Catastrofa războiului din Ucraina și schimbarea pe termen lung a intereselor americane fac improbabilă o Europă mai stabilă și mai prosperă, se arată într-o analiză excepțională a celebrului geopolitician John J. Mearsheimer pentru American Conservative, preluat de Romanian Global News.
Europa se află astăzi într-o situație dificilă, în principal din cauza războiului din Ucraina, care a jucat un rol cheie în subminarea unei regiuni care era în mare parte pașnică. Din păcate, este puțin probabil ca situația să se îmbunătățească în anii următori. De fapt, Europa va fi probabil mai puțin stabilă în viitor decât este astăzi.
Situația actuală din Europa contrastează puternic cu stabilitatea fără precedent de care s-a bucurat Europa în perioada unipolară, care a durat aproximativ din 1992, după prăbușirea Uniunii Sovietice, până în 2017, când China și Rusia au devenit mari puteri, transformând unipolaritatea în multipolaritate. Ne amintim cu toții de celebrul articol al lui Francis Fukuyama din 1989 – „Sfârșitul istoriei?” – care susținea că democrația liberală era destinată să se răspândească în întreaga lume, aducând pace și prosperitate în urma sa. Această teorie era evident greșită, dar mulți occidentali au crezut-o timp de peste 20 de ani. Puțini europeni și-au imaginat, în perioada de glorie a unipolarității, că Europa va avea astăzi atâtea probleme.
Deci, ce a mers prost?
Războiul din Ucraina, care, în opinia mea, a fost provocat de Occident, și în special de SUA, este cauza principală a insecurității actuale a Europei. Cu toate acestea, există un al doilea factor în joc: schimbarea echilibrului global al puterii în 2017, de la unipolaritate la multipolaritate, care amenința cu siguranță arhitectura de securitate din Europa. Totuși, există motive întemeiate să credem că această schimbare în distribuția puterii era o problemă gestionabilă. Dar războiul din Ucraina, combinat cu apariția multipolarității, a garantat mari probleme, care probabil nu vor dispărea în viitorul previzibil.
Voi începe prin a explica modul în care sfârșitul unipolarității amenință fundamentele stabilității europene. Apoi, voi discuta efectele războiului din Ucraina asupra Europei și modul în care acestea au interacționat cu trecerea la multipolaritate pentru a modifica profund peisajul european.
Trecerea de la unipolaritate la multipolaritate
Cheia menținerii stabilității în Europa de Vest în timpul Războiului Rece și în întreaga Europă în perioada unipolarității a fost prezența militară a SUA în Europa, care era integrată în NATO. Desigur, SUA au dominat această alianță încă de la început, ceea ce a făcut aproape imposibil ca statele membre aflate sub umbrela de securitate americană să se lupte între ele. În fapt, SUA au fost o forță pacificatoare puternică în Europa. Elitele europene de astăzi recunosc acest simplu fapt, ceea ce explică de ce sunt profund angajate în menținerea trupelor americane în Europa și în menținerea unui NATO dominat de SUA.
Este demn de remarcat faptul că, atunci când Războiul Rece s-a încheiat și Uniunea Sovietică se pregătea să-și retragă trupele din Europa de Est și să pună capăt Pactului de la Varșovia, Moscova nu s-a opus menținerii intacte a NATO-ului dominat de SUA. La fel ca europenii occidentali de la acea vreme, liderii sovietici au înțeles și au apreciat logica pacificării. Cu toate acestea, s-au opus cu fermitate extinderii NATO, dar vom reveni asupra acestui aspect mai târziu.
Unii ar putea argumenta că UE, și nu NATO, a fost principala cauză a stabilității europene în perioada unipolară, motiv pentru care UE, și nu NATO, a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 2012. Dar acest lucru este greșit. Deși UE a fost o instituție remarcabil de succes, succesul său depinde de menținerea păcii în Europa de către NATO. Răsturnând teoria lui Marx, instituția politico-militară este baza sau fundamentul, iar instituția economică este suprastructura. Toate acestea înseamnă că, în absența pacificatorului american, nu numai că NATO, așa cum o cunoaștem, va dispărea, dar și UE va fi grav subminată.
În timpul unipolarității, care a durat din nou din 1992 până în 2017, SUA era de departe cel mai puternic stat din sistemul internațional și putea menține cu ușurință o prezență militară substanțială în Europa. De fapt, elitele sale de politică externă nu numai că doreau să mențină NATO, ci și să o extindă prin extinderea alianței în Europa de Est.
Această lume unipolară a dispărut însă odată cu apariția multipolarității. SUA nu mai era singura mare putere din lume. China și Rusia erau acum mari puteri, ceea ce însemna că factorii de decizie americani trebuiau să gândească diferit despre lumea din jurul lor.
Pentru a înțelege ce înseamnă multipolaritatea pentru Europa, este esențial să se ia în considerare distribuția puterii între cele trei mari puteri mondiale. SUA sunt în continuare cea mai puternică țară din lume, dar China a recuperat teren și este acum recunoscută pe scară largă ca un concurent de egalitate. Populația sa uriașă, combinată cu creșterea economică cu adevărat remarcabilă de la începutul anilor 1990, a transformat-o într-o potențială hegemonie în Asia de Est. Pentru SUA, care este deja o putere hegemonică regională în emisfera vestică, perspectiva ca o altă mare putere să obțină hegemonia în Asia de Est sau Europa este extrem de îngrijorătoare. Nu uitați că SUA a intrat în ambele războaie mondiale pentru a împiedica Germania și Japonia să devină puteri hegemonic regionale în Europa și, respectiv, Asia de Est. Aceeași logică se aplică și astăzi.
Rusia este cea mai slabă dintre cele trei mari puteri și, contrar a ceea ce cred mulți europeni, nu reprezintă o amenințare de a invada întreaga Ucraină, cu atât mai puțin Europa de Est. La urma urmei, a petrecut ultimii trei ani și jumătate încercând să cucerească doar o cincime din estul Ucrainei. Armata rusă nu este Wehrmacht, iar Rusia – spre deosebire de Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece și de China din Asia de Est de astăzi – nu este o potențială putere hegemonică regională.
Având în vedere această distribuție a puterii globale, există o necesitate strategică pentru SUA de a se concentra pe contenționarea Chinei și împiedicarea acesteia să domine Asia de Est. Cu toate acestea, nu există un motiv strategic convingător pentru ca SUA să mențină o prezență militară semnificativă în Europa, având în vedere că Rusia nu reprezintă o amenințare de a deveni o putere hegemonică europeană. Într-adevăr, alocarea de resurse prețioase pentru apărare în Europa reduce resursele disponibile pentru Asia de Est. Această logică de bază explică orientarea SUA către Asia. Dar dacă o țară se orientează către o regiune, prin definiție, se îndepărtează de o altă regiune, iar acea regiune este Europa.
Există o altă dimensiune importantă, care nu are prea mult de-a face cu echilibrul global al puterii, care reduce și mai mult probabilitatea ca SUA să rămână angajate în menținerea unei prezențe militare semnificative în Europa. Mai precis, SUA au o relație specială cu Israelul, care nu are precedent în istoria cunoscută. Această legătură, care este rezultatul puterii enorme a lobby-ului israelian în SUA, nu numai că înseamnă că factorii de decizie americani vor sprijini Israelul necondiționat, dar înseamnă și că SUA se vor implica în războaiele Israelului, direct sau indirect. Pe scurt, SUA vor continua să aloce resurse militare substanțiale Israelului, precum și să angajeze forțe militare substanțiale proprii în Orientul Mijlociu. Această obligație față de Israel creează un stimulent suplimentar pentru reducerea forțelor americane din Europa și pentru a împinge țările europene să-și asigure propria securitate.
Concluzia este că forțele structurale puternice asociate cu trecerea de la unipolaritate la multipolaritate, împreună cu relația particulară a Americii cu Israelul, au potențialul de a elimina pacificatorul american din Europa și de a paraliza NATO, ceea ce ar avea, evident, consecințe negative grave pentru securitatea europeană. Este posibil, însă, să se evite ieșirea americană, ceea ce este cu siguranță dorința aproape tuturor liderilor europeni. Pe scurt, pentru a obține acest rezultat sunt necesare strategii înțelepte și o diplomație abilă de ambele părți ale Atlanticului. Dar nu asta am obținut până acum. În schimb, Europa și SUA au încercat în mod nechibzuit să aducă Ucraina în NATO, ceea ce a provocat un război pierdut cu Rusia, care crește semnificativ șansele ca SUA să părăsească Europa și NATO să fie distrus. Vă explic.
Cine a provocat războiul din Ucraina: opinia generală
Pentru a înțelege pe deplin consecințele războiului din Ucraina, este esențial să luăm în considerare cauzele sale, deoarece motivul pentru care Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022 spune multe despre obiectivele de război ale Rusiei și efectele pe termen lung ale războiului.
Opinia generală în Occident este că Vladimir Putin este responsabil pentru provocarea războiului din Ucraina. Scopul său, conform acestei teorii, este să cucerească întreaga Ucraină și să o integreze într-o Rusie mai mare. Odată atins acest obiectiv, Rusia va trece la crearea unui imperiu în Europa de Est, la fel cum a făcut Uniunea Sovietică după al Doilea Război Mondial. În această poveste, Putin reprezintă o amenințare mortală pentru Occident și trebuie tratat cu fermitate. Pe scurt, Putin este un imperialist cu un plan măreț care se înscrie perfect în bogata tradiție rusă. Există numeroase probleme cu această poveste. Vă voi prezenta cinci dintre ele.
În primul rând, nu există dovezi dinainte de 24 februarie 2022 că Putin ar fi vrut să cucerească întreaga Ucraină și să o încorporeze în Rusia. Susținătorii opiniei convenționale nu pot indica nimic din ceea ce a scris sau a spus Putin care să indice că el considera cucerirea Ucrainei un obiectiv dezirabil, că îl considera un obiectiv fezabil și că intenționa să urmărească acest obiectiv.
Când sunt provocați pe această temă, susținătorii opiniei convenționale indică afirmația lui Putin că Ucraina era un stat „artificial” și, în special, opinia sa că rușii și ucrainenii sunt „un singur popor”, care este tema centrală a binecunoscutului său articol din 12 iulie 2021. Aceste comentarii nu spun însă nimic despre motivul pentru care a intrat în război. De fapt, articolul respectiv oferă dovezi semnificative că Putin recunoștea Ucraina ca țară independentă. De exemplu, el le spune ucrainienilor: „Vreți să vă înființați propria țară: sunteți bineveniți!” În ceea ce privește modul în care Rusia ar trebui să trateze Ucraina, el scrie: „Există un singur răspuns: cu respect”. El încheie acel articol lung cu următoarele cuvinte: „Iar ce va fi Ucraina – depinde de cetățenii săi să decidă”.
În același articol și, din nou, într-un discurs important pe care l-a ținut pe 21 februarie 2022, Putin a subliniat că Rusia acceptă „noua realitate geopolitică care a luat naștere după dizolvarea URSS”. El a reiterat același punct pentru a treia oară pe 24 februarie 2022, când a anunțat că Rusia va invada Ucraina. Toate aceste declarații sunt în contradicție directă cu afirmația că Putin voia să cucerească Ucraina și să o încorporeze într-o Rusie mai mare.
În al doilea rând, Putin nu avea nici pe departe suficiente trupe pentru a cuceri Ucraina. Estimez că Rusia a invadat Ucraina cu cel mult 190.000 de soldați. Generalul Oleksandr Syrskyi, actualul comandant suprem al forțelor armate ucrainene, susține că forța de invazie a Rusiei era de numai 100.000 de soldați. Nu există nicio posibilitate ca o forță de 100.000 sau 190.000 de soldați să poată cuceri, ocupa și absorbi întreaga Ucraină într-o Rusie mai mare. Să luăm în considerare faptul că, atunci când Germania a invadat jumătatea vestică a Poloniei la 1 septembrie 1939, Wehrmachtul număra aproximativ 1,5 milioane de oameni. Ucraina este, din punct de vedere geografic, de peste trei ori mai mare decât jumătatea vestică a Poloniei în 1939, iar în 2022 Ucraina avea aproape de două ori mai mulți locuitori decât Polonia în momentul invaziei germane. Dacă acceptăm estimarea generalului Syrskyi că 100.000 de soldați ruși au invadat Ucraina în 2022, asta înseamnă că Rusia avea o forță de invazie care era de 15 ori mai mică decât forța germană care a invadat Polonia. Și acea mică armată rusă invada o țară care era mult mai mare decât jumătatea vestică a Poloniei, atât din punct de vedere al suprafeței teritoriale, cât și al populației.
S-ar putea argumenta că liderii ruși credeau că armata ucraineană era atât de mică și de slab înarmată încât armata lor putea cuceri cu ușurință întreaga țară. Dar nu este cazul. De fapt, Putin și locotenenții săi erau perfect conștienți că Statele Unite și aliații lor europeni înarmau și antrenau armata ucraineană încă de la izbucnirea crizei, pe 22 februarie 2014. Într-adevăr, marea teamă a Moscovei era că Ucraina devenea un membru de facto al NATO. Mai mult, liderii ruși au recunoscut că armata ucraineană, care era mai mare decât forța lor de invazie, lupta eficient în Donbass încă din 2014. Cu siguranță au înțeles că armata ucraineană nu era un tigru de hârtie care putea fi învins rapid și decisiv, mai ales că beneficia de sprijinul puternic al Occidentului. Scopul lui Putin era să obțină rapid câștiguri teritoriale limitate și să forțeze Ucraina să se așeze la masa negocierilor, ceea ce s-a și întâmplat. Această discuție mă duce la al treilea punct.
Imediat după începerea războiului, Rusia a contactat Ucraina pentru a începe negocierile în vederea încheierii războiului și a găsirii unui modus vivendi între cele două țări. Această mișcare este în directă contradicție cu afirmația că Putin voia să cucerească Ucraina și să o integreze în Marea Rusie. Negocierile dintre Kiev și Moscova au început în Belarus la doar patru zile după intrarea trupelor ruse în Ucraina. Această cale belarusă a fost în cele din urmă înlocuită de o cale israeliană, precum și de una istanbulă. Dovezile disponibile indică faptul că rușii negociau serios și nu erau interesați să absoarbă teritoriul ucrainean, cu excepția Crimeii, pe care o anexaseră în 2014, și, posibil, a regiunii Donbass. Negocierile s-au încheiat când ucrainenii, la îndemnul Marii Britanii și al Statelor Unite, s-au retras din negocieri, care înregistrau progrese semnificative în momentul încheierii lor.
Mai mult, Putin relatează că, în timpul negocierilor și pe măsură ce acestea progresau, i s-a cerut să retragă trupele ruse din zona din jurul Kievului, ca gest de bunăvoință, ceea ce a și făcut la 29 martie 2022. Niciun guvern occidental și niciun fost decident politic nu a contestat serios relatarea lui Putin, care contrazice direct afirmația că acesta era hotărât să cucerească întreaga Ucraină.
În al patrulea rând, în lunile care au precedat începerea războiului, Putin a încercat să găsească o soluție diplomatică la criza care se prefăcea. La 17 decembrie 2021, Putin a trimis o scrisoare atât președintelui Joe Biden, cât și șefului NATO, Jens Stoltenberg, propunând o soluție la criză bazată pe o garanție scrisă că: 1) Ucraina nu va adera la NATO, 2) nu vor fi staționate arme ofensive în apropierea granițelor Rusiei și 3) trupele și echipamentele NATO mutate în Europa de Est din 1997 vor fi mutate înapoi în Europa de Vest. Indiferent ce se crede despre fezabilitatea ajungerii la un acord bazat pe cererile inițiale ale lui Putin, acest lucru arată că el încerca să evite războiul. Statele Unite, pe de altă parte, au refuzat să negocieze cu Putin. Se pare că nu erau interesate să evite războiul.
În al cincilea rând, lăsând la o parte Ucraina, nu există nici cea mai mică dovadă că Putin intenționa să cucerească alte țări din Europa de Est. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că armata rusă nu este suficient de mare pentru a invada întreaga Ucraină, cu atât mai puțin pentru a încerca să cucerească statele baltice, Polonia și România. În plus, toate aceste țări sunt membre NATO, ceea ce ar însemna aproape sigur un război cu Statele Unite și aliații săi.
Pe scurt, deși în Europa – și sunt sigur că și aici, în Parlamentul European – se crede pe scară largă că Putin este un imperialist care de mult timp este hotărât să cucerească întreaga Ucraină și apoi să cucerească și alte țări din vestul Ucrainei, practic toate dovezile disponibile contrazic această perspectivă.
Adevărata cauză a războiului din Ucraina
De fapt, Statele Unite și aliații lor europeni au provocat războiul. Desigur, acest lucru nu înseamnă că Rusia nu a început războiul prin invadarea Ucrainei. Dar cauza fundamentală a conflictului a fost decizia NATO de a include Ucraina în alianță, pe care practic toți liderii ruși au considerat-o o amenințare existențială care trebuie eliminată. Însă extinderea NATO nu este singura problemă, deoarece face parte dintr-o strategie mai amplă care vizează transformarea Ucrainei într-un bastion occidental la granița cu Rusia. Aducerea Kievului în Uniunea Europeană (UE) și promovarea unei revoluții colorate în Ucraina – cu alte cuvinte, transformarea acesteia într-o democrație liberală pro-occidentală – sunt celelalte două componente ale politicii. Liderii ruși se tem de toate cele trei componente, dar se tem cel mai mult de extinderea NATO. După cum a spus Putin, „Rusia nu se poate simți în siguranță, nu se poate dezvolta și nu poate exista în timp ce se confruntă cu o amenințare permanentă din teritoriul Ucrainei de astăzi”. În esență, el nu era interesat să facă din Ucraina o parte a Rusiei; era interesat să se asigure că aceasta nu va deveni ceea ce el a numit „trambulină” pentru agresiunea occidentală împotriva Rusiei. Pentru a face față acestei amenințări, Putin a lansat un război preventiv pe 24 februarie 2022.
Care este baza afirmației că extinderea NATO a fost cauza principală a războiului din Ucraina?
În primul rând, liderii ruși au afirmat în mod repetat înainte de începerea războiului că considerau extinderea NATO în Ucraina o amenințare existențială care trebuia eliminată. Putin a făcut numeroase declarații publice în care a expus această argumentație înainte de 24 februarie 2022. Alți lideri ruși – inclusiv ministrul apărării, ministrul de externe, ministrul adjunct de externe și ambasadorul Moscovei la Washington – au subliniat, de asemenea, rolul central al extinderii NATO în provocarea crizei din Ucraina. Ministrul de externe Serghei Lavrov a subliniat acest aspect în mod succint la o conferință de presă din 14 ianuarie 2022: „Cheia tuturor lucrurilor este garanția că NATO nu se va extinde spre est.”
În al doilea rând, importanța temerii profunde a Rusiei față de aderarea Ucrainei la NATO este ilustrată de evenimentele care au avut loc de la începutul războiului. De exemplu, în timpul negocierilor de la Istanbul, care au avut loc imediat după începerea invaziei, liderii ruși au afirmat în mod clar că Ucraina trebuie să accepte „neutralitatea permanentă” și nu poate adera la NATO. Ucrainenii au acceptat cererea Rusiei fără o rezistență serioasă, cu siguranță pentru că știau că, în caz contrar, ar fi imposibil să pună capăt războiului. Mai recent, pe 14 iunie 2024, Putin a prezentat cererile Rusiei pentru încheierea războiului. Una dintre cerințele sale principale era ca Kievul să declare „oficial” că renunță la „planurile de aderare la NATO”. Nimic din toate acestea nu este surprinzător, întrucât Rusia a considerat întotdeauna aderarea Ucrainei la NATO ca o amenințare existențială care trebuie prevenită cu orice preț.
În al treilea rând, un număr semnificativ de persoane influente și foarte respectate din Occident au recunoscut înainte de război că extinderea NATO – în special în Ucraina – ar fi considerată de liderii ruși ca o amenințare mortală și ar duce în cele din urmă la un dezastru.
William Burns, care a fost recent șeful CIA, dar era ambasadorul SUA la Moscova la momentul summitului NATO din aprilie 2008 de la București, a scris o notă către secretarul de stat de atunci, Condoleezza Rice, în care descrie succint gândirea Rusiei cu privire la aderarea Ucrainei la alianță. „Aderarea Ucrainei la NATO”, scria el, „este cea mai importantă dintre toate liniile roșii pentru elita rusă (nu doar pentru Putin). În mai bine de doi ani și jumătate de conversații cu actori ruși cheie, de la conservatori din culisele Kremlinului până la cei mai aspri critici liberali ai lui Putin, nu am găsit încă pe nimeni care să considere aderarea Ucrainei la NATO altfel decât o provocare directă la adresa intereselor rusești”. NATO, a spus el, „ar fi percepută… ca o provocare strategică. Rusia de astăzi va răspunde. Relațiile ruso-ucrainene vor intra într-o perioadă de îngheț profund… Se va crea un teren fertil pentru amestecul Rusiei în Crimeea și estul Ucrainei”.
Burns nu a fost singurul politician occidental care, în 2008, a înțeles că aderarea Ucrainei la NATO era plină de pericole. La summitul de la București, de exemplu, atât cancelarul german Angela Merkel, cât și președintele francez Nicolas Sarkozy s-au opus aderării Ucrainei la NATO, deoarece au înțeles că acest lucru ar alarma și ar înfuria Rusia. Merkel și-a explicat recent opoziția: „Eram foarte sigură… că Putin nu va lăsa acest lucru să se întâmple. Din perspectiva lui, asta ar fi o declarație de război.”
De asemenea, merită menționat că fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat de două ori înainte de a părăsi funcția că „președintele Putin a început acest război pentru că voia să închidă ușa NATO și să nege Ucrainei dreptul de a-și alege propria cale”. Aproape nimeni din Occident nu a contestat această remarcabilă mărturisire, iar el nu și-a retras-o.
Pentru a merge mai departe, numeroși politicieni și strategi americani s-au opus deciziei președintelui Bill Clinton de a extinde NATO în anii 1990, când decizia era în dezbatere. Acești oponenți au înțeles de la început că liderii ruși vor considera extinderea ca o amenințare la adresa intereselor lor vitale și că această politică va duce în cele din urmă la un dezastru. Lista oponenților include personalități proeminente ale establishmentului, precum George Kennan, secretarul apărării al lui Clinton, William Perry, și președintele Comitetului șefilor de stat major, generalul John Shalikashvili, Paul Nitze, Robert Gates, Robert McNamara, Richard Pipes și Jack Matlock, pentru a numi doar câțiva.
Logica poziției lui Putin ar trebui să fie perfect înțeleasă de americani, care sunt de mult timp dedicați Doctrinei Monroe, care stipulează că nicio mare putere îndepărtată nu are voie să formeze o alianță cu o țară din emisfera vestică și să-și amplaseze forțele militare acolo. Statele Unite ar interpreta o astfel de mișcare ca pe o amenințare existențială și ar face tot posibilul pentru a elimina pericolul. Desigur, acest lucru s-a întâmplat în timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962, când președintele John Kennedy le-a spus clar liderilor sovietici că rachetele lor cu capete nucleare trebuie să fie retrase din Cuba. Putin este profund influențat de aceeași logică. La urma urmei, marile puteri nu doresc ca marile puteri îndepărtate să-și mute forțele militare în zone apropiate de teritoriul lor.
Susținătorii aderării Ucrainei la NATO susțin uneori că Moscova nu ar fi trebuit să se îngrijoreze cu privire la extindere, deoarece „NATO este o alianță defensivă și nu reprezintă o amenințare pentru Rusia”. Dar nu așa gândesc liderii ruși despre Ucraina în NATO, iar ceea ce contează este ceea ce gândesc ei. În concluzie, nu există nicio îndoială că Putin a considerat aderarea Ucrainei la NATO ca o amenințare existențială care nu putea fi permisă și a fost dispus să intre în război pentru a împiedica acest lucru, ceea ce a și făcut pe 24 februarie 2022.
Desfășurarea războiului până în prezent
Permiteți-mi să vorbesc acum despre desfășurarea războiului. După eșecul negocierilor de la Istanbul din aprilie 2022, conflictul din Ucraina s-a transformat într-un război de uzură, cu similitudini marcante cu Primul Război Mondial pe frontul de vest. Războiul, care a fost o luptă brutală, durează de mai bine de trei ani și jumătate. În acest timp, Rusia a anexat oficial patru regiuni ucrainene, pe lângă Crimeea, pe care a anexat-o în 2014. De fapt, Rusia a anexat până acum aproximativ 22% din teritoriul Ucrainei dinainte de 2014, toate acestea fiind situate în partea de est a țării.
Occidentul a acordat un sprijin enorm Ucrainei de la izbucnirea războiului în 2022, făcând totul, cu excepția implicării directe în luptă. Nu este o întâmplare că liderii ruși consideră că țara lor se află în război cu Occidentul. Cu toate acestea, Trump este hotărât să limiteze drastic rolul Americii în război și să transfere povara sprijinirii Ucrainei pe umerii Europei.
Rusia câștigă în mod clar războiul și este probabil să prevaleze. Motivul este simplu: într-un război de uzură, fiecare parte încearcă să o epuizeze pe cealaltă, ceea ce înseamnă că partea care are mai mulți soldați și mai multă putere de foc are șanse mai mari să iasă victorioasă. Rusia are un avantaj semnificativ în ambele dimensiuni. De exemplu, Syrskyi spune că Rusia are acum de trei ori mai multe trupe angajate în război decât Ucraina și, în unele puncte de-a lungul liniilor frontului, rușii îi depășesc numeric pe ucraineni cu 6:1. De fapt, potrivit numeroaselor rapoarte, Ucraina nu are suficienți soldați pentru a popula dens toate pozițiile sale de pe linia frontului, ceea ce uneori face ușoară penetrarea liniilor sale frontale de către forțele ruse.
În ceea ce privește puterea de foc, pe parcursul majorității războiului, avantajul Rusiei în artilerie – o armă extrem de importantă în războiul de uzură – a fost raportat a fi de 3:1, 7:1 sau 10:1. Rusia are, de asemenea, un stoc imens de bombe planante de mare precizie, pe care le-a folosit cu o eficacitate mortală împotriva apărării ucrainene, în timp ce Kievul nu are aproape deloc bombe planante. Deși nu există nicio îndoială că Ucraina dispune de o flotă de drone extrem de eficientă, care inițial era mai eficientă decât flota de drone a Rusiei, Rusia a întors situația în ultimul an și acum are avantajul atât în ceea ce privește dronele, cât și artileria și bombele planante.
Este important să subliniem că Kievul nu are o soluție viabilă la problema forței de muncă, deoarece are o populație mult mai mică decât Rusia și este afectat de evaziunea fiscală și dezertarea. Ucraina nu poate nici să remedieze dezechilibrul în materie de armament, în principal deoarece Rusia are o bază industrială robustă care produce cantități uriașe de armament, în timp ce baza industrială a Ucrainei este nesemnificativă. Pentru a compensa, Ucraina depinde în mare măsură de Occident pentru armament, dar țările occidentale nu au capacitatea de producție necesară pentru a ține pasul cu producția rusă. Pentru a înrăutăți lucrurile, Trump încetinește fluxul de armament american către Ucraina.
Concluzia este că Ucraina este grav depășită din punct de vedere al armamentului și al efectivelor, ceea ce este fatal într-un război de uzură. Pe lângă această situație gravă de pe câmpul de luptă, Rusia dispune de un stoc imens de rachete și drone pe care le folosește pentru a lovi adânc în Ucraina și a distruge infrastructura critică și depozitele de arme. Desigur, Kievul are capacitatea de a lovi ținte adânc în interiorul Rusiei, dar nu se apropie nici pe departe de puterea de lovire pe care o are Moscova. Mai mult, lovirea țintelor din interiorul Rusiei va avea un efect redus asupra a ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă, unde se decide soarta acestui război.
Perspectivele unei soluții pașnice
Care sunt perspectivele unei soluții pașnice? Pe parcursul anului 2025 s-a discutat mult despre găsirea unei soluții diplomatice pentru a pune capăt războiului. Această discuție se datorează în mare parte promisiunii lui Trump că va soluționa războiul fie înainte de a se muta la Casa Albă, fie la scurt timp după aceea. Evident, a eșuat – de fapt, nici măcar nu s-a apropiat de succes. Trista realitate este că nu există nicio speranță de a negocia un acord de pace semnificativ. Acest război se va încheia pe câmpul de luptă, unde rușii vor obține probabil o victorie urâtă, care va duce la un conflict înghețat între Rusia, pe de o parte, și Ucraina, Europa și SUA, pe de altă parte. Vă explic.
Soluționarea diplomatică a războiului nu este posibilă, deoarece părțile opuse au cereri ireconciliabile. Moscova insistă că Ucraina trebuie să fie o țară neutră, ceea ce înseamnă că nu poate fi membră NATO și nu poate beneficia de garanții de securitate semnificative din partea Occidentului. Rușii cer, de asemenea, ca Ucraina și Occidentul să recunoască anexarea Crimeei și a celor patru regiuni din estul Ucrainei. A treia cerere cheie a lor este ca Kievul să-și limiteze dimensiunea armatei până la punctul în care să nu mai reprezinte o amenințare militară pentru Rusia. Nu este de mirare că Europa și, în special, Ucraina resping categoric aceste cereri. Ucraina refuză să cedeze orice teritoriu Rusiei, în timp ce liderii europeni și ucraineni continuă să facă presiuni pentru ca Ucraina să adere la NATO sau, cel puțin, să permită Occidentului să ofere Kievului o garanție serioasă de securitate. Dezarmarea Ucrainei până la un nivel satisfăcător pentru Moscova este, de asemenea, imposibilă. Nu există nicio posibilitate ca aceste poziții opuse să poată fi reconciliate pentru a se ajunge la un acord de pace.
Astfel, războiul se va decide pe câmpul de luptă. Deși cred că Rusia va câștiga, nu va obține o victorie decisivă în care să cucerească întreaga Ucraină. În schimb, este probabil să obțină o victorie urâtă, în care va ocupa între 20 și 40% din teritoriul Ucrainei de dinainte de 2014, în timp ce Ucraina va rămâne un stat disfuncțional care acoperă teritoriul pe care Rusia nu îl cucerește. Este puțin probabil ca Moscova să încerce să cucerească întreaga Ucraină, deoarece 60% din vestul țării este populat de etnici ucraineni care ar opune o rezistență puternică ocupației ruse și ar transforma-o într-un coșmar pentru forțele de ocupație. Toate acestea înseamnă că rezultatul probabil al războiului din Ucraina este un conflict înghețat între o Rusie mai mare și o Ucraină restrânsă, susținută de Europa.
Consecințe
Permiteți-mi să explorez acum consecințele probabile ale războiului din Ucraina, concentrându-mă mai întâi asupra consecințelor pentru Ucraina însăși, apoi asupra consecințelor pentru relațiile dintre Europa și Rusia. În cele din urmă, voi discuta consecințele probabile în interiorul Europei, precum și pentru relația transatlantică.
Pentru început, Ucraina a fost efectiv distrusă. A pierdut deja o parte substanțială din teritoriul său și este probabil să piardă și mai mult teren înainte ca luptele să înceteze. Economia sa este în ruină, fără perspective de redresare în viitorul previzibil, și, conform calculelor mele, a suferit aproximativ 1 milion de victime, un număr uluitor pentru orice țară, dar cu siguranță pentru una care se spune că se află într-o „spirală demografică a morții”. Rusia a plătit și ea un preț semnificativ, dar nu a suferit nici pe departe atât de mult ca Ucraina.
Europa va rămâne aproape sigur aliată cu Ucraina în viitorul previzibil, având în vedere costurile irecuperabile și rusofobia profundă care domină Occidentul. Dar această relație continuă nu va fi în avantajul Kievului din două motive. În primul rând, va stimula Moscova să se amestece în afacerile interne ale Ucrainei pentru a-i cauza probleme economice și politice, astfel încât să nu reprezinte o amenințare pentru Rusia și să nu fie în măsură să adere la NATO sau la UE. În al doilea rând, angajamentul Europei de a sprijini Kievul indiferent de situație îi motivează pe ruși să cucerească cât mai mult teritoriu ucrainean posibil în timp ce războiul face ravagii, pentru a maximiza slăbiciunea statului ucrainean rămas după înghețarea conflictului.
Cum vor evolua relațiile dintre Europa și Rusia? Probabil că vor fi otrăvitoare pe termen lung. Atât europenii, cât și, cu siguranță, ucrainenii vor depune eforturi pentru a submina încercările Moscovei de a integra teritoriile ucrainene anexate în Rusia, precum și pentru a căuta oportunități de a provoca probleme economice și politice rușilor. Rusia, la rândul său, va căuta oportunități de a provoca probleme economice și politice în interiorul Europei și între Europa și SUA. Liderii ruși vor avea un puternic stimulent pentru a diviza Occidentul cât mai mult posibil, deoarece Occidentul va avea aproape sigur în vizor Rusia. Și nu trebuie uitat că Rusia va depune eforturi pentru a menține Ucraina în stare de disfuncționalitate, în timp ce Europa va depune eforturi pentru a o face funcțională.
Relațiile dintre Europa și Rusia nu vor fi doar otrăvitoare, ci și periculoase. Posibilitatea unui război va fi mereu prezentă. Pe lângă riscul ca războiul dintre Ucraina și Rusia să reînceapă – la urma urmei, Ucraina va dori să-și recupereze teritoriul pierdut –, există alte șase puncte fierbinți în care ar putea izbucni un război între Rusia și una sau mai multe țări europene. În primul rând, să luăm în considerare Arctica, unde topirea gheții a deschis ușa competiției pentru căi de trecere și resurse. Rețineți că șapte dintre cele opt țări situate în Arctica sunt membre NATO. Rusia este a opta, ceea ce înseamnă că este depășită numeric cu 7:1 de țările NATO în această zonă strategică importantă.
Al doilea punct fierbinte este Marea Baltică, care este uneori numită „lacul NATO”, deoarece este înconjurată în mare parte de țări din această alianță. Această cale navigabilă este însă de interes strategic vital pentru Rusia, la fel ca și Kaliningrad, enclava rusă din Europa de Est, care este, de asemenea, înconjurată de țări NATO. Al patrulea punct fierbinte este Belarus, care, datorită dimensiunii și locației sale, este la fel de important din punct de vedere strategic pentru Rusia ca și Ucraina. Europenii și americanii vor încerca cu siguranță să instaureze un guvern pro-occidental la Minsk după ce președintele Aleksandr Lukașenko va părăsi funcția și, în cele din urmă, să-l transforme într-un bastion pro-occidental la granița cu Rusia.
Occidentul este deja profund implicat în politica Moldovei, care nu numai că se învecinează cu Ucraina, dar conține și o regiune separatistă cunoscută sub numele de Transnistria, ocupată de trupele ruse. Ultimul punct fierbinte este Marea Neagră, care are o mare importanță strategică atât pentru Rusia, cât și pentru Ucraina, precum și pentru o serie de țări NATO: Bulgaria, Grecia, România și Turcia. La fel ca în cazul Mării Baltice, există un potențial ridicat de conflicte în Marea Neagră.
Toate acestea înseamnă că, chiar și după ce Ucraina va deveni un conflict înghețat, Europa și Rusia vor continua să aibă relații ostile într-un context geopolitic plin de focare de conflict. Cu alte cuvinte, amenințarea unui război european major nu va dispărea odată cu încetarea luptelor în Ucraina.
Să trecem acum la consecințele războiului din Ucraina în interiorul Europei și apoi la efectele sale probabile asupra relațiilor transatlantice. Pentru început, nu se poate sublinia suficient faptul că o victorie a Rusiei în Ucraina – chiar dacă este o victorie urâtă, așa cum anticipez – ar fi o înfrângere zdrobitoare pentru Europa. Sau, pentru a o spune cu alte cuvinte, ar fi o înfrângere zdrobitoare pentru NATO, care a fost profund implicată în conflictul din Ucraina încă de la începutul acestuia, în februarie 2014. Într-adevăr, alianța s-a angajat să învingă Rusia de când conflictul s-a transformat într-un război major în februarie 2022.
Înfrângerea NATO va duce la recriminări între statele membre și în interiorul multora dintre ele. Cine este de vină pentru această catastrofă va conta foarte mult pentru elitele guvernante din Europa și, cu siguranță, va exista o tendință puternică de a da vina pe alții și de a nu-și asuma responsabilitatea. Dezbaterea privind „cine a pierdut Ucraina” va avea loc într-o Europă deja devastată de politici conflictuale atât între țări, cât și în interiorul acestora. Pe lângă aceste lupte politice, unii vor pune sub semnul întrebării viitorul NATO, având în vedere că nu a reușit să țină în frâu Rusia, țara pe care majoritatea liderilor europeni o descriu ca o amenințare mortală. Pare aproape sigur că NATO va fi mult mai slabă după încheierea războiului din Ucraina decât era înainte de începerea acestuia.
Orice slăbire a NATO va avea repercusiuni negative asupra UE, deoarece un mediu de securitate stabil este esențial pentru prosperitatea UE, iar NATO este cheia stabilității în Europa. Lăsând la o parte amenințările la adresa UE, reducerea semnificativă a fluxului de gaze și petrol către Europa de la începutul războiului a afectat grav principalele economii ale Europei și a încetinit creșterea economică în zona euro în ansamblu. Există motive întemeiate să se creadă că creșterea economică în Europa este departe de a se recupera complet după dezastrul din Ucraina.
O înfrângere a NATO în Ucraina ar putea duce, de asemenea, la un joc transatlantic al acuzațiilor, mai ales că administrația Trump a refuzat să sprijine Kievul la fel de energic ca administrația Biden și, în schimb, a împins europenii să-și asume o parte mai mare din povara menținerii Ucrainei în luptă. Astfel, când războiul se va încheia în cele din urmă cu o victorie a Rusiei, Trump îi va putea acuza pe europeni că nu și-au asumat responsabilitatea, în timp ce liderii europeni îl vor putea acuza pe Trump că a abandonat Ucraina în momentul în care avea cea mai mare nevoie de ajutor. Desigur, relațiile lui Trump cu Europa sunt de mult timp controversate, așa că aceste acuzații reciproce nu vor face decât să înrăutățească o situație deja proastă.
Apoi, se pune întrebarea extrem de importantă dacă SUA își vor reduce semnificativ prezența militară în Europa sau chiar își vor retrage toate trupele de luptă din Europa. Așa cum am subliniat la începutul discursului meu, independent de războiul din Ucraina, trecerea istorică de la unipolaritate la multipolaritate a creat un puternic stimulent pentru SUA să se orienteze către Asia de Est, ceea ce înseamnă, de fapt, să se îndepărteze de Europa. Această mișcare are potențialul de a pune capăt NATO, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, sfârșitul pacificării americane în Europa.
Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina din 2022 face ca acest rezultat să fie mai probabil. Repet: Trump are o ostilitate profundă față de Europa, în special față de liderii săi, și îi va învinovăți pe aceștia pentru pierderea Ucrainei. El nu are o mare afecțiune pentru NATO și a descris UE ca pe un dușman creat „pentru a distruge Statele Unite”. Mai mult, faptul că Ucraina a pierdut războiul în ciuda sprijinului enorm din partea NATO îl va determina probabil să respingă alianța ca fiind ineficientă și inutilă. Această argumentație îi va permite să preseze Europa să-și asigure propria securitate și să nu mai profite de pe urma Statelor Unite. Pe scurt, pare probabil că rezultatele războiului din Ucraina, împreună cu ascensiunea spectaculoasă a Chinei, vor eroda structura relațiilor transatlantice în anii următori, în detrimentul Europei.
Concluzie
Aș dori să închei cu câteva observații generale. În primul rând, războiul din Ucraina a fost un dezastru. De fapt, este un dezastru care va continua cu siguranță să se manifeste în anii următori. A avut consecințe catastrofale pentru Ucraina. A otrăvit relațiile dintre Europa și Rusia pentru viitorul previzibil și a făcut din Europa un loc mai periculos. De asemenea, a cauzat grave prejudicii economice și politice în Europa și a afectat grav relațiile transatlantice.
Această calamitate ridică inevitabil întrebarea: cine este responsabil pentru acest război? Această întrebare nu va dispărea în curând și, dimpotrivă, va deveni probabil mai pregnantă pe măsură ce amploarea pagubelor va deveni mai evidentă pentru mai mulți oameni.