Avem în calendar multe aniversări ale României: Mica Unire, Marea Unire, independența, revoluția. Dar nu avem niciuna care să marcheze înființarea statului român. Adică România ca stat modern, funcțional și unitar. De fapt avem, dar la aceeași dată noi aniversăm altceva, scrie Profeorul Petrișor Peiu în https://www.gandul.ro, preluat de Romanian Global News.
24 ianuarie. Orice copil mai mărișor știe că atunci aniversăm Unirea Principatelor, sau Mica Unire, cum îi mai spun unii. Și când spunem 24 ianuarie, ne referim la 24 ianuarie 1859, ziua în care, la București, a fost ales (de către Divanul Ad-hoc), domnitor al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza, cel care fusese deja ales, trei săptămâni mai devreme, domnitor al Moldovei. Prin acest act, nu s-a realizat decât unirea dinastică, adică alegerea aceluiași domnitor în două state care urmau să se unească, dar să rămâne distincte. Un fel de federație.
Trebuie, de la început, să clarificăm lucrurile legate de 24 ianuarie 1859. Atunci s-a realizat primul act național autentic, prin care românii sfidau hotărârea Convenției de la Paris din 7/19 august 1858.
Începând cu începutul, să spunem cine au fost cei care au hotărât soarta românilor la „Convenţia pentru organisarea definitiva a Principateloru-Unite-Romane din 07.08.1858”. Ei, iată-i în toată splendoarea lor, menționați în preambulul actului: „Majestatile loru Imparatul Ottomaniloru, Imparatul Austriei, Imparatul Francediloru, Regina Rigatului-Unitu a Marei Britanii si Irlandei, Regele Prusiei, Imparatul Tutulor Rusiiloru si Regele Sardiniei, voindu, conform cu stipulatiile tractatului incheiat la Paris, la 30 Martie 1856, a consfinti printr’o conventie, a lor din urma intelegere asupra organizatiei definitive a Principateloru Maldaviei si Valahiei”, care acționau, desigur prin „Plenipotenti ai lor”.
Acum, hai să vedem ce-au decis otomanii, austriecii, englezii, francezii, nemții, rușii și sarzii că e bine pentru sărmanii de români. Păi, în primul rând, chiar la art. 1 se enunța înființarea unui stat federal, compus din două state cu largă autonomie și aflat sub suzeranitatea sultanului otoman: „Principatele Moldaviei si Valahiei constituiete d’acum inainte sub numirea de „Principatele-Unite Moldavia si Valahia” raminu puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”.
La art. 3, deja ne lămurim că vorbim de un stat federal: „Puterile publice voru fin incredintate, in fiecaru Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunari elective ce voru lucra in cadurile prevadute de aceasta conventie cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate”. „Hospodaru” urma să dețină puterea executivă (art. 4) și să împartă puterea legislativă cu Adunarea electivă și cu „Comisia Centrală”.
Comisia Centrală era un organism menit să coordoneze adoptarea unor legi de nivel federal, legile fiecărui principat rămânând la nivelul Adunării elective, după cum aflăm clar în art. 6: „Legiuirile de interesu specialu fie-caruia Principatu voru fi pregatite de Hospodaru si votate de Adunare. Legiuirile de interesu comunu amindurora Principateloru voru fi pregatite de Comisia Centrala si votate de Adunari, la care voru fi supuse de catre Hospodaru”.
Ideea de stat federal este întărită clar și în articolele unde se reglementează alegerea domnitorului fiecărui principat, care se alege „pe viață”: Art. 10. Hospodarulu va fi alesu pe viata de Adunare” și Art. 11. „In cadu de vacantie, si pane la instalarea noului Hospodaru, administratia va fi incredintata Consiliului Ministriloru, care va intra d’a dreptulu in lucrare”.
Fiecare domnitor va numi miniștrii proprii și fiecare principat va avea un buget propriu, conform art. 22: „Budgetulu venitoriloru si acela alu cheltueliloru, pregatita anualu pentru fiecare Principatu, prin ingrijirea Hospodarului respectivu, si supusu Adunarei, care va putea face amendamente, nu voru fi definitive de catu dupa ce voru fi votate de densa”.
Deci, fiecare principat va avea legile sale, iar, în plus, la nivel federal se vor înființa o Comisie Centrală și o Curte de Casație și Justiție. Care sunt atribuțiile statului federal? Simplu, doar unitatea legislației generale, codurile juridice de bază:
„Art. 33. Hospodarii voru putea trimite Comisie centrale tote propunerile ce lise voru parea de folosu a preface in proiectele de legi comune amindorura Principateloru. Comisia centrala va pregati legile d’unu interesu generalu comunu ambeloru Principate, si va supune aceste legi, prin mijlocirea Hospodariloru la desbaterile Adunariloru.
Art. 34. Sunt privite ca legi de interesu generalu tote acelea carea au de obiectu unitatea legislatiei, infiintarea, mentinerea sau imbunatatirea unirei vamiloru, a postiiloru, telegrafului, fiscarea pretului monetaru si deosebitele materii de folosu publicu comune ambeloru Principate.
Art. 35. Odata infiintata, Comisia centrala va trebui sa se ocupe specialu a codifia legile in fiinta, punandule in armonie cu actulu constitutivu alu nuoei organidatii. Ea va revidui regulamentele organice precum si condicile Civile, Criminale, de Comertu si de procedura, astfelu incatu, afara de legile curatu de interesu localu, se numai fie in viitoru de citu unulu si acelasu trupu de legislatie, care sa se esecute in ambele Principate, dupa ce va fi votata de catre respectivele Adunari, intaritu si promulgatu de fie-care Hospodaru”.
Deci, sultanul, deopotrivă cu regii creștinătății vestice și estice au decis să creeze pentru români, un stat federal, format din principatul Valahia și principatul Moldova.
Alegerea aceluiași domnitor în cele două principate a fost doar începutul procesului prin care românii și-au impus propriul interes național unor puteri „chezașe” care, cu multă ticăloșie, decideau viitorul pentru continente întregi. Aberația Convenției de la Paris a fost înlăturată, cu înțelepciune și curaj, pas cu pas și la final, românii și-au făcut un stat național și unitar, federația gândită de puterile continentale rămânând doar o amintire urâtă a unei geopolitici falimentare.
În ultimii 32 de ani, românii au învățat să prețuiască meritele dinastiei germane, provenită din familia nobiliară Hohenzollern-Sigmaringen, dar nu au avut prilejul să învețe prea multe și despre personalitatea primului conducător al statului român, moldoveanul Alexandru Ioan Cuza. Tocmai de aceea, o repunere în drepturi a meritelor acestuia trebuie, totuși, făcută. Și dacă dubla alegere a lui Cuza era o mică sfidare a planului vest-european de federalizare a țării, tot ceea ce a urmat și desăvârșirea unui stat unitar modern este rodul unei strategii și viziuni asumate integral de către Cuza. Și acesta este un merit istoric, pe care nicio istorie scrisă de învingători nu îl poate uita.
Primul dintre marile repere ale istoriei statului nostru (și acesta este și primul mare gest la scara istoriei al lui Cuza-Vodă) se consumă pe 22 ianuarie 1862, la București, atunci când, sub conducerea conservatorului Barbu Catargiu, s-a format cel dintâi guvern unic al românilor. Tot în acea zi, s-a utilizat pentru prima oară denumirea de România pentru noul stat. Utilizarea acestei denumiri nu a durat, din păcate, prea mult, pentru că otomanii, rușii și austriecii și-au arătat colții și au impus renunțarea la acest nume.
Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, se consumă și actul final al renunțării la aberația federalistă și se reunește primul Parlament comun al noului stat unitar român. Și aici este iarăși momentul să îi recunoaștem lui Alexandru Ioan Cuza rolul istoric uriaș. Atunci, pe 24 ianuarie 1862, s-a născut, de fapt, statul român. Unitar și național de la început. Tot ceea ce se străduiseră să facă curțile imperiale de la Istanbul, Viena și Sankt Petersburg s-a dus pe apa sâmbetei. România devenise o realitate, în acord cu interesul nostru național, nu cu deciziile unor decrepiți ticăloșiți în relele istoriei.
Cu un an înainte, începuse și modernizarea statului, printr-o reformă fiscală autentică (1861), care instituia un impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar. Și pentru a creea resursele bănești necesare construcției unei infrastructuri la nivel european, s-a instituit și o „contribuție” pentru drumuri. Desigur că și în introducerea unui sistem fiscal modern, meritul lui Cuza este esențial.
Una dintre primele măsuri ale primului guvern unic al Principatelor Unite este desființarea (la 14 februarie 1862) Comisiei Centrale și înlocuirea ei (în martie) cu un „Comitet Provizoriu de Legislaţie”, compus din toţi miniştri şi dintr-un număr egal de deputaţi, aleşi de Adunare, prezidat de primul-ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi. Concomitent, Barbu Catargiu desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor, ca măsură de tranziţie, directoratele.
Și tot atunci, în ianuarie 1862, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu și prin asumarea de către Cuza, București devine capitală unică, pecetluind unitatea noului stat. De ce a ales Mihail Kogălniceanu astfel, ce argumente a avut el, susținând încă din 1859 ca Bucureștii să fie capitala noului stat în dauna Ieșilor, centru cultural important? Cele mai importante argumente ale marelui colaborator al lui Cuza au fost: capitala valahă era un centru comercial mai important, era mai aproape de Dunăre, era cea mai importantă cale comercială pe atunci, întinderea orașului era mai mare, populația era mai numeroasă, majoritar românească, spre deosebire de Iași, iar clasa de mijloc era în București mult mai puternică.
Doi ani mai târziu, la 26 iulie 1864, au loc primele alegeri locale pentru noua capitală a țării, iar Primăria Bucureștilor începe să funcționeze în august 1864, atunci când, prin Decretul 1016, din 15 august, Alexandru Ioan Cuza si premierul si totodata ministrul secretar de stat la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice, „Cogalniceanu”, proclamau că „suntu alesi si instariti pentru orasul Bucuresci: D. Barbu Vladoianu, Primariu, Pavel G. Tetorian, Hristea Polihroniade, Ghita Gherasi, Mihail Capatineanu, Nicolae Golescu si Alecsandru I. Boronescu, adjutore”. Și semna conducătorul mândru și demn al unui stat unitar: „Alecsandru Ioan I, cu mila lui Dumnedeu si vointa nationala, Domnu Principatelor Unite Romane; La toti de fata si viitori sanetate”.
Dac-ar fi să rămână în istorie pentru un singur act administrativ, ei bine, Cuza este cel care, în perioada de conducere autoritară a statului, a realizat „Legea rurală din 14/26 august 1864”, prin care peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Toți noii împroprietăriți au devenit, automat, contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o dublare a bazei de impozitare. Cel mai important efect al reformei agrare a lui Cuza a fost, însă, stimularea tranzacțiilor funciare și impulsionarea, pe această cale, a capitalismului.

Una dintre cele mai controversate măsuri impuse de Cuza, înainte de lovitura de stat, a fost la 13 decembrie 1863, atunci când Parlamentul a votat secularizarea averilor mănăstirești. Practic, un sfert din teritoriul național se muta din patrimoniul bisericesc (care nu era închinat, însă, unei biserici naționale, ci uneia dintr-un stat străin) în patrimoniul statului.
Tot la îndemnul lui Cuza, au fost elaborate și promulgate legi esențiale ale statului român: legea contabilității, legea județelor, Codul Penal și legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat.
Tot cel-pe-nedrept-uitatul Cuza a fost cel care a patronat scrierea Codul civil și a celui penal (inspirat de către Napoleon), legea prin care se instituia obligativitatea învățământului primar. Tot de către Cuza au fost înființate primele două universități din țară, prima la Iași ( încă din 1860) și a doua la București (în 1864).
Uitatul Cuza a pus și bazele noii armate unice române, pe 12 noiembrie 1859, atunci când, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, este înființat Statul Major General. Tot atunci, în 1859, s-au contopit flotele din Moldova și Muntenia și s-a înființat o structură navală unitară, „Corpul Flotilei”.
Și tot Cuza, oameni buni, este cel care, în septembrie 1865, a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București – Filaret – Giurgiu, legând, astfel, capitala cu Dunărea, deci cu Europa de Vest. Desigur că inaugurarea se va contoriza, de către istorici, în dreptul lui Carol I, patru ani mai târziu, în 1869. Să vă mai aduc aminte că prima gară din țară, Filaret, este astăzi autogară și că în ultimii 16 ani nu am mai avut o cale ferată care să lege Bucureștiul de Giurgiu (de Dunăre)?
Sunt multe alte lucruri care i se pot reproșa lui Cuza, dar nimeni sănătos la cap nu poate contesta aportul său esențial în deturnarea planului federalist al marilor puteri și realizarea unui stat național și unitar.
Cât privește îndepărtarea lui Cuza de la domnie și, mai nou, din istorie, să remarcăm, totuși, un lucru esențial: nici măcar cinicii care conduceau marile puteri europene nu au găsit cu cale să ne impună un străin pe tron, ci dimpotrivă, la art. 13 al Convenției de la Paris se spune că: „Va fi in dreptu de a fi alesu la Hospodoratu ori cine va fi in virsta de 35 ani, si fiu din tata nascut Moldavu seu Romanu”.
Așa că, de fiecare dată când mai dau unii vina pe străinătate pentru ce se întâmplă, să ne aducem aminte că ideea unui principe străin nu a venit din afara României, ci a fost rodul lipsei de încredere a politicienilor noștri în ei înșiși și a lipsei lor de prețuire pentru propria lor națiune. Exact aceiași politicieni care au venit apoi cu lozinca „Prin noi înșine”. Extrem de utilă astăzi această observație, nu credeți?