Proteste masive anti-război în Israel pe fondul intensificării conflictului cu Iranul
Pe 18 februarie 1952, la Târgu Ocna, murea Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, unul din tinerii români care au murit în închisorile regimului comunist, luptând pentru apărarea credinței ortodoxe şi a neamului românesc, transmite Romanian Global News citând https://r3media.ro.
Iată o biografie a lui Valeriu Gafencu, în conformitate cu siteul piteștiprison.org:
Valeriu Gafencu s-a născut în Basarabia, în judeţul Bălţi. Tatăl său, deputat în Adunarea Reprezentativă, care a votat Unirea cu România în 1918, a fost deportat în 1940 în Siberia, unde a şi murit.
Valeriu Gafencu a fost arestat în 1941, la doar 20 de ani, pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Fusese îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce din Iaşi, împreună cu care organizase o grevă împotriva lui Antonescu în ianuarie 1941).
După proces ajunge la închisoarea Aiud, unde va sta până în 1948. Acolo se va alătura grupului „Misticilor”, format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim sau Ioan Ianolide. Alături de ei, în aceşti ani va studia îndeaproape Scripturile, Filocalia şi Patericul.
Mi-e dor de casă şi de libertate. (…) Sufleteşte mă simt bine. Dumnezeu mă călăuzeşte.” -Penitenciarul Aiud, august 1942
„În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin […] In viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort.” – Penitenciarul Aiud, 14 octombrie 1942.
„Mi-nchipui uneori, că într-o viaţă obişnuită, normală, n-aş fi putut ajunge niciodată la o asemenea revoluţie spirituală.”- Valeriu Gafencu, Penitenciarul Aiud, 1 noiembrie 1942
„Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.”- Valeriu Gafencu, Penitenciarul Aiud, 19 mai 1946 – sursa
În 1948, Valeriu Gafencu este transferat, alături de alţi studenţi, la penitenciarul din Piteşti, unde rămâne până la sfârşitul lui decembrie 1949, fără a trece însă prin „reeducare”.
Traian Popescu îşi aminteşte despre perioada petrecută de Gafencu la închisoarea Piteşti, când acesta era deja grav bolnav de TBC:
„Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice.”
Suferind, a fost transferat la Văcăreşti, iar apoi s-a decis trimiterea lui la Penitenciarul Sanatoriu de la Târgu Ocna, unde a şi ajuns în februarie 1950.
Spre deosebire de regimul de exterminare din Piteşti, condiţiile de viaţă de la Târgu Ocna au fost mai blânde la început, iar asistenţa medicală, deşi precară, era asigurată de un medic „cu suflet mare”, Margareta Danielescu, ajutată de deţinuţi medici sau studenţi la Medicină, care îi vegheau pe aceia mai grav bolnavi dintre ei.
În mai 1950, grupul „reeducaţilor” soseşte la Târgu Ocna, cu instrucţiuni de a acţiona după tiparul de la Piteşti. Atmosfera creată în jurul lui Valeriu Gafencu joacă însă un rol hotărâtor în oprirea „demascărilor”, deţinuţii revoltându-se în mai 1951, când se încearcă începerea bătăilor.
Fiind pe moarte, Valeriu Gafencu va sta în camera 4 a închisorii de la Târgu Ocna, alături de alţi deţinuţi aflaţi în fază terminală.
„Era cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat.” -Aurelian Guţă.
„În ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat la marginea patului, iar capul îi cădea în piept. […] Tusea îl epuiza, se congestiona şi adesea scuipa sânge. […] Rugăciunea lui continua şi în somn şi asta îi dădea pe chip o strălucire bine-plăcută, care se răspândea şi în jur.”- Ioan Ianolide
Valeriu Gafencu a primit la un moment dat streptomicină, medicamentul care i-ar fi putut salva viaţa. S-ar părea însă că el ar fi cedat-o pastorului protestant Richard Wurmbrand pentru ca acesta, odată ieşit din puşcărie, să aducă la cunoştinţa celor din Occident tratamentul inuman la care sunt supuşi deţinuţii politici din România, ceea ce Wurmbrand a şi făcut. Martorii povestesc că Valeriu Gafencu ar fi ştiut dinainte data morţii sale, rugând cu două săptămâni înainte un prieten apropiat, pe Nicolae Itul, să se îngrijească de cele necesare înmormântării şi să facă rost de o cruciuliţă pe care să i-o pună în gură pentru ca, în viitor, dacă va fi descoperit trupul său, să poată fi identificat.
Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veşnice.
„Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. […] Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit. ”au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu, aşa cum şi le aminteşte prietenul său Ioan Ianolide.
Un interviu cu surorile lui Valeriu Gafencu puteți citi aici.
(extras din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)
…Cu fiecare zi ce trecea Valeriu se apropia de moarte. În ultimele luni de viață a fost vioi, bucuros, a scris poezii și ne-a vorbit cu însuflețire. Se sedimentaseră în el toate ideile din trecut și formaseră o viziune închegată despre Biserică, lume și viață. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine și pe Gheorghe și ne-a spus:
– Doresc mult să slujim Domnului întru totul și întru toate. Suntem fiii Bisericii și nu ne vom despărți de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei și activități creștine. Creștinismul reînvie, dar sarcinile creștinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viața de zi cu zi în egoiste și mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate și continuitate în lume și în viață, deci să nu părăsim nici un plan al existenței noastre, ci prin toate, în toate să fim creștini. Dușmanii sunt mulți din afară și dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile și stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfățișare creștină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forțe uriașe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreștina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica și creștinătatea. Purtăm în noi o experiență atât de amarnică încât am fost umpluți cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos și oamenilor în modul în care am înțeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus.
Valeriu rostea cuvintele limpede și liniștit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala și puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre și peste viața noastră toată. Am fost trei! Dintre ei am rămas în viață numai eu, căci Valeriu și Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port această uriașă și sfântă povară. Cred că am trăit numai pentru că Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt conștient și responsabil pentru ceea ce scriu aici. Mă rog fierbinte lui Dumnezeu să-mi ajute și rog pe oameni să se oprească o clipă din iureșul amețitor al vieții și să cugete mai adânc la rostul lor.
Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe fața lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere și nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui și primeau putere și întărire.
În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără neliniști, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineață eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis ușa. Am plecat liniștit, chemat tainic de Valeriu. Simțeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deținut care mi-a zis:
– Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârși!
Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simțit nici durere și nici spaimă, mi se părea că totul e firesc și am răspuns:
– Știu!
Când am ajuns la ușa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate și zâmbea fericit, deși unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simțit și a deschis ochii:
– Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!
– Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.
– Să ai grijă să se plinească toate după cuviință. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.
De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat și pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit și s-a cuminecat strălucind de bucurie.
S-a dus vestea printre deținuți că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. W., care de obicei era în vervă, acum se așezase moț în pat și cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-și ia rămas-bun. Până și „reeducații” se îmblânziseră și, impresionați, căutau și ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut, încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace și taină.
Valeriu își pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu și mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori și de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câțiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat și parcă întruchipa el însuși cântecul. Apoi a mulțumit cu recunoștință băieților.
– Să dați slavă lui Dumnezeu toată viața! le-a spus el.
Unui tânăr de o rară curăție i-a zis:
– Tu ești o floare! Dăruiește tot parfumul sufletului tău Celui ce ți-a dat daruri atât de frumoase!
Altuia i-a spus:
– Nu te teme să te încredințezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns și vei înțelege viața și lumea în Duhul Sfânt.
A venit și un poet și Valeriu l-a privit cu dragoste:
– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creștină. Poeții au mari daruri și mari răspunderi. Slăviți-L pe Dumnezeu și toate lucrurile Lui!
Poetul a fost atât de emoționat încât n-a reținut ce-i spusese. Uimit, a ieșit afară și m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.
A venit și un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:
– Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-ați ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârșitul vieții mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aș bucura mult să reveniți la Biserica cea adevărată.
Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere și aceasta mă mișca. Harul era în el iar eu mă împărtășeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu și fără intenție, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
A venit și W., plin de fiori și evlavie cum nu era el de obicei:
– Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, și nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăția lui Dumnezeu să intrăm pe aceeași poartă!
Valeriu i-a răspuns:
– Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înțeleg frământarea dar vă rog să veniți la Hristos ca Pavel, fără șovăială, fără ocolișuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăința și încreștinarea poporului evreu. Nici un neam din lume și în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.
W. era adînc mișcat. S-a înapoiat în patul lui și a continuat să-l privească pe Valeriu.
Pe la ora zece a fost vizita medicală. Era o doctoriță cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să și-l deschidă față de noi. L-a privit pe Valeriu și a înțeles și ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:
– Vă mulțumim pentru toată grija ce ne-o purtați. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcționeze în această cameră o lumină pe timpul nopții.
– Lasă tu lumina! s-a răstit un sanitar politruc.
Valeriu i-a zis și lui:
– Nu vă supărați, dar această rugăminte vi-o adresăm și dumneavoastră, căci și dumneavoastră vă îngrijiți de-atâta vreme de noi!
Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susțină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci o bucurie și o deplinătate cum rar am mai simțit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu și numai așa îmi pot explica starea lui de har, cât și uimirea mea și a prietenilor care erau de față.
Cu ultimele puteri mi-a spus:
– În primul rând gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El fără nici o îndoială. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Eu plec dar voi aveți de purtat o cruce grea. Fiți tari în credință, căci Hristos va birui toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci furi și tâlhari caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!
S-a oprit puțin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:
– Vă mulțumesc din suflet pentru tot ce ați făcut pentru mine. Rostul suferinței noastre este schimbarea la față a lumii. Creștinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertați… Să mă ierte orice om față de care am greșit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama și surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveți grijă de ele…
Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat.
– Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
– S-a sfârșit!
A ridicat ochii albaștri spre cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârșită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Și-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, așa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate perchezițiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toți deținuții se aflau în curte în așteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit și s-au închinat. L-au luat în primire doi deținuți de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ținut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă și a fost îngropat noaptea. O parte din lucrușoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.
La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce și nici nu i s-a scris numele nicăieri.
Vestea despre viața lui a străbătut toate temnițele și mulți îl pomenesc cu evlavie.
Amin.