Priveam cu inima strânsă acum 25 de ani la ce se întâmpla în PMAN din Chișinău. Deși aveam doar nouă ani, înțelegeam prea bine intensitatea momentului istoric pe care îl trăiam. Ce mai agitație era la școală, ce mai freamăt printre oameni, ce mai vremuri…

Astăzi, cam toți din cei de odinioară sunt plecați. Și școala parcă a mai îmbătrânit, și vremurile sunt mai altfel parcă, și oamenii s-au mai schimbat. Sunt altfel la chip, la vorbă și la sfat…

Nu-i bai, se fac și astăzi revoluții, la televizor. Dar, vorba ceea, fiecare cu revoluția lui. Fiecare e cu publicul lui. Fiecare e cu miliardul lui…

Clar. Ne-am împotmolit.

E greu să-ți recunoști eșecul propriu. E greu să spui că dai cu stângu-n dreptul. E greu să accepți că ești falit. Mai simplu-i cu minciuna, mai bine-i cu ascunsul mizeriei sub preș, mai bine-i la furat cu sacul pe șest. Mai bine-i… cui i-e bine.

Scriem, vorbim, ne plângem și la foc continuu ne perpelim. An de an aceleași vorbe, aceleași lamentări, prea puține fapte și mai deloc schimbări. Ne adunăm în PMAN, ne pupăm, ne lăudăm, cu mândrie de fațadă defilăm ritualic. Încălzim aceeași ciorbă a integrării europeane an de an, ne fălim cu așa-zisa luptă împotriva corupției, cu „credibilizarea” în ochii Occidentului, cu „muncim și iar muncim”, dar praf în ochi aceste toate sunt.

Nu-i așa că ați obosit?

Vom sfârși cu ochii peste Prutul pe care nu îndrăznim să-l „sorbim”. Dar timpul trece și nimeni nu așteaptă până moldovenii se vor trezi din somnul lor de moarte…