Decizia 51/2016 a CCR nu este ceva extraordinar ci doar o necesară și întârziată delimitare de practicile judiciare specifice URSS și apropierea de jurisprudența CEDO. Însă când lecturezi paragraful 44 din Decizie, unde e evocată jurisprudența CEDO relevantă, observi că redactorii și membrii Curții Constituționale au uitat să amintească și hotărârea CEDO pentru Asociația 21 Decembrie, Mărieș, Vlase c. României, din 2011, asta pentru că Mărieș încă este un inamic public al CCR ori pentru că le-a fost greu să menționeze o hotăre definitivă CEDO aflată sub supravegherea Consiliului Europei din 2011 încoace…

Iată un extras din această Hotărâre CEDO din 2011:

Art. 8 din Convenție (supravegherea secretă invocată de Teodor Mărieș)

“Curtea a reamintit că a mai examinat, pentru prima dată în anul 2000 (vezi Rotaru vs. România 04.05.2000), legislația română relativă la măsurile de supraveghere secretă legată de securitatea națională. Curtea a ajuns atunci la concluzia, că legislația ce viza strângerea și arhivarea datelor nu conținea garanțiile necesare pentru salvgardarea dreptului la viață privată a indivizilor; în sensul că nu se indica îndeajuns de clar intinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților din domeniul respectiv. Ori, în ciuda unei Rezoluții interimare a Comitetului de Miniștrii din cadrul Consiliului Europei (Res DH (2005) 57), care făcea apel la remedierea rapidă și în totalitate a acestor deficiențe, executarea hotărârii este în curs și astăzi. Pe de alta parte, după cum Instanța europeană a mai arătat în 2007 (Dumitru Popescu vs. România nr. 2, 26.0.2007), în ciuda modificărilor legislației procesual-penale din 2003 și 2006, măsurile de supraveghere, în caz de atingere prezumată a siguranței naționale, pot fi ordonate și azi potrivit procedurii prevăzute în legea nr. 51/1991, care nu a fost încă abrogată.

Absența garanțiilor suficiente dată de lipsa unei legislații coerente a permis ca informațiile adunate în 1990 de către Serviciile de Informații, ce-l aveau ca subiect pe d-nul Mărieș, să fie păstrate de către acestea încă 16 ani, adică până în 2006. Pe de alta parte, în lipsa unor garanții ce ar trebui impuse printr-o legislație națională pertinentă, d-nul Mărieș este supus în mod serios riscului să-i fie ascultate convorbirile telefonice.

În consecință, Curtea a constatat că avem de-a face cu o violare a art. 8 din Convenție. “

Curtea a reamintit în 2011 României obligația decurgând din Art. 46 din Convenție (forța obligatorie și executorie a hotărârii) care constituie un angajament internațional al Statului Român.

Deși intervine după 5 ani de la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza, Asociația 21 Decembrie 1989, Mărieș, Vlase și altii c. România, și la 2 ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedura Penală și la 16 ani de la Hotărârea CEDO Rotaru c. România, admiterea acestei excepții de neconstituționalitate a dispoziților art. 142 CPP din perspectiva art.1 alin (3) din Constituție, reprezintă o recunoaștere de către Curtea Constituțională a nerespectării, de către Statul Român, a jurisprudenței CEDO, în general, și a hotărârilor date în cauzele contra României, în special.

Reamintim că prin Hotărârea din 24 mai 2011, Curtea CEDO a obligat Statul Român și la măsuri care să înlăture violările constatate ale art.2 (dreptul la viață în cazul Vlase) şi art.8 (interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice în cazul lui Mărieș) din Convenţie și a spus că prescripția nu se poate opune unei cercetări eficiente care să ducă la soluționarea justă a dosarelor Revoluției.

Prin aceeași hotărâre din 2011 (ignorată de procurorii militari și, am văzut zilele trecute, și de unii judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție a României) Curtea de la Strasbourg reamintește Statului Român că are datoria să respecte tratatele internaţionale şi că aşteaptă de mai mulţi ani executarea hotărârii din cauza “Rotaru contra României” în sensul că trebuia să abroge încă din anul 2001 legea anterioară Constituției, nr. 51/1991 cu privire la siguranţa naţională şi, printr-o lege nouă, de inspirație euro-atlantică, să adopte de îndată garanţii procedurale cu privire la măsurile de supraveghere, interceptarea convorbirilor telefonice şi corespondenţei de orice tip în orice dosar penal, potrivit standardelor prevăzute de Convenţie.

Dar nici instituțiile Statului Român, nici Parlamentul n-au vrut să abroge legea siguranței lui Virgil Măgureanu din 1991, al cărei text e ca o traducere inadecvată din limba rusă. N-au vrut o lege nouă după principii euroatlantice. Au făcut cârpeli pe căi ocolite, într-o lege în care nu avea securitatea ce să caute, într-o lege a Justitiei, Legea 255/2013, lege în care cea mai mare reformă a “academicienilor în informații” e înlocuirea sintagmei “siguranța națională” cu “securitate națională” și introducerea la plată a informatorilor pentru sistemul polițienesc – reproșa Asociația 21 Decembrie 1989.

In repetate rânduri Asociația 21 Decembrie 1989 a reamintit membrilor Curții Constituționale, mai ales după rușinoasa decizie 610/2007 de fragmentare a dosarelor Revoluției și Mineriadei, că Art 1 alin (3) din Constituție nu trebuie să rămână o literă moartă sau lozincă și că o mulțime de alte legiuiri strâmbe, care încalcă drepturile cetățenești trebuie analizate din perspectiva art. 1 alin (3)” România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Antonie Popescu, București