintele Biden a proclamat explicit faptul respectiv ca pe o restabilire a funcției Americii de lider al „lumii libere”, după ani în care lumea cu pricina încercase să se elibereze de sub tutela americană, Parisul și Berlinul la unison afirmând că SUA reprezintă pentru securitatea UE o amenințare mai mare decât cea a Rusiei și Chinei. Acum, întrucât războiul este practic pierdut, Washingtonul vrea să se retragă unilateral din el, fără să își asume vreo răspundere, pozând în mediator onest și pacificator amabil, dar UE nu acceptă să îl lase să plece pentru a rămâne ea să plătească integral oalele sparte, la discreția Moscovei, dacă nu cumva chiar prinsă în cleștele unei conivențe ruso-americane.

UN RĂZBOI DEVENIT CRUCIADĂ

Problema este că, în inerția nefericitei tradiții a Războiului rece, actualul conflict cu Rusia din Ucraina, pentru a fi făcut popular și astfel acceptabil plătitorului de impozit din buzunarul căruia se finanțează, a fost deghizat în haine morale: Occidentul euro-atlantic și sateliții săi indo-pacifici, autoidentificați ca „lume liberă”, nu ar lupta pentru teritorii sau resurse, ci pentru libertate; lupta nu ar avea scopuri geostrategice, ci etice sau etico-politice, confruntarea desfășurându-se între „democrații” și „dictaturi”, între „popoarele libere” și „opresorii popoarelor”, între autoritarismele agresoare și democrațiile victime ale agresiunii. Or, cum între victimă și agresor nu poți fi neutru (o asemenea neutralitate echivalează cu susținerea agresorului), nici în acest război pretins al lumii libere euro-atlantice cu autoritarismul rusesc nimeni nu are dreptul la neutralitate. De aceea, în această ficțiune ideologică realismul lui Donald Trump nu își găsește locul.

Dacă ar fi vorba doar despre teritorii, avantaje economice sau securitate militară, ar fi ușor de negociat și de ajuns la compromisuri rezonabile. Când este vorba, însă de „valori” morale sau moral-politice, toată lumea este partizană și toată lumea are dreptate, întrucât nimeni (în materie de principii etice) nu are argumente. Războiul se transformă astfel în cruciadă, iar cruciadele se termină doar din … lipsă de combatanți; o lipsă care intervine fie prin capitularea absolută și necondiționată a unuia fie prin prăbușirea integrală a amândurora.

Pacifiștii nu își află locul în această ecuație, întrucât nimeni nu se găsește în afara taberelor pentru a media, iar cei raționali aflați conjunctural într-o tabără sau alta, de îndată ce încearcă să caute pacea prin trasarea unei linii de echilibru, sunt etichetați ca trădători. Vrei pacea, ești „putinist”. Afirmi că nici una dintre părți nu este inocentă, ești „anti-occidental”.

Realitatea războiului ucrainean este limpede pentru cei care doresc să o vadă. La cumpăna secolelor XX și XXI, în cartea sa „Marea tablă de șah: primatul american și imperativele sale geostrategice”, Zbigniew Brzezinski a emis teza potrivit căreia pentru a-și stabili și menține supremația absolută în ordinea mondială post-bipolară SUA trebuie să aducă Ucraina în tabăra sa și să o controleze. Reacția Kremlinului a fost previzibilă: pentru securitatea Rusiei este esențial ca Ucraina să rămână în afara alianțelor occidentale (NATO), respectiv în sfera sa de influență. Nu era nimic de domeniul moralei în asta. Totul era geostrategie.

Compromisul era ca Ucraina să nu aparțină nici Occidentului (european sau american) nici Rusiei sau să fie împărțită între ele. În anii 1990 s-a optat pentru prima variantă, sens în care s-a semnat și Memorandumul de la Budapesta (1994), dar și Tratatul politic de bază dintre Ucraina și România (1997), similar celor polono-ucrainean și maghiaro-ucrainean. După tentativa de lovitură de stat din 2004 („revoluția portocalie” de la Kiev), urmată de încercarea aducerii Ucrainei în NATO (Summitul de la București din 2008) și, în fine, de lovitura de stat reușită din 2014 („Euro Maidanul”), toate inițiate de SUA, ca și după înșelăciunea Acordurilor Minsk 1 și 2, refuzul negocierii pactului de securitate propus de Rusia în 2021 și abandonarea acordului de pace ruso-ucrainean negociat în Turcia, în 2022, acestea, de astă dată, operă inclusiv a guvernelor europene (francez, german și britanic), prima variantă a căzut.

În cel mai bun caz, SUA îi rămâne doar a doua variantă, dar cu condiția să accelereze procesul negocierilor de pace. În Ucraina, America a luptat pentru supremație globală, în timp ce Rusia pentru securitate națională (așa cum o percepe ea, dar percepția ei este singura care contează). Este vorba, deci, de mize geostrategice pure, care, în plus, se definesc în contextul ordinii globale în tranziție.

SUA nu mai este o democrație, ci o oligarhie sau o plutocrație (ca și statele membre ale UE), în timp ce Rusia nu mai este o dictatură, ci o meritocrație suveranistă. În Ucraina nu se confruntă, deci, democrația cu dictatura, ci plutocrația cu meritocrația, dar și ipocrizia occidentală cu cinismul rusesc. Cel din urmă are ținte strategice care pot fi negociate; cea dintâi, ifose morale nenegociabile. Occidentul colectiv a transformat această criză geostrategică într-o cruciadă și nu mai știe cum să iasă din capcana logicii cruciate.

Pe acest fundal tragic, căci în condițiile în care pe câmpul de luptă nici unul dintre combatanți nu se dovedește capabil sau doritor să obțină o victorie totală pe termen scurt și mediu, războiul va dura până la distrugerea și dispariția civilizației occidentale (rușii au perspectiva integrării euro-asiatice și a emergenței ordinii Sudului colectiv), este nevoie de un actor înzestrat cu mare putere politico-militară și de caracter pentru a impune pacea.

Este Donald Trump acela? Rămâne de văzut, dar oamenii rezonabili din toate taberele sunt obligați să îi susțină demersurile pacifiste, cel puțin până la proba contrară și ținând seama că nu există alternativă.

O ȘANSĂ DATĂ PĂCII: ÎNTÂLNIREA TRUMP-PUTIN DE LA BUDAPESTA

De ce ar fi România interesată în pacea din Ucraina? Din multe motive din care mă opresc la trei:
i. pentru că stingerea focului din curtea vecinului ferește curtea noastră de incendiul care poate veni oricând de acolo;
ii. pentru că oprirea războiului înseamnă oprirea scurgerii banilor din buzunarul contribuabilului român, bani pe care România îi cheltuiește – aberant, dar se pare că aberația este de neoprit – pentru finanțarea puterii militare ucrainene pe seama puterii de cumpărare a românilor;
iii. pentru că ieșirea României dintr-o regiune bântuită de război permite folosirea avantajelor păcii în scopul dezvoltării sale economice și progresului social al românilor.

Dacă, cum am mai spus, pacea se negociază prin dialogul dintre adversari, de la Washington românii au primit o veste bună: președintele SUA, Donald Trump, liderul coaliției Occidentului euro-atlantic care se confruntă cu Rusia în Ucraina, și Vladimir Putin, liderul adversarului rus al acestei coaliții, au decis să se întâlnească spre a căuta împreună fundamentele unei posibile păci.

Ucraina este doar nefericitul câmp de luptă pe care se poartă războiul. De aceea ea poate face cu Rusia doar o pace care urmează condițiile convenite de comitentul / păpușarul său occidental cu Kremlinul. De asemenea, chiar dacă ar fi lăsată liberă să negocieze cu Rusia, Ucraina nu are puterea necesară spre a obține cele mai bune condiții de pace. Aceasta cu atât mai mult cu cât războiul din Ucraina nu este un război local, ci unul global, și nu unul purtat doar pentru teritorii, ci unul având ca miză ordinea globală.

Locul ales pentru întâlnirea, posibil istorică, dintre președinții Trump și Putin este Budapesta, capitala Ungariei.

Președintele Zelenski a salutat public această decizie, precizând totodată că și el este gata să se întâlnească și să negocieze cu președintele Putin oriunde, cu excepția teritoriului Rusiei și Belarus. Deci se poate întâlni și în Ungaria; iar UE a aplaudat această atitudine, după ce nu a scos un diftong când cu câteva săptămâni înainte, premierul israelian Benjamin Nethanyahu, autorul „operațiunii speciale” genocidare din Gaza, vizitase Budapesta.

„PACIFIȘTII” UE SE OPUN UNEI PĂCI RUSO-AMERICANE

Perspectiva unei posibile păci rezultate din negocierea ruso-americană a declanșat, însă, opoziția isterică a neo-bolșevismului european, care și-a activat inclusiv coloana a cincea din România. „Marioneta” ucraineană a lui Macron, Starmer, Merz și von der Leyen poate negocia cu Vladimir Putin oriunde în Europa (inclusiv la Budapesta sau Bratislava), dar Președintele SUA nu (!).
După ce Germania a cerut Ungariei să îl aresteze pe Președintele Putin, dacă el ajunge la Budapesta, punând astfel în executare un mandat de arestare aberant al Curții penale internaționale, sare și un neisprăvit al Republicii de la Cluj, filosoful Adrian Papahagi, să ceară sancționarea exemplară a Ungariei dacă aceasta va permite intrarea „demonului de la Kremlin” pe „pământul sacru” al UE.
Aparent aceste cereri îl vizează pe „criminalul rus”, în numele „statului de drept european” și al „supremației dreptului internațional”, „talibanii justiției integrale” neobservând nici măcar că mandatul internațional de arestare emis împotriva președintelui rus pleacă de la acuzații, întâmplător luate în seamă de un procuror de origine poloneză, bazate exclusiv pe indicii faptice oferite de partea ucraineană, care numai de obiectivitate nu are cum fi bănuită și este notorie pentru arta provocărilor sale, și pe legături de cauzalitate imaginare între faptele alegate și acuzat. Totodată este ignorată împrejurarea că șeful statului rus se bucură de prezumția de nevinovăție.

Să distrugi șansele păcii, oricât de mici ar fi, sabotând participarea la negocieri a reprezentantului legitim al uneia dintre părțile beligerante, prezumat nevinovat potrivit propriilor tale principii juridice, în locul ales de reprezentantul celeilalte părți beligerante, este dovada indiscutabilă a dorinței de a continua războiul. O dorință opusă celei a majorității cetățenilor europeni, bunului simț și propriilor chemări la negocieri de pace adresate lui Vladimir Putin personal.
În realitate, Vladimir Putin este doar pretextul. Ținta reală este Donald Trump. Acesta trebuie oprit cu orice preț să ajungă la o înțelegere cu Rusia. O înțelegere vitală pentru SUA care, pe de o parte, dorește să iasă din viesparul unui război european contrar intereselor sale naționale, iar pe de altă parte, să modereze poziția antiamericană a parteneriatului strategic ruso-chinez. Spre deosebire de perioada Războiului rece, astăzi Sudul Global contează cel puțin la fel de mult ca Occidentul colectiv și chiar mai mult decât fosta URSS.
Succesul lui Trump în aducerea păcii în Ucraina ar lăsa într-un ofsaid strategic triada nefastă Macron-Starmer-Merz și Europa neo-bolșevică a Ursulei von der Leyen. Acest succes depinde acum de posibilitatea ca întâlnirea de la Budapesta să aibă loc sub aspect tehnic-logistic.
Emmanuel Macron și Friederich Merz strigau într-una că Putin trebuie obligat să vină la masa negocierilor. Până și aclorofilicul Președinte finlandez Alexander Stubb a cerut ca omologul său rus să fie adus la negocieri cu bâta.
Putin a acceptat, iată, să vină la negocieri pe teritoriul Europei franco-germane, și europenii se opun. E drept, Putin vine nu ca să negocieze cu ei, ci cu SUA. America este, deci, adversarul de neutralizat. Și nu ca să plece în pace din Europa, lăsându-i pe europeni singuri față în față cu Rusia, ci ca să îl țină în Europa pentru a se război la nesfârșit cu rușii.
Un asemenea joc contravine intereselor vitale ale României, care este și partener strategic al SUA. Sunt, însă, români care îl susțin. Unul dintre ei, profesor universitar la Cluj, unde a crescut sub privirile rectorului devenit între timp ministru al învățământului. Vă închipuiți ce bagă ăsta în capul tinerilor. Și nu este singurul, fapt pentru care nu poate fi neglijat fiind privit ca un personaj exotic.
El este doar o picătură din puroiul reprezentat de o intelectualitate rătăcită, alienată, întoarsă împotriva firii, rațiunilor ei de a fi și a propriului neam, care infectează zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă mințile și sufletele tinerilor noștri, ale sărmanului nostru popor. Cu această aberație națională trebuie să ne luptăm fără odihnă, după cum trebuie să ne luptăm împotriva lupilor europeni ai războiului care urlă a moarte îmbrăcați în blană de oaie pacifistă, moralistă și democrată.

PS Premierul Viktor Orban, sfidând aberantele decizii ale UE, a anunțat că Președintele Vladimir Putin este binevenit la Budapesta pentru a se întâlni și conveni pacea cu Președintele Trump, autoritățile maghiare garantând securitatea ambilor. Ungaria joacă tare pe mize mari. România nu joacă nimic sau joacă pe mize mici.