Motto : minciuna ridicată la nivelul unei politici de stat nu încetează a fi minciună
M-a determinat să mă aplec asupra tematicii date o întâmplare adevărată, de care am luat la cunoștință de la prietenii din Bugeac.

“Din cauza lipsei de manuale la o anumită materie, profesoara R.A. (nu-i voi da numele pentru a nu-i crea probleme în plus la cele pe care le are deja) a apelat la bunăvoința unei prietene din regiunea Cernăuți, să-i facă rost de câteva manuale la materia cu pricina”, se arată într-o analiză a avocatului Eugen Patraș din BucPress.ro, preluată de Romanian Global News.

“O precizare imediată se impune : era vorba de același manual, având același autor, același traducător (din ucraineană), cu diferența doar că pe coperta interioară la unul era trecut “pentru școlile cu limba moldovenească de predare” (din punctul de vedere al ministerului ucrainean de profil, valabil exclusiv pentru regiunea Odesa !?), iar la cel din Cernăuți era „pentru școlile cu limba română de predare” (din punctul de vedere al ministerului ucrainean de profil, valabil exclusiv pentru regiunile Cernăuți și Transcarpatică !?).
Primind cu bucurie cele câteva manuale lipsă de la prietena din Cernăuți, R.A. le-a repartizat elevilor. Și aici s-a produs deznodământul : la câteva zile în școală apare un imens scandal. De „manualele-infractoare” află inspectoratul școlar raional, primăria și, evident, directorul școlii.Toți șefii au pus-o la zidul infamiei pe profesoara care a „îndrăznit” să aducă în școală manuale „românești” (adică pentru școlile cu limba română de predare), solicitându-i să le retragă imediat de la elevi, ceea ce a și făcut, neavând nicio altă opțiune. Greu de crezut și de înțeles pentru timpurile pe care le trăim așa ceva, dar acesta este adevărul. Iar dacă o asemenea abordare – departe de a fi singulară – are ceva comun cu valorile europene, o las la aprecierea cititorului.
În continuare mă voi referi la două dintre aspectele recente ale moldovenismului politic din Ucraina, și anume așa numita recunoaștere de către Ucraina a identității așa-zisei „limbi moldovenești” și limbii române, după cum și modul în care au înțeles să aplice autoritățile de la Kiev Opinia Comisiei de la Veneția vizavi de expertiza art.7 din Legea Educației.
Un prim aspect care necesită o clarificare în acest context este așa-numita recunoaștere, anul trecut, de către Ucraina, în relația cu România, a identității așa-zisei „limbi moldovenești” și limbii române. Faptul rezultă din comunicatul de presă al MAE al României din 23.04.2021, de pe urma vizitei ministrului ucrainean de externe, Dmytro Kuleba, la București, respectiv din interviul vicepremierului ucrainean, Olga Stefanișina, din 08.06.2021, drept urmare a vizitei sale oficiale în România. Câteva remarci se impun :
1. Așa-numita recunoaștere a identității așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română naște o altă întrebare : totuși, există o limbă sau două ? Dacă una este identică cu alta, înseamnă că e una, și nu două. Sau dacă sunt două, cu denumiri diferite, dar identice, după cum încă mai vrea să sugereze Kievul, atunci ce s-a schimbat ?
2. Declarațiile demnitarilor ucraineni nu se corelează nici cu punctul de vedere al instituțiilor pe care le conduc și nici cu realitățile de pe teren. În aceste condiții, asigurările politice date de cei doi demnitari ucraineni în cadrul întâlnirilor cu oficialitățile române sunt desuete. Astfel, MAE al Ucrainei, printr-un răspuns din 06.07.2021, evită să confirme clar asigurările date de cei doi demnitari ucraineni (AICI). Mai mult, Cabinetul de Miniștri, prin Secretariatul său, ne-a precizat, printr-un răspuns, din 12.07.2021, pe cât se poate de neechivoc că, „nu dispune de informații privind recunoașterea de către Ucraina a identității limbilor română și moldovenească” (AICI). Dacă domnul ministru Kuleba îl asigură pe omologul român de ceva, iar ministerul pe care îl conduce nu confirmă acest lucru, pe de altă parte guvernul din care face parte neagă explicit afirmațiile ministrului, ce să înțelegem din acest balamuc ? Concluzia că asigurările celor doi demnitari nu valorează și nu schimbă nimic se impune. Întrebarea dacă au și vrut cumva cu adevărat să schimbe ceva rămâne deschisă.
3. Atât MAE, cât și Ministerul Educației și Științei din Ucraina, prin declarațiile făcute, susțin că Ucraina respectă Opinia Comisiei de la Veneția vizavi de Legea Educației, în special art.7 privind raportul dintre limba de stat și limbile minorităților naționale. În cazul nostru ne interesează mai mult prevederile pct.48, prin care s-a menționat „situația particulară a persoanelor, care se identifică drept moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin urmare, limbă oficială a UE”. Menționăm și noi că, Opinia în cauză a Comisiei de la Veneția face trimitere expresă la hotărârea Curții Constituționale din R.Moldova din 5 decembrie 2013, care stipulează clar că, inclusiv prevederile privitoare la instituirea limbii române, în baza grafiei latine, din Declarația de Independență a Republicii Moldova, fac corp comun cu legea fundamentală a statului, și prevalează asupra dispozițiilor acesteia, în care se regăsește sintagma „limba moldovenească”. Drept urmare, Comisia practic a stabilit (dacă mai era cazul) că și cei care se identifică moldoveni vorbesc limba română, respectiv vorbesc o limbă oficială a UE, care se impune a fi tratată în consecință. Astfel, și românii moldoveni din regiunea Odesa vorbesc limba română, respectiv se impune ca procesul de învățământ să se desfășoare în limba română. Respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția înseamnă și implementarea acesteia, iar în cazul nostru – trecerea din oficiu la limba română de predare în școlile din regiunea Odesa, evitându-se furcile caudine ale instanțelor de judecată. Cu atât mai mult această trecere se impune în condițiile în care atât părinții cât și profesorii au solicitat expres acest lucru. De altfel, MAE și Integrării Europene al R.Moldova în data de 07.04.2021 (prin nota verbală nr.DB/3/220.1-3309) a notificat oficial Ucraina că întregul procesul de învățământ din R.Moldova se desfășoară anume în limba română (exceptând procesul de învățământ în limbile minorităților), solicitând totodată părții ucrainene ca „în procesul de implementare a Legii Educației din Ucraina să se procedeze astfel încât școlilor cu „limba moldovenească” de predare să le fie acordate condiții și posibilități identice cu școlile în care procesul de învățământ se desfășoară în „limba română” (AICI).
Totodată, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării din R.Moldova ne-a reconfirmat și nouă că procesul de învățământ din R.Moldova se desfășoară în limba română încă din 1991 (AICI).
Pe de altă parte, în comunicatul de presă al MAE al României din 23.04.2021, după întâlnirea cu ministrul ucrainean de externe, Dmytro Kuleba, se menționează că „ministrul Aurescu a luat notă de asigurarea omologului său că Ministerul Educației din Ucraina a transmis deja instrucțiuni autorităților locale de a aplica aceste prevederi ale legislației ucrainene, inclusiv în regiunea Odesa”. Investigațiile noastre nu doar că nu confirmă acest fapt, ci, dimpotrivă, cu surprindere constatăm contrariul. Fiind interpelat asupra actului emis de instituție, în acest sens, autorităților locale din regiunea Odesa, cu solicitarea de a ni se pune la dispoziție copia acestuia, Ministerul Educației și Științei ne-a comunicat că „aplicarea prevederilor legislației ucrainene privind procesul de învățământ în școlile cu predare în limbile minorităților naționale, în speță a celor care sunt limbi oficiale a UE, nu necesită emiterea unui act normativ special” (răspunsul nr.4.5/1429-21/930621 din 03.06.2021) (AICI). Concluzia e simplă : contrar asigurărilor ministrului ucrainean de externe date oficialităților române, o asemenea dispoziție din partea Ministerului Educației și Științei a Ucrainei către autoritățile regiunii Odesa nu s-a dat. Mai mult, se pare, totuși, că s-au dat, doar că în sens invers, la care ne vom referi mai jos. Cel puțin asta rezultă din ordinul emis de directorul școlii din Frecăței (Limanscoe), conform căruia trecerea la cotele lingvistice ucrainene de predare în școală sunt întemeiate pe două ordine ale Ministerului Învățământului și Științei al Ucrainei: nr.1/9-581 din 17.09.2019 și nr.1/9 din 08.04.2020.
Tocmai aici și apare problema : Ucraina recunoaște, dar nu implementează prevederile Opiniei Comisiei de la Veneția.
Doar că, într-un asemenea caz, Ucraina nesocotește nu doar Opinia Comisiei de la Veneția, în speță pct.48, ci și relațiile sale cu România și Republica Moldova, care au fost asigurate de un tratament unitar al școlilor cu „limba moldovenească” de predare cu cel al școlilor cu „limba română” de predare. Pe teren lucrurile stau exact invers. Astfel, o serie de directori deja au emis ordine de trecere a școlilor la cotele lingvistice ucrainene, începând cu anul de învățământ 2020/2021, după cum urmează :

• Școala generală de gradele I-III din localitatea Satu Nou (Novosilca), prin ordinul nr.69/01.06.2020 (AICI);
• Școala generală de gradul I-III din localitatea Frecăței (Limanscoe), prin ordinul nr.37 din 21.09.2021, pentru anul de învățământ 2021/2022 (în continuarea celui emis pentru anul de învățământ 2020/2021) (AICI);
• Școala generală de gradele I-III din localitatea Anadol (Dolinscoie), prin ordinul nr.40 – od din 16.03.2020. Mai mult, suntem informați, de direcția școlii date că, „în anul de învățământ 2021/2022 nu sunt clase cu limba moldovenească de predare” (AICI);
• Școala generală de gradele I-III din localitatea Cartal (Orlovca), prin ordinul nr.54 din 04.05.2020 (AICI);
• Școala generală de gradul I-III din localitatea Barta (Plavni), prin ordinul nr.43/12.05.2020, dublat de ordinul nr.139/01.09.2021 (AICI);
• Școala generală de gradul I-III din localitatea Frumușica Veche (Staroselie), prin ordinul intrat în vigoare la 01.09.2021 (deocamdată, însă, domnul director Andrei Muntean refusă să se conformeze prevederilor legale și să ne transmită copia ordinului).
  În unul din cazurile sus-menționate am fost informați că, deschiderea claselor a X-XI cu limba de predare „moldovenească” în anul de învățământ 2021/2022 a fost condiționată de primăria locală (oare doar de primărie ?) anume de trecerea în avans la cotele lingvistice ucrainene de predare în școală, ceea ce s-a și întâmplat. Vorbim aici practic de obligarea administrației școlii de a trece la cotele lingvistice ucrinene în avans față de prevederile legale.
  Este ușor de observat că „atenția” autorităților, în acest caz, s-a îndreptat, deloc întâmplător, spre fostul raion Reni, în care din cele 7 școli, 5 erau moldovenești, iar în celelalte două, cu predare în limba ucraineană, majoritatea elevilor tot români moldoveni sunt. Fostul raion Reni avea cea mai ridicată pondere a populației românești, comparativ cu celelalte raioane din regiunea Odesa, respectiv a nimerit sub lovitura de grație a „integrării” imediate. Iar a șasea școală nu este alta decât școala din satul de baștină a lui Anatolii Fetescu, liderul moldovenist din regiunea Odesa. E bine de știut, în acest context, că în toată perioada de existență a Asociației moldovenilor din Ucraina nu s-a înregistrat niciun demers public de apărare din partea acesteia a intereselor școlii, fie și „moldovenești”, din regiunea Odesa, deși, din cele 21 de școli românești rămase de la URSS în Bugeac a rămas doar una, restul fiind sau ucrainizate definitiv sau devenind mixte.
  4.Iar dacă de continuat în logica sintagmei recente a „identității limbilor moldovenească și română”, considerăm că aceasta nu are nicio relevanță, întrucât Ucraina de mai multă vreme a recunoscut o asemenea identitate în relația cu Republica Moldova. Or, limba română fiind aceeași în România și Republica Moldova, nu putem vorbi de o recunoaștere a unei asemenea identități de către Ucraina separat pentru România și separat pentru Republica Moldova, ci doar raportat la aspectul lingvistic și nu al țării de circulație. Prin comparație, Ucraina n-a făcut niciodată vreo declarație în sensul că recunoaște identitatea limbii germane din Austria cu cea din Germania, sau a celei engleze din SUA cu engleza din Marea Britanie, eventual din Canada. Recunoscând o asemenea identitate prin acordurile internaționale semnate cu Republica Moldova, încă din anii ’90, nici măcar nu trebuia de adus în discuție o a doua recunoaștere a identității, de data asta în relația cu România, întrucât o asemenea „recunoaștere” este doar pentru necunoscători și are un caracter strict propagandistic, de fațadă, lăsând impresia unei mari generozități a părții ucrainene față de partea română, dar în realitate făcându-se doar pentru a câștiga imagine, fără să schimbe nimic pe fond, pentru a trage de timp, posibil până la asimilarea definitivă a comunității românești din Bugeac. De altfel, perioada de după 2017 doar a confirmat cele constatate. Mai mult, în acordurile internaționale încheiate cu Republica Moldova, Ucraina a recunoscut, de multă vreme, atât identitatea etnică român/moldovean cât și cea lingvistică, care, din păcate, nu este suficient valorificată în relațiile cu Ucraina. Exemplificăm cele de mai sus :
• Tratatul de bună vecinătate, prietenie și colaborare dintre Republica Moldova și Ucraina, încheiat la Chișinău la 23 octombrie 1992, în limbile română și ucraineană ;
• Protocolul privind cooperarea în domeniul învățământului pentru perioada anilor 2017-2020 (Chișinău, 18.11.2016) de asemenea a fost încheiat în limbile română și ucraineană; mai mult, în textele anterioare ale acordurilor și protocoalelor bilaterale anterioare din domeniul colaborării bilaterale în domeniul educației a fost inclusă în mod expres sintagma „minoritate națională moldovenească (română)” și „limbă și literatură moldovenească (română)”, cum ar fi:
• Acordul între Guvernul republicii Moldova și Guvernul Ucrainei privind colaborarea în domeniul învățământului, științei și culturii, semnat la 20.03.1993, la Chșinău ;
• Acordul între Ministerul învățământului și Științei al Republicii Moldova și Ministerul învățământului al Ucrainei privind colaborarea în domeniul științei și învățământului, semnat la 04.06.1993, la Chișinău;
  3.Acordul dintre Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind recunoașterea reciprocă și echivalarea documentelor de studii și titlurile științifice, semnat la 18.05.2001, la Kiev;
  4.Protocolul între Ministerul Educației al Republicii Moldova și Ministerul Învățământului și Științei al Ucrainei privind colaborarea în domeniul învățământului pentru anii academici 2010-2011, 2011-2012 și 2012-2013, semnat la 29.06/2010, la Chișinău.
  Și totuși, cine ar trebui să decidă care e denumirea corectă a limbii vorbite de românii (unii declarați „moldoveni”) din Ucraina? Poate Ucraina să ia o decizie în această privință? Sau luarea unei asemenea decizii e de competența poporului purtător al acelei limbi, prin instituțiile sale? E aceasta o chestiune care necesită o rezolvare politică sau e o problemă care solicită rezolvare științifică? Răspunsul e simplu: după cum nimeni nu se poate pronunța asupra denumirii corecte a limbii ucrainenilor decât însuși ucrainenii, la fel și asupra denumirii corecte a limbii românilor moldoveni nu se pot pronunța decât purtătorii ei nativi, prin instituțiile științifice și de stat. Doar o asemenea abordare este corectă din toate punctele de vedere, nu în ultimul rând moral. Reamintim punctul de vedere al ombudsman-ului lingvstic al Ucrainei, Taras Kremini, care fiind solicitat să emită un punct de vedere asupra instituției care reglementează statutul limbii române și al așa-zisei limbi moldovenești în Ucraina, pe drept cuvânt, a menționat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul Împuternicitului nu dispunem de informații care să facă dovada că există vreo instituție de stat, organ al autoguvernării locale, funcționar public, întreprindere, inclusiv științifică, sau organizație care ar reglementa statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepția limbii de stat” (AICI). Nu putem să nu fim de acord cu această afirmație. Nu este în regulă ca un stat să-și aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat și nici a unei comunități etnice, cu atât mai mult dacă aceasta este înrudită cu un alt stat (de regulă vecin, după cum este și cazul examinat). Iar dacă un stat încearcă, totuși, să facă acest lucru, el fie că e stăpânit de complexe de care ar trebui urgent să se elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale, fie că are cu totul alte scopuri decât cele științifice, legale și morale, după cum este și cazul conectării la terapie intensivă a așa-zisei limbi moldovenești.
  Refuzul autorităților, în speță a Ministerului Învățământului și Științei din Ucraina, de a consimți la trecerea, în școlile din regiunea Odesa, la denumirea corectă a limbii de predare, după cum solicită părinții, sfidează dreptul legitim al copiilor de a învăța în limba lor maternă, cu denumirea corectă a acesteia. Majoritatea statelor, inclusiv Ucraina, prin obligațiile internaționale, Constituție și legislația internă s-au angajat să pornească în acțiunile sale de la interesul superior al copilului. Menționăm aici doar Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, ratificată de Ucraina, prin care statele semnatare ținând seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea și dezvoltarea armonioasă a copilului, prin art.3 au convenit, printre altele :
  1.În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.
  2.Statele părți se obligă să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod legal, și în acest scop vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.
  Sub acest aspect subliniem faptul că Ucraina, prin vocea ex-președintelui Petro Poroșenko, a guvernului și, separat, a MAE și Ministerului Educației și Științei au declarat ferm că vor respecta Opinia Comisiei de la Veneția privind art.7 din Legea Educației a Ucrainei. Mai mult, cu toții au mulțumit sincer Comisiei pentru munca depusă. În cazul nostru, ar trebui să rezulte cel puțin două efecte logice :
  1) trecerea la limba română în procesul de învățământ, și eliminarea oricăror discriminări la care sunt supuși mii de elevi și profesori ai școlilor cu „limba moldovenească” de predare (unificarea programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale, posibilitatea elevilor de a participa la olimpiadele de limba și literatura română, cursuri de perfecționare unice pentru profesoriii din cele trei regiuni, Odesa, Cernăuți și Transcarpatică etc.), și
  2) pentru perioada de tranziție la limba română, aplicarea unui tratament identic al școlilor cu „limba moldovenească” de predare în raport cu școlile cu limba română de predare. Or, trecerea în avans la cotele linvistice ucrainene în cele șase școli sus-menționate s-a făcut ilegal și în desconsiderarea angajamentelor asumate. Aceasta întrucât Legea Educației a statuat perioada de trecere la cotele linvistice ucrainene pentru școlile cu predarea în limbile oficiale ale Uniunii Europene doar începând cu data de 1 septembrie 2023. De altfel, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării al Republicii Moldova, prin nota verbală din 07 aprilie 2021, fapt confirmat de MAE al Ucrainei, a informat partea ucraineană, pe de o parte, că întreg procesul de învățământ din R.Moldova se desfășoară în limba română, iar pe de alta, s-a adresat cu rugămintea ca în procesul de implementare a Legii Educației a Ucrainei să se acorde școlilor în care procesul de învățământ se desfășoară în „limba moldovenească” aceleași condiții și posibilități cu școlile în care procesul se desfășoară în limba română, deci să fie tratate identic.
  După cum am fost informați de către Ministerul român al afacerilor externe, prin răspunsul din 18 august 2020, „în acest context și ca urmare a demersurilor părții române, partea ucraineană a informat că, la nivelul școlilor care folosesc asa zisa „limba moldovenească”, vor fi aplicate prevederile legislației ucrainene aplicabile limbii române, limbă a unui stat membru al Uniunii Europene” (AICI). Era de așteptat anume așa să se și întâmple, dar… una anunță/promit demnitarii ucraineni la București și Chișinău, și cu totul altceva se întâmplă practic în Ucraina.
  În aceste condiții, Consililul Național al Românilor din Ucraina, printr-un memoriu adresat în data de 05.01.2021 Ministerului Educației și Științei din Ucraina a solicitat să se dispună anularea tuturor ordinelor directorilor de școli din regiunea Odesa care au trecut deja, nelegal, la cotele linvistice ucrainene (AICI). Drept răspuns, Ministerul, în loc să fie preocupat de această situație de ilegalitate în curtea sa, ne-a informat că „nu are prerogative prin care ar putea să anuleze ordinele directorilor de școli generale, dar nici în ceea ce privește definirea sau interzicerea denumirii limbilor minorităților naționale” (AICI). Același Minister a refuzat să răspundă clar dacă școlile cu „limba moldovenească” de predare a regiunii Odesa se încadrează sau nu la școli cu predarea într-o limbă oficială a Uniunii Europene, respectiv dacă directorii acestor școli sunt în drept să emită ordine de trecere la cotele lingvistice ucrainene anterior datei de 1 septembrie 2023 (AICI). Rezultă că, din punctul de vedere al Ministerului, obligațiile internaționale ale Ucrainei sunt una, iar ordinele directorilor – cu totul alta, iar bietul minister nu mai poate face nimic. Dar cum oare s-a întâmplat că același biet minister a reușit să „convingă” atât de autonomele școli să-și schimbe – la unison ! – denumirea limbii de predare în procesul de învățământ de patru ori în numai opt ani, între 1992-2000? Comentariile sunt de prisos.
  Pe de altă parte, MAE al Ucrainei, fiind sesizat cu situația creată, ne-a informat că „nu deține informații despre modul de implementare practică a actelor menționate în procesul de învățământ din școlilor ucrainene” (AICI). Am înțeles că MAE ucrainean nu deține asemenea informații, dar fiind sesizat cu niște nereguli concrete, nici nu vrea să dețină asemenea informații și să se implice în respectarea angajamentelor internaționale asumate și promisiunilor date Bucureștiului și Chișinăului ? Că doar MAE este prin lege obligat să vegheze la respectarea obligațiilor internaționale asumate de Ucraina. Sau poate ministerul de profil veghează selectiv la respectarea obligațiilor ? Că doar suntem martori cum aproape zilnic același minister face apeluri la respectarea dreptului internațional de către alții, în special de către vecinii din est, fiind indignat că nu e auzit.
  Înlăturarea politicului din sfera educației nu mai suportă amânare. Nu credem că este în interesul Kievului să se afle la nesfârșit în aceeași barcă cu Moscova și regimul separatist de la Tiraspol într-o problemă atât de sensibilă ca definirea identității etnice și lingvistice a românilor din Ucraina. Cu cât mai repede Kievul se va debarasa de sechelele regimului totalitar sovietic, cu atât mai bine va fi țării. La fel se va bucura și comunitatea românească când va vedea că Legea decomunizării din Ucraina e aplicată corect și față de produsul gândirii staliniste numit „limba moldovenească”, armă ideologică cu bătaie lungă scoasă din mâneca largă a Kominternului spre a extinde bolșevismul ca paravan al scopurilor anexioniste rusești în zona sud-est europeană. Cele patru schimbări, din oficiu, în denumirea limbii de predare în procesul de învățământ a regiunii Odesa, în perioada anilor 1992-2000, sunt izbitor de asemănătoare cu schimbările similare avute loc, sub bagheta lui Stalin, în Transnistria sovietică : revenirea la limba română, în 1932, fiind urmată de reinstalarea, la ordin, a limbii moldovenești, în 1938. Poate a fost și o diferență : în timp ce adepții limbii române și alfabetului latin din Transnistria anilor ’30 au fost cu toții lichidați prin GULAG-uri, adepții limbii române din regiunea Odesa de după 1991 s-au ales … doar cu destituiri din funcții și marginalizări. Și, de ce să nu recunoaștem „indulgența” diriguitorilor din Ucraina, care spre deosebire de cei din Tiraspol, au lăsat, totuși, „limbii moldovenești” din regiunea Odesa alfabetul latin. În schimb, și unii și alții au în continuare un numitor comun : a te pronunța deschis pentru limba română în regiunea Odesa deseori echivalează, de facto, cu a te pronunța împotriva Ucrainei, iar la Tiraspol același lucru echivalează cu a te pronunța împotriva RMNistrene, orice discuții bazate pe criterii științifice negăsindu-și loc în spațiul public.
  Pe alocuri se mai fac și amenințări directe din partea autorităților, militanților pentru limba română ca limbă de predare în școlile regiunii Odesa, amintindu-le și de prevederile codului penal al Ucrainei. Așa s-a întâmplat și cu Anatol Popescu, președintele Asociației național-culturale „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, care, prin solicitarea de unificare a programelor de învățământ în școlile cu „limba moldovenească” de predare din regiunea Odesa cu cele din regiunile Cernăuți și Transcarpatia (cu limba română de predare) a stârnit furia Consiliului pentru relații interetnice de pe lângă Ministerul Culturii al Ucrainei, în speță a președintelui acestuia, Abramovici L.O. În răspunsul său către Anatol Popescu la o asemenea solicitare, Abramovici L.O., după ce face trimitere la prevederile art.161 din Codul penal (prin care se pedepsesc infracțiunile de incitare la ură interetnică, rasială și religioasă și acțiunile asimilate acestora), aidoma timpurilor de tristă amintire, ridică pumnalul și o spune direct : „apelurile la unificarea programelor de învățământ în instituțiile școlare pot fi interpretate ca tentative de incitare la ură interetnică pe criterii lingvistice între comunitățile etnice moldovenească și română din Ucraina” (AICI). Sic ! În același răspuns, Abramovici L.O. s-a angajat să convoace experți, comisii și comitete pentru studierea „problemei” date, fără să știm și noi care a fost finalul expertizelor diferenței între „limba moldovenească” comparativ cu cea română. O remarcă se impune la toate aceste expertize de-a lungul vremurilor : niciunul dintre „experți” nu este cunoscător al limbii române. Și pentru că domnul Abramovici tot face trimitere la voința poporului, ne întrebăm dacă a avut cumva curiozitatea să afle în ce măsură a fost sau nu auzită voința poporului în perioada anilor 1992-2000, când denumirea limbii de predare în procesul de învățământ s-a modificat de 4 (patru !) ori, fără nici o consultare populară. Iar atunci când voința poporului, în 2018-2019, a fost exprimată expresis verbis, prin miile de cereri depuse de părinți pentru a trece la limba română, Abramovici și Ko au tăcut.
  Și mai susține domnul Abramovici ceva cu tărie : „hotărârile Curții Constituționale a Republicii Moldova privind statutul limbii române ca limbă de stat nu obligă cu nimic statul ucrainean la executarea acestora”. (Uite așa : pentru Comisia de la Veneția contează, iar pentru domnul Abramovici – ba). Asta pentru a închide definitiv problema, după cum consideră reprezentantul Ministerului Culturii, dând de înțeles că situația va fi rezolvată de cine trebuie și cum trebuie, nicidecum în modul solicitat de Anatol Popescu. Așadar, suntem în drept să ne întrebăm : dacă deciziile Curții Constituționale ale R.Moldova nu contează, la fel și faptul că întreg procesul de învățământ din R.Moldova se desfășoară în limba română, nici opiniile specialiștilor nu contează, la fel și miile de cereri ale părinților și profesorilor din regiunea Odesa tot nu contează, atunci ce contează pentru Ministerul Culturii din Ucraina ?
  De altfel, nici Ministerul Învățământului și Științei nu vrea să audă, deocamdată, de unificarea programelor de învățământ a școlilor comunității românești din cele trei regiuni ale Ucrainei (Cernăuți, Transcarpatia și Odesa) (AICI).
  Academiile de științe din București (AICI) și Chișinău (AICI), Curtea Constituțională din Chișinău, romaniștii de talie internațională și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din Ucraina s-au pronunțat în repetate rânduri în favoarea unității limbii române și denumirii corecte a acesteia. Din comunicatul MAE al României, din 19.06.2021, mai aflăm că „ministrul Bogdan Aurescu a reiterat solicitarea către Ucraina ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisă „limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, aceasta să recunoască oficial inexistența „limbii moldovenești”.
  Este, deci, rândul Kievului să hotărască, dacă vrea să fie de aceeași părere cu lumea științifică și Adevărul sau simulează în continuare „voința poporului” exprimată de…agronomul Fetescu.
  Libera opțiune a părinților și profesorilor din regiunea Odesa pentru limba română nu poate fi îngrădită de nimeni. Este regretabil că tocmai Ministerul Educației și Științei din Ucraina, primul chemat în soluționarea acestei probleme artificiale, create de regimul totalitar stalinist este vârful de lance în stăvilirea acestui deziderat legitim și firesc. Dreptul la denumirea corectă a limbii de predare în procesul de învățământ este subsumat dreptului la limba maternă, iar în consecință, aflat sub protecția reglementărilor naționale și internaționale privind drepturile omului. Îngrădirea acestui drept este incompatibilă cu statul de drept, iar autoritățile ucrainene nu vor putea la nesfârșit obliga părinții să-și educe copiii într-o limbă inexistentă.
  Ucraina, ca stat fondator al ONU, are obligații morale în plus la respectarea obligațiilor internaționale asumate prin tratate, în special referitoare la drepturile omului, implicit ale copilului. În cazul dat, ne referim la art.4 din Declarația ONU cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice, art.34 din Documentul de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane OSCE, art.14 din Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, art.5 din Convenția UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, art.27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prin care statele semnatare, inclusiv Ucraina, s-au obligat să garanteze minorităților naționale dreptul la educație în limba maternă. Ai impresia uneori că politrucii de ieri și de azi ai „limbii moldovenești” mai așteaptă ca și în documentele la nivel ONU să fie stabilită procedura de trecere de la „limba moldovenească” la cea română, nefiind suficientă știința, voința părinților și bunul simț.
  Într-o altă ordine de idei, prin similitudine, conform prevederilor internaționale, nimeni nu poate fi ținut cu forța să aparțină de o anumită etnie. Astfel, art.3, alin.1 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a statuat că „orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul să aleagă liber dacă să fie tratată sau nu ca atare și nici un dezavandaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere ori din exercițiul drepturilor legate de acesta”. Și art.11 din Legea minorătăților naționale din Ucraina a stabilit că, cetățenii Ucrainei pot opta liber pentru etnia de care vor să aparțină. Este cazul să ne amintim aici de adagiul juridic latin Qui potest maius, potest et minus (cine poate mai mult, poate și mai puțin). Prin urmare, dacă o persoană este liberă să opteze pentru apartenența la o anumită etnie, de ce nu poate să opteze pentru denumirea corectă a limbii materne? Întrebarea este mai mult retorică, întrucât raspunsul este clar : da, poate. Și această opțiune nu aparține ministerului, diferitor politruci sau consiliilor locale, ci științei și părinților.
  Atât sub aspectul nerecunoașterii dreptului elevilor din regiunea Odesa de a fi instruiți în limba maternă cu denumirea sa firească, cât și trecerea în avans la cotele linvgvistice ucrainene într-o serie de școli din aceeași regiune, pe motivul fals că aceste școli sunt cu „limba moldovenească” de predare, diferită de cea română, Ucraina aduce atingere unui principiu esențial de drept internațional, fixat în Declarația din 1970 asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, conform Cartei ONU, și anume principiul respectării cu bună credință a obligațiilor asumate în conformitate cu dreptul internațional. În legătură cu aceasta, Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede că „Orice tratat în vigoare obligă părțile și trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credință”. De asemenea, Convenția prevede că un stat nu poate să invoce prevederile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. În esență, conduita statelor trebuie să fie conformă nu numai literei tratatelor, ci și spiritului acestora, obiectivului urmărit prin normele de drept internațional respective, toate aceste prevederi luate împreună subsumându-se principiului pacta sunt servanda. Neonorarea fățișă a angajamentelor oficiale asumate de către autoritățile ucrainene față de cele două state vecine și prietene, România și R.Moldova, privind tratarea uniformă a școlilor cu așa-zisa limbă moldovenească de predare și a școlilor cu limba română de predare nu poate să rămână neobservată și nici de durată. Astfel este ignorată și Opinia Comisiei de la Veneția (pct.48). Nu este deloc confortabil să constați, pe de o parte, susținerea necondiționată a Ucrainei de către România și R.Moldova în parcursul ei european, iar pe de alta, modul în care Ucraina ține morțiș să păstreze una dintre dogmele regimului totalitar stalinist – așa-zisa „limbă moldovenească”.
  Dacă Ucraina nu-și dorește o adevărată decomunizare, inclusiv prin renunțarea la sintagma stalinistă de „limbă moldovenească”, sperăm să o facă instanțele de judecată, poate chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deocamdată, mii de părinți și profesori din regiunea Odesa, prin reprezentanții lor, se judecă la Instanța de contencios administrativ din Kiev pentru readucerea în procesul de învățământ a LIMBII ROMÂNE. Nu cunoaștem ca în Europa să mai fi avut loc un proces pentru denumirea corectă a limbii de predare în școli. Dar nici 60% din populația românească a Ucrainei nu mai poate fi ținută ca ostatici ai unei limbi inventate de regimul totalitar sovietic și a unei politici cu rezonanță stalinistă.
  Este adevărat și faptul că, subiectul „limbii moldovenești” din Ucraina ar fi trebuit să fie deja rezolvat în relațiile diplomatice ale Bucureștiului și Chișinăului, pe de o parte, cu Kievul, pe de alta. Un demers comun clar și ferm, în acest sens, către autoritățile ucrainene se impune cât mai rapid posibil, întrucât a persevera în promovarea dogmelor lingvistice staliniste înseamnă a-i sfida nu doar pe copiii, părinții și profesorii din Bugeac, ci și bunul simț în relațiile cu cele două state vecine, România și Republica Moldova, în noul context european.
  În numele adevărului trebuie să mai recunoaștem ceva: toate aceste derapaje cu așa-zisa „limbă moldovenească” din URSS, apoi din Ucraina de după 1991, cu atât mai mult după 2014, s-au întâmplat și din cauza așa zisei corectitudini politice (politically correct) a Bucureștiului.
  Aflăm din comunicatul de presă al Ministerului român de externe, din 19.06.2021, că ministrul Bogdan Aurescu, drept urmare a întâlnirii cu omologul său ucrainean, Dmytro Kuleba, „a reiterat solicitarea către Ucraina ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisa „limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, aceasta să recunoască oficial inexistența limbii moldovenești”.
  La 1 februarie a.c. s-au împlinit 30 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice între România și Ucraina, ocazie cu care a avut loc o discuție telefonică între președintele român, Klaus Iohannis, și cel ucrainean, Volodâmâr Zelenski. Cu acest prilej, președintele României, după cum se menționează în comunicatul de presă al Adminstrației Prezidențiale ”a acordat un amplu spațiu, în convorbirea telefonică, soluționării problemelor legate de drepturile persoanelor aparținând minorității române din Ucraina, îndeosebi privind protecția identității lingvistice a etnicilor români. În acest sens, Președintele României a reiterat așteptarea ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisa „limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, Ucraina să recunoască oficial inexistența „limbii moldovenești”. Pe de altă parte, subiectul dat lipsește cu desâvârșire pe pagina oficială a președinției ucrainene, ceea ce denotă lipsa de interes față de problema dată. Pentru Ucraina, problema limbii moldovenești este una geopolitică, în timp ce pentru România este una lingvistică. În egală măsură e limpede că a ține morțiș la așa-zisa „limbă moldovenească” de către Kiev nu mai corespunde stadiului actual al relațiilor româno-ucrainene.
  În condițiile în care Ucraina încă nu este gata să identifice o soluție echitabilă și durabilă pentru asigurarea dreptului firesc al comunității românești la educație în limba maternă, conform prevederilor art.13 din Tratatul de bază româno-ucrainean, al Constituției Ucrainei (art.22, 53), precum și al angajamentelor internaționale asumate, după cum și renunțarea oficială la inexistenta „limbă moldovenească”, ca prime gesturi de bună-credință și a înțelegerii impasului creat, nu vedem cum ar putea fi adoptată Declarația comună pentru perspectiva europeană a Ucrainei. O primă condiție pentru a fi european este să accepți și să promovezi valorile europene.
  Kievul a tolerat participarea (sau poate mai mult decât atât) cetățenilor ucraineni – membri ai unor formațiuni paramilitare, în conflictul transnistrean din 1992 de partea armatei a 14-a, mercenarilor cazaci și a separatiștilor de la Tiraspol împotriva suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Oare cât va mai merge Kievul cot la cot cu regimul separatist de la Tiraspol și acoliții săi, în promovarea unui moldovenism politic deșănțat și a unei așa-zise „limbi moldovenești” inexistente, sfidând o întreagă comunitate, două state vecine, dar și bunul-simț ? Chiar dacă este lingvistic, tot separatism se numește, acesta neavând nimic comun nici cu valorile europene și nici cu vectorul european constituțional al țării.
  Dr. Eugen PATRAȘ, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți