Se spune că „Banatu-i fruncea!” Fraza este interpretabilă în multe contexte, însă când vine vorba despre Florin Oprițescu, fără îndoială unul din cei mai talentați actori contemporani din diaspora (și nu doar din diaspora) cu care România se mândrește, această frază are mai mult sens decât ne-am putea închipui, scrie Monica Maria-Săcăcean în https://romaniaexpres.com, preluat de Romanian Global News.

Născut la Timișoara pe 21 de septiembre 1979, emigrează în Spania la doar 20 de ani. Povestea lui e aparent cea a unui român venit la muncă în străinătate și într-un fel așa și este. Doar că povestea lui Florin nu se rezumă doar la atât. Atunci când conjunctura i-a devenit nefavorabilă, a știut să se reprofileze într-un mod uimitor de bine, lucru ce avea să-i schimbe viața radical din punct de vedere profesional și nu numai. Vă las să-l descoperiți și voi pe Florin Oprițescu alias Vlad Dragic, cum e cunoscut printre spanioli!

MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: Bună Florin! Era nevoie de izolarea asta ca să ne găsim în sfârșit timp pentru acest interviu, după mai bine de doi ani de când vorbim despre el. Multumesc!
FLORIN OPRIȚESCU: În primul rând, eu vreau să vă mulţumesc, ţie si echipei ziarului România Expres, pentru atenţie şi interes. E plăcerea mea să am acest interviu cu voi.

TRĂIAM PUŢIN CAM ÎNGHESUIŢI ÎN ACEL APARTAMENT, UNEORI ŞI 8 PERSOANE ŞI CAM LA FIECARE CÂTEVA LUNI PLECAU UNII ŞI VENEAU ALȚII. AŞA ERAU VREMURILE PE ATUNCI, FIINDCĂ ERA GREU SĂ GĂSEŞTI UN LOC STABIL ÎN CARE SĂ ÎŢI PERMIŢI SĂ LOCUIEŞTI SINGUR

MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: Aș vrea să mergem la începuturi și să ne spui care a fost motivul pentru care ai ales să emigrezi acum 20 de ani și de ce Spania?

FLORIN OPRIȚESCU: Pentru asta e nevoie sa derulez timpul înapoi cu câţiva zeci de ani, mai exact pe vremea când aveam 20 de ani. Locuiam la acea dată în Timişoara, eram anul II la Facultatea de Politehnică din oraş şi urmam şi cursurile private ale Facultăţii de Vameşi din Timişoara. Cu toate acestea, simţeam greutăţile vieţii şi nu întrezăream un viitor strălucitor, ca să nu mai spun că era o plictiseală la nivel general care mă făcea să tânjesc după o altfel de viaţă. Astfel am început să caut o cale de a pleca din ţară. Situaţia economică a familiei mele era una modestă, deşi nu ne lipsea strictul necesar, însă doream să fac ceva mai mult pentru mine şi familia mea. De la vârsta de 10 ani, când părinţii mei au divorţat, am crescut cu mama, bunica şi sora mea, cu 4 ani mai mică. Tatălui meu i-a păsat mai puţin de noi, până într-acolo încât nici pensia alimentară nu o plătea. Aceastea erau condiţiile în care mă aflam atunci când mi s-a oferit posibilitatea să-mi schimb locul natal pentru frumosul oraş Barcelona. Aveam un prieten ce trăia acolo cu soţia lui (mai bine zis supravieţuiau) şi el mi-a întins o mână de ajutor. Tot el a fost şi cel care mi-a găsit primul loc de muncă, ajutor de bucătar într-un restaurant renumit unde am lucrat aproape 6 ani și tot datorită lui am shimbat pensiunile în care trăiam cu chiu cu vai, lăsându-mi ultimii bănuţi ce-i aveam, pe un apartament, într-un orăşel lângă Barcelona numit Santa Coloma de Gramenet. Trăiam puţin cam înghesuiţi în acel apartament, uneori şi 8 persoane şi cam la fiecare câteva luni plecau unii şi veneau alții. Aşa erau vremurile pe atunci, fiindcă era greu să găseşti un loc stabil în care să îţi permiţi să locuieşti singur. Cu ocazia asta vreau sa-i mulţumesc prietenului meu Mircea Miclea şi nevestei lui Cristina Miclea pentru ajutorul dat. Cam aşa au fost începuturile mele în Spania. Tot cam în acea perioadă, la câteva luni de când lucram în acel restaurant, am cunoscut-o pe nevasta mea şi ne-am mutat împreună în alt apartament în centrul Barcelonei. După un an ne-am şi căsătorit şi au venit pe aceasta lume copilaşii noştri: un băieţel şi o fetiţă.

AM SIMŢIT ÎNCĂ DE LA ÎNCEPUT CĂ DUMNEZEU A FOST ŞI E CU MINE ÎN FIECARE MOMENT ŞI DATORITĂ ACESTUI FAPT DIVIN NU M-AM SIMŢIT NICIODATĂ SINGUR SAU ABANDONAT
MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: Începuturile tale pe plan profesional în Barcelona, primii şase ani mai exact, au fost într-un restaurant, la bucătărie. Era domeniul tău sau cum ai ajuns să fii bucătar?

FLORIN OPRIȚESCU: Trebuie să specific că în momentul sosirii mele la Barcelona eram destul de pierdut în spaţiu cum se zice. În primul rând pentru că veneam din Timișoara, un oraş cu o capacitate de vreo 200.000 de locuitori, într-o metropolă cum e Barcelona, apoi pentru că nu cunoşteam limba (făcusem un curs intensiv de o lună, înainte de a pleca din ţară, însă fără a practica deloc) şi nu în ultimul rând pentru că nu aveam niciun fel de experienţă profesională. Din acest motiv, când prietenul meu a pus o vorbă bună pentru mine la acel restaurant şi patronul m-a chemat la lucru ca ”pinche de cocina” (ajutor de bucătar), am simţit că Dumnezeu îmi pusese mâna în cap. Pot să zic că am simţit încă de la început că Dumnezeu a fost şi e cu mine în fiecare moment şi datorită acestui fapt divin nu m-am simţit niciodată singur sau abandonat. Aşadar aproape 6 ani am lucrat ca ajutor de bucătar în restaurantul ”Eterna”, am ajuns să fiu ”SubChef”, iar în timpul liber făceam cursuri de bucătărie pentru a mă perfecţiona căt puteam de mult. Pe lângă cursurile de bucătărie pe care le făceam, mai aveam un extra job promoţionând serviciile unei bănci (în general mastercarduri) pe nume Barklays Bank, un fel de agent de vânzări ambulant.

A VENIT CRIZA APOI ŞI S-A DUS TOTUL PE APA SÂMBETEI

MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: Experienţa acumulată ca și bucătar ți-a dat curaj să-ți deschizi propriul restaurant cu specific românesc. Cum a fost acel moment?

FLORIN OPRIȚESCU: Încă de pe vremea în care lucram în acelaşi restaurant, eu la bucătărie şi soţia ca şi ospătar, ne gândeam că ar fi frumos să deschidem un bar-restaurant pe cont propriu. Având deja experienţă în spate, când s-a ivit ocazia am pus în aplicare planul. Am deschis împreună un bar-restaurant cu capacitatea de a servi vreo 50 de persoane unde ofeream mâncare cu specific românesc–brazilian–catalan.

Ştiam deja bucătăria mediteraneană de la restaurant şi de la cursuri, nevasta fiind braziliancă şi călătorind de multe ori în Brazila am învaţat să gătesc şi-n stilul lor, iar mâncarea românească a fost tot timpul prezentă în ADN-ul meu, deci, practic, tot ce trebuia să fac, era să pun în practică reţetele bunicii şi a mamei mele. Cum zic eu, în viaţă totul ţine de practică. A venit criza apoi şi s-a dus totul pe apa sâmbetei. Am rezistat aproape un an în acel restaurant după care l-am închis. Am făcut bine, pentru că viaţa urma să îmi dea o mare surpriză nu peste mult timp.

ÎN CONSTRUCȚII MI-AM RUPT SPATELE 5 ANI DE ZILE, CONSTRUIAM APARTAMENTE LA METRU PĂTRAT, DAR ERAM BUCUROS PENTRU CĂ PUTEAM TRĂI DECENT CU FAMILIA

MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: Înainte de eşecul în afacerea proprie ai lucrat şi în construcţii timp de câțiva ani buni. Cum îți amintești de aceasta perioadă?

FLORIN OPRIȚESCU: Sigur că îmi aduc aminte de perioada în care am lucrat în construcții. Pot să zic că nu a fost deloc ușor, însă mă simţeam foarte mulţumit deoarece învăţam o altă meserie, cea de meseriaș rigips și zugrav. Mi-am rupt spatele 5 ani de zile. Construiam apartamente la metru pătrat, dar eram bucuros pentru că puteam trăi decent cu familia, asta până când a venit din nou criza financiară și totul s-a dus pe râpă.

LA ÎNCEPUT, A FI FIGURANT PENTRU MINE ERA UN MOD DE A-MI SUSŢINE FAMILIA, DAR FĂRĂ SĂ ÎMI DAU SEAMA CĂ ACEA MAGIE A CAMERELOR DE FILMARE M-A VRĂJIT

MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: La 30 de ani însă se produce o schimbare la nivel personal. Încerci câteva roluri de figurant și ce se întâmplă cu tine în momentul acela? Se declanșează atunci pasiunea pentru cinematografie sau era un vis care mocnea de pe vremea când urmai școala de muzică în Timișoara?

FLORIN OPRIȚESCU: După afacerea eşuată, m-am înscris la câteva agenţii de figuranţi, aici in Barcelona. La început pentru mine era un mod de a-mi susţine familia, dar fără să îmi dau seama că acea magie a camerelor de filmare, a actorilor şi a actriţelor repetând textul înainte de a începe filmarea, platoul, setul de filmare, iluminat etc m-a vrăjit în aşa fel încât după doar câteva luni ca figurant simţeam, aşa cum simt şi acuma, că nu pot să trăiesc făcând altceva în viaţă. Într-o zi mi-am făcut curaj şi am sunat la toate agenţiile, anunţându-i că din momentul respectiv nu mai eram disponibil pentru figurații, doar pentru vreun rol cu text, mare sau mic, nu conta. Într-un fel a fost o decizie destul de grea pentru că, făcând asta, nu mai intrau banii cu care puteam să plătesc cheltuielile casei, dimpotrivă trebuia să mai scot bani din buzunar pentru a-mi plăti cursurile de interpretare la care urma să asist. Am decis însă să mă înscriu la câteva agenţii pentru publicitate care mă trimiteau la casting-uri ca model şi actor de anunţuri publicitare. Pot să zic că am filmat destul de multe reclame în perioada aceea şi aşa am putut continua să mă formez ca actor, să plătesc cele necesare în casă şi să nu le lipsească strictul necesar copiilor noştri.

REGIZOAREA IRLANDEZĂ LUCI LENOX A AVUT UN ROL IMPORTANT ÎN CARIERA MEA DE ACTOR PENTRU CĂ VĂZUSE CEVA ÎN MINE CE NICI EU ŞI NICI ALTE PERSOANE NU VĂZUSERĂ

MONICA-MARIA SĂCĂCEAN: În această perioadă o cunoşti pe regizoarea irlandeză Lucy Lenox și propriu zis așa începe cariera ta profesională în domeniul celei de-a șaptea artă. Care a fost primul tău rol care te-a propulsat cu adevărat ca actor?

FLORIN OPRIȚESCU: Am inceput să fac cursuri de interpretare pentru cameră în engleză la studio-ul directoarei de casting Luci Lenox pe nume Frank Stein Studio. Cum deja aveam doi copii şi nu puteam să îmi permit să studiez la o facultate de Arte dramatice, m-am format ca actor îmbinând cursurile cu filmările. Am mers pe moda veche ”Old School”, cu mai multă practică decât teorie. La cursuri îmi descopeream aptitudinile, mi le exersam şi prindeam încredere în capacitatea mea de a mă pune în faţa camerei, iar la filmări puneam în practică ce învăţam la studio. Luci Lenox a avut un rol important în cariera mea de actor pentru că văzuse ceva în mine ce nici eu şi nici alte persoane cu care făcusem cursuri înainte nu văzuseră. Mă încuraja şi credea în potenţialul meu, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Îi mulţumesc pentru asta.
Aşa am mers încet până în 2013 când am filmat primul meu lung metraj ca şi actor profesionist: “Dos a la Carta” regizat de regizorul catalan Robert Bellsola şi unde jucam primul meu rol, cel al unui mafiot român, cu stil şi clasă, numit domnul Bălănescu. Însă un proiect foarte important în cariera mea este filmul ”Plan de fuga”. Spun că e important pentru că după acest film cariera mi s-a lansat destul de frumos.
În 2016 am fost chemat la Madrid pentru castingul unui serial numit „Mar de Plastico” de către renumitele directoare de casting: Eva Leira şi Yolanda Serrano („Celda 211„, „Isla minima„, „Ocho apellidos vascos„, „Canibal„, „El niño„). Am făcut primul casting după care am plecat acasă la Barcelona fără nici un feedback. După câteva săptamâni am fost chemat din nou la Madrid pentru o altă probă la același serial. M-am pregătit cât de bine am putut și am făcut şi a doua probă. Serialul ”Mar de Plastico” era produs de Boomerang TV pentru canalul televiziune Antena 3, respectiv Atresmedia Corporacion. M-au ţinut în suspans fără să ştiu dacă am fost luat în serial sau nu până când peste câteva săptămani a ieşit, tot pentru Atresmedia Cine, montajul definitiv al filmului ”Plan de fuga” pe care noi îl filmasem cu ceva timp înainte și pe care-l vizionaseră, pe ecran mare toţi producătorii celor două proiecte. Le-au plăcut cum l-am jucat pe Damir şi aşa mi s-a oferit rolul lui Vlad Dragic în ”Mar de Plastico”, primul rol important.

Mai mult aici:
https://romaniaexpres.com/cum-a-ajuns-un-roman-din-spania-de-la-ajutor-de-bucatar-si-muncitor-in-constructii-la-actor-de-succes/