Discuţia despre naţionalism, naţiune şi identitatea naţională este una foarte veche şi plină de controverse, chiar şi fake news-uri, dezinformări şi denaturări se arată într-o analiză realizată de Matei Blănaru, doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI, preluat de Romanian Global News.

În special în perioada modernă, când acestei ideologii a „naţionalismului” sau „naţiunii” i-au fost atribuite nici mai mult nici mai puţin decât ambele războaie mondiale, dar şi războaiele din fosta Iugoslavie, plus numeroase alte evenimente tragice din istoria omenirii – dar au fost toate acestea meritate şi din vina exclusivă a „naţionalismului”? Dar ce înseamnă mai exact „naţionalism”? Şi cum poate el să arate astăzi? Cum se raportează vecinii României astăzi la aceasta? Dar conducătorii României, de zeci de ani? Iată multe întrebări asupra cărora vom încerca doar pe scurt să schiţăm unele răspunsuri în cele ce urmează.
Volodimir Zelenski. Dacă în ziua începerii războiului Zelenski era privit de către New York Post şi alţii drept „un fel de naţionalist”, s-ar putea afirma cu siguranţă că această percepţie nu ar putea fi decât întărită de desfăşurările de evenimente de atunci până astăzi, în niciun caz infirmată.
Cum era văzut Zelenski în 2021 de către Vladimir Putin şi de către World Socialist Web Site, de exemplu? Drept un naţionalist feroce. Desigur, Vladimir Putin foloseşte cu nonşalanţă şi termenul de „nazist” până la golirea acestuia de conţinut, astfel că nu multă lume se lasă păcălită de această retorică. În mod paradoxal, felul în care Vladimir Putin a intenţionat şi folosit cuvântul „naţionalist” este exact la fel cum a fost şi înţeles şi folosit acest cuvânt de şi către mulţi de la Bruxelles şi de la Washington – adică într-o conotaţie negativă, drept o acuză. Dar iată că această „acuză”, cel puţin în cazul Ucrainei, le-a ajutat să reziste invaziei Federaţiei Ruse într-un fel la care nimeni nu se aştepta şi le-a câştigat simpatia unei lumi întregi într-o proporţie neegalată în epoca actuală.
Revenind, nu putem să nu observăm o uimitoare similaritate în folosirea termenului de „naţionalist” între Vladimir Putin raportat la Ucraina şi limbajul multor oficiali occidentali de la Bruxelles raportat la „naţionalism” pe alte subiecte, după cum ne arată o declaraţie a lui Angela Merkel din 2018 când spunea oarecum ironic, privind în retrospectivă, că: „naţionalismul şi egoismul nu trebuie să mai aibă niciodată vreo altă ocazie de a înflori în Europa.” Tulburătoare cuvinte, mai ales dacă ne gândim la prosperul parteneriat Berlin–Moscova, care a hrănit zeci de ani regimul lui Vladimir Putin în detrimentul securităţii statelor est-europene şi probabil o va face din nou, la scurt timp după ce armele vor tăcea în Ucraina. Dar nu era nicio umbră de egoism aici, desigur…
Continuând, pe de altă parte, cum era văzut Zelenski de către unele grupări naţionaliste extremiste ucrainene? Drept nu îndeajuns de naţionalist. Dar ar mai putea astăzi argumenta cineva că Zelenski, un evreu care era vorbitor nativ de limba rusă, nu de ucraineană, nu ar fi naţionalist? Probabil că el însuşi nu ar folosi în mod public acest cuvânt, de teama compromiterii prin asociere cu unele extremisme ale unor aşa-zişi „naţionalişti” şi, desigur, asocierea la ceea ce Vladimir Putin acuză drept „naţionalism ucrainean”, dar tot ceea ce face şi spune, în special de când a început războiul, nu face decât să arate aceasta. Dar acesta este un altfel de naţionalism, nu extremist, în care el însuşi spune „Cum ar putea cineva să urască o cultură? Orice cultură? Vecinii întotdeauna îşi îmbogăţesc culturile unii altora.”, atunci când a fost pus în faţa întrebării dacă ucrainenii urăsc cultura rusă. Nimic nu poate fi reproşat acestui raţionament. Ar putea fi acesta naţionalismul secolului 21? Poate că da. Cel puţin aceasta pare să se spună şi despre Zelenski, aceasta ar vrea poate să spună şi Francis Fukuyama, care în orice caz nu poate fi suspectat de vreo formă de „naţionalism”, atunci când punctează importanţa identităţii naţionale în cartea sa „Identity. Contemporary Identity Politics and The Struggle for Recognition”: „un înţeles al identităţii naţionale care să fie mai cuprinzător, care să includă mai mult, rămâne crucial pentru menţinerea unei ordini politice moderne de succes din mai multe motive.” Acelaşi autor spune în altă parte despre identitatea naţională acelaşi lucru pe care îl vom puncta şi noi mai departe, şi anume că „Problema, cu toate acestea, nu era cu ideea de identitate naţională în sine; problema era în forma îngustă, etnocentristă, intolerantă, agresivă şi profund iliberală pe care o luase identitatea naţională. Lucrurile nu trebuie să fie astfel. Identităţile naţionale pot fi construite în jurul valorilor politice liberale şi democratice, iar experienţele comune pot oferi ţesătura în jurul căreia diverse comunităţi pot să prospere.”
În altă parte, unii dintre susţinătorii lui Zelenski argumentează asemănător lui Fukuyama mai sus cum ar arăta această reinventare a identităţii naţionale şi a naţionalismului ucrainean în viziunea lui Zelenski: „Ucrainenii trebuie să-şi actualizeze felul în care înţeleg identitatea naţională dacă îşi doresc să creeze un stat modern viabil. Aceasta înseamnă adaptarea noţiunilor secolului 19 despre construirea unei naţiuni şi a unui stat la realităţile secolului 21.”
Ce este „naţionalismul”? Câteva precizări teoretice. Aceste idei de mai sus nu sunt deloc noi, ele circulă într-o formă sau alta de multă vreme, deseori sub denumirea de „naţionalism civic”, care ar fi diferit de un „naţionalism etnic”, iar de fapt „naţionalismul etnic” ar fi de fapt cel „rău”, vinovat de genocidurile din trecut şi de războaie. De fapt, adevărul este că teoreticienii şi oamenii de stat care altfel, sub influenţa altor ideologii, ar fi fost tentaţi să denunţe şi să renunţe relativ uşor la orice formă de identitate naţională şi de naţional, de fapt au realizat că astfel ar fi deschis o „cutie a Pandorei” la nivel societal internaţional, cu efecte dintre cele mai greu de prevăzut, dar posibil catastrofale pentru umanitate.
„Ştergerea” sau încercarea de ştergere a „naţiunilor” sau a statelor naţionale a fost etichetată drept un demers periculos inclusiv de Barry Buzan şi alţi teoreticieni importanţi ai relaţiilor internaţionale, ca Hedley Bull, care spune explicit că: „Sistemul unei pluralităţi de state suverane dă naştere pericolelor clasice, dar acestea trebuie să fie calculate în funcţie de pericolele inerente într-o încercare de a reţine comunităţile disparate în cadrul unui singur guvern. Se poate afirma că ordinea mondială este în prezent cel mai bine servită prin convieţuirea cu primele pericole, decât prin încercarea de a le înfrunta pe cele din urmă.” Barry Buzan, la rândul lui, susţine că asociind structurii politice a statelor structurile „profunde şi durabile ale organizării sociale şi teritoriale” de tip naţional am avea, teoretic, un sistem mult mai puţin predispus la conflicte şi orientat spre putere. Dacă statului i se adaugă criterii specifice naţionale şi teritoriale, el devine „un obiect mult mai fixat şi definit”, cu mai puţine motive de a constitui o ameninţare la adresa securităţii altora. Buzan îl citează aici pe John Herz, care a numit această idee ca fiind „naţionalism autolimitat”, drept idee de bază a multor susţinători iniţiali ai naţionalismului, ca ideologie pentru o anarhie stabilă, în contrast cu naţionalismul „exclusivist, xenofob, expansionist, opresiv”.
În cadrul conceptului de „naţionalism civic” (asemănător patriotismului) cetăţenii sunt încurajaţi şi educaţi să susţină şi să lupte pentru valorile civice ale unui stat, nu pentru valorile unei naţiuni, culturale, etnice ş.a.m.d. Sigur că valorile unui stat de obicei includ şi valori etnice, culturale ş.a.m.d., dar accentul aici se pune pe cele civice. Şi aici apare însă un alt pericol, punctat de Barry Buzan în cartea sa „Popoarele, statele şi frica. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece”: „Statul ca entitate pur instituţională nu are graniţe naturale, iar un sistem compus din asemenea unităţi este probabil predispus la conflicte şi orientat către putere.” Cu alte cuvinte, un stat prea mult desprins de o legătură naturală cu o naţiune sau alta riscă să devină un simplu instrument birocratic, care nu mai priveşte şi nici nu mai trezeşte în om aceleaşi sentimente pe care le trezeşte apartenenţa la o naţiune, pericolele mari putând fi întrezărite şi în ceea ce unele state care se doreau a fi pur instituţionale, atee şi „internaţionaliste” au ajuns a face omului – respectiv URSS-ul lui Stalin sau China lui Mao Zedong, unde omul a ajuns o simplă statistică.
Iar Volodimir Zelenski, cu discursul său, cu concepţiile sale, pare că se situează undeva între cele două tipuri de naţionalism – între „naţionalismul civic”, pe care ar părea să îl îmbrăţişeze el cu precădere, şi „naţionalismul etnic” al multora dintre apropiaţii sau aliaţii săi, după cum am arătat mai sus. Ceea ce arată că naţionalismul civic nu se exclude reciproc deloc cu naţionalismul etnic (desigur, nu extremist), cele două pot coexista şi pot salva o ţară chiar în faţa Federaţiei Ruse – vezi cazul Ucrainei de astăzi.
Deci se consideră mai sus că „naţionalism” în ziua de astăzi nu trebuie neapărat să însemne concepţiile din secolul al 19-lea, sub nicio formă nu înseamnă în mod automat extremism şi cu siguranţă poate servi interesele generale ale cetăţenilor unui stat, indiferent de apartenenţa etnică sau confesională. Aceasta reiese, din cele de mai sus, că ar fi calea spre viitor, aceasta argumentează şi Francis Fukuyama despre identitatea naţională, iar cel puţin pentru moment aceasta pare să se dovedească viabil atât în naraţiunile, dar şi realitatea din teren din războiul actual din Ucraina.
Dar, ca să fim mai limpezi, ce înseamnă naţionalismul? Iată ce spune DEX-ul, dar şi ce susţin trei dintre principalii teoreticieni care au abordat conceptul.
Definiţia din DEX 2009 este simplă: „NAŢIONALÍSM s. n. Ideologie şi politică derivate din conceptul de naţiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conştiinţei naţionale şi la formarea naţiunilor şi statelor naţionale. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr. Nationalisme”. Nimic care să ne facă să ne gândim la concepţia actuală exagerată negativă despre naţionalism asociat ineluctabil unui fel de extremism. Dar, ca să înţelegem de unde vin aceste percepţii actuale negative exagerate asupra naţionalismului, iată cât de diferită era o definiţie a acestuia dintr-un dicţionar din timpul perioadei comuniste: „NAŢIONALÍSM s.n. Ideologie şi politică care urmăreşte întreţinerea izolării şi aţâţarea neîncrederii şi urii între diferite naţionalităţi. ♦ Tendinţă de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni. [Pron. -ţi-o-. / cf. fr. nationalisme].” Această a doua definiţie a fost copiată aproape cuvânt cu cuvânt în multe cancelarii europene şi internaţionale, în mod limpede sub înrâurirea unor alte ideologii, considerate a priori „bune”şi „corecte”. Dar ţinta adevărată nu este „naţionalismul”, ca ideologie, ci „naţiunea”. Dar aceasta este o discuţie mai lungă, care nu face obiectul aici.
În ceea ce priveşte trei dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni pe subiect, pornim de la unele teorii cum că naţiunea nu ar fi decât o „imaginaţie” a unei „comunităţi imaginate”, după cum considera Benedict Anderson, sau Ernest Gellner, care considera că naţiunea nu este o comunitate imaginată, dar le considera drept simple consecinţe ale modernizării, produse ale naţionalismului, spunând că „naţionalismul nu este deşteptarea naţiunilor la conştiinţa de sine; el inventează naţiuni acolo unde ele nu există”, iar apoi ajungem până la unele teorii mai echilibrate, ca cea a lui Anthony Smith, conform căreia naţiunile nu pot fi simple imaginaţii sau invenţii, ele se bazează pe o identitate comună premergătoare, sunt în strânsă legătură cu dimensiunea etnică, un mit al obârşiei comune, o patrie ancestrală, şi chiar dacă au fost catalizate în epoca modernă, aceasta nu înseamnă că sunt inventate şi că nu au o dimensiune de o anumită continuitate istorică.
A fi „naţionalist” = a fi „extremist”? Acesta este unul dintre cele mai des întâlnite „fake news-uri” din relaţiile internaţionale, semnul egal pus între naţionalism şi extremism. Este adevărat că unele grupări, state, elite, populaţii au comis crime îngrozitoare în numele unui aşa-zis „naţionalism”? Nimic mai adevărat. Să nu facem, însă, confuzie, oricât de confuzi vor fi fost făptaşii, respectivele crime nu au fost făcute „din dragoste” pentru vreo naţiune, ci din ură pentru o alta. Iar ura nu trebuie cultivată sub nicio formă în nicio societate faţă de nimeni, tot istoria dovedindu-ne, din păcate, cu prisos, că numeroase alte ideologii au fost pretext pentru ură de-a lungul timpului, acestea făcând chiar şi mai multe victime.
Socialismul şi islamismul. Iată, de exemplu, cu siguranţă nicio crimă nu se justifică şi nici nu este cu nimic mai mică prin faptul că au fost ucişi mai puţini oameni în unele contexte decât în altele, dar astăzi se ignoră faptul că de departe cele mai numeroase crime ale secolului trecut nu au fost cele comise în numele unui pretins „naţionalism” (care de multe ori a fost şi este doar un pretext pentru ură, pentru lăcomie, pentru neîmpliniri de un fel sau altul, pretexte care s-ar fi putut la fel de bine materializa sub o altă formă ideologică, de stânga sau de dreapta), ci au fost crimele ideologice comuniste sub pretexte de „luptă de clasă”, de „spioni”, de „duşmani ai revoluţiei” din fosta URSS, din statele foste comuniste, din China lui Mao, din Cambodgia khmerilor roşii etc., care au coagulat ura din acele societăţi sub alte forme.
Cu toate acestea, astăzi, pe drept sau pe nedrept, comunismul nu este considerat un concept falimentar decât în statele foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, care încă nu au uitat traumele istoriei, şi în unele medii din SUA (nu în toate!), în timp ce în statele fostei URSS nu este un concept falimentar, după cum nu este nici în multe state vest-europene, nici în America de Sud şi mai ales nu în Asia, unde avem China. Comunismul, pentru mulţi, nu a fost compromis decât economic, în timp ce latura sa ideologică încă are apetenţă. Dar paria sau tabuul din mass media şi din mediile politice internaţionale rămâne noţiunea de „naţionalism”, nici pe departe cea de „socialism” sau cea de „comunism”, nici cea de „islamism”.
În concluzie, este greşit să considerăm naţionalismul ca fiind egal cu extremismul. Cam pe acelaşi calapod conceptual pe care se spune că este greşit să considerăm fundamentalismul extremist islamic ca fiind egal cu islamul. Sau pe acelaşi calapod conceptual pe care se spune că este greşit să considerăm socialismul egal cu extremismul comunismului sovietic sau al nazismului sau al unor grupări teroriste vechi sau actuale. Aşadar, pe acelaşi raţionament, nici naţionalismul rezonabil nu poate fi făcut egal cu extremismul unora sau al altora.
Încă un paradox al zilelor noastre, Ucraina naţionalistă este astăzi eroina unei mari părţi dintr-o Europă unde noţiunea de „naţionalism” este proscrisă. Pentru că, să nu ne facem iluzii, Ucraina nu ar fi rezistat nici o săptămână fără sentimente naţionaliste, fără o solidaritate naţională, fără o identitate naţională şi fără educaţie naţională, la care a pus umărul din plin şi actualul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski.
Perspective pentru o Românie „post-naţionalistă” într-o zonă a Europei naţionalistă. Una dintre întrebările esenţiale ale acestei analize scurte este simplă – se poate o Românie „post-naţională/naţionalistă” într-o imaginată epocă „post-naţionalistă”, într-o zonă a lumii cât se poate de naţionalistă? Sau totul este de fapt doar o utopie care ne poate costa pe toţi foarte mult?
Trecând peste diferenţele ideologice dintre cei trei teoreticieni de mai sus, care generează politici interne şi externe şi astăzi, întrebarea se poate pune şi altfel – din punct de vedere al securităţii naţionale (care se răsfrânge direct asupra noastră a tuturor), cât de înţeleaptă este o astfel de politică şi educaţie „post-naţionalistă” sau chiar „post-naţională” pe care o conduc mare parte din elitele României, de mulţi ani? Mai ales, ţinând cont de faptul că:

1. trecem printr-o epocă ce se prefigurează cu mari dificultăţi sociale, economice, alimentare etc. la nivel global. Fără să fim deloc pesimişti, se vorbeşte de la cel mai înalt nivel, al preşedintelui SUA, Joe Biden, despre o viitoare criză alimentară, despre criză energetică, crizele politică şi militară le vedem deja, iar în acest context trebuie să înţelegem că dacă noi nu vom urmări energic propriile interese strategice, alţii le vor urmări pe ale lor în detrimentul nostru, lucru care se va răsfrânge în calitatea vieţii fiecărui cetăţean român.
2. suntem într-o zonă unde Ungaria, Ucraina, Serbia şi Bulgaria, vecinii noştri, chiar şi Rusia (dacă adăugăm proaspăta vecinătate din Insula Şerpilor cucerită de Federaţia Rusă), duc politici naţionaliste şi au o educaţie cât se poate de naţionalistă.
   Deci, cât de înţeleaptă este astăzi o astfel de abordare din punct de vedere strategic şi securitar din partea elitelor României?
   Dar nu numai unele elite politice, ci şi societatea civilă din România are carenţele ei vizavi de subiect. Pentru că atâta timp cât este la modă şi se încurajează lumea să plece din ţară la primul semn de greu (nu discutăm aici despre cei care pleacă din ţară neputând pur şi simplu să îşi câştige o simplă existenţă aici), culmea, sub pretexte de protest (este paradoxal să pretinzi că protestezi astfel împotriva unei clase politice sau a unei stări de fapt, a unui sistem, în timp ce beneficiarii direcţi ai acestei atitudini sunt exact aceeaşi clasă politică şi acelaşi sistem sau aceeaşi stare de fapt care sunt incriminate!), atâta timp cât sub pretextele nu se ştie mai exact cărei ideologii istoria şi întreaga educaţie a ţării nu pune sub nicio formă accent pe sentimente naţionale, pe cultul unor eroi, pe cultul unei societăţi naţionale, pe o solidaritate naţională, ci se axează pe false priorităţi, este foarte greu de înţeles şi de avut pretenţii, repetăm, mai ales în acest context.
   Iar în tot acest timp se ştie foarte bine cum sunt şi au fost politicile naţionale în Ungaria, în Ucraina, în Serbia, în Bulgaria chiar, şi este foarte greu de înţeles unde se consideră că va ajunge România urmărindu-se astfel de politici aşa-zise „post-naţionaliste” sau poate chiar „anti-naţionaliste” sau anti-naţionale într-un loc al Europei unde toate ţările învecinate urmăresc politici externe, interne, educaţionale naţionaliste. Într-un loc al Europei unde, în afară de Ungaria lui Viktor Orban, ne învecinăm cu Serbia, Ucraina, Federaţia Rusă (deocamdată doar în Insula Şerpilor), Bulgaria (ale cărei politici vizavi de etnicii turci sau chiar români este greu de înţeles cum este posibil să aibă loc în Uniunea Europeană), unde Turcia „sultanului” Erdogan este la câteva sute de kilometri, visându-se la conducerea unui nou imperiu otoman.
   Din nou, cât de înţelepte se consideră că sunt astfel de politici de ştergere sau de neglijare, de negare poate chiar a unei identităţi naţionale, când vedem în ce loc al Europei suntem şi când vedem limpede ce fel de politici se fac în jurul nostru? Nu suntem în Australia sau în Noua Zeelandă, de exemplu, unde s-ar putea experimenta cele mai diverse ideologii, fără a fi îngrijoraţi de atitudinile sau politicile unor vecini direcţi.
   Chiar şi Francis Fukuyama, care în orice caz nu se poate suspecta de „naţionalism” sau „extremism”, spune extrem de clar în cartea sa „Identity. Contemporary Identity Politics and The Struggle for Recognition” că o identitate naţională solidă este esenţială pentru o ordine mondială stabilă, că „identitatea naţională slabă creează alte probleme serioase de securitate.”, enumerând în opinia sa şi 6 funcţii extrem de importante ale identităţii naţionale: 1. securitatea fizică, 2. „identitatea naţională este importantă pentru calitatea guvernării”, 3. înlesnirea dezvoltării economice, 4. încrederea pe care o identitate naţională o dezvoltă într-o societate, un fel de capital social, 5. „menţine puternice plase de siguranţă socială care micşorează inegalitatea economică”, 6. identitatea naţională „face posibilă însăşi democraţia liberală”.
   Desigur, revenind, se poate invoca, aşa cum se face întotdeauna din unele părţi, infamul renume pe care l-ar fi căpătat „naţionalismul” şi „identitatea naţională” în urma celor două războaie mondiale şi a războiului din fosta Iugoslavie, ignorându-se faptul că datorită naţionalismului au dispărut 2 imperii europene, cel Austro-Ungar şi cel Otoman, eliberând naţiunile cuprinse în graniţele lor, în timp ce al treilea mare imperiu european, cel ţarist, nu a dispărut, ci s-a transformat într-un imperiu sovietic care a dus crima generalizată pe noi culmi, apoi într-o „federaţie”. Dar este tot un imperiu, cu pretenţii de imperiu, care vedem foarte bine ce face astăzi. Ceea ce naţionalismul nu a reuşit să facă în 1918, adică să distrugă Imperiul Ţarist, chinuie Europa, iată, şi astăzi. Naţionalismul nu a reuşit să destrame nici Imperiul Chinez, care s-a transformat şi el într-o „republică naţionalistă”, apoi într-o republică comunistă, fără să îşi schimbe în mod radical graniţele şi nici să accepte unele schimbări (vezi cazul Taiwanului).
   Iar în ceea ce priveşte izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, să nu uităm că cele două care au invadat Polonia în 1939, Germania nazistă cu partidul său nazist şi Uniunea Sovietică aveau drept numitor comun în componenţa denumirii lor acelaşi cuvânt – „socialist”. Partidul German Naţional-Socialist al Muncitorilor (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) şi URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste au început Al Doilea Război Mondial, nu „naţionalismul”. De altfel, şi într-un articol al prestigioasei Foreign Policy se spune explicit că „Proasta reputaţie pe care o are naţionalismul se sprijină aproape exclusiv pe excepţii alese special”.
   Să nu ne facem iluzia că alte state, ca de exemplu, SUA, Germania, Italia, Spania etc., în ciuda discursului oficial, nu au politici naţionaliste dacă aceasta înseamnă politici în care urmăresc asiduu, consecvent interesul naţional. Vedem explicit în ce fel naţional a abordat Germania problema Germaniei de Est, în timp ce în România în discursul oficial nici nu este prezentă o intenţie de abordare naţională a problemei Basarabiei, în timp ce se consideră un act de mare curaj dacă se spune că „împărtăşim unele elemente culturale comune”. Vedem în ce fel naţional abordează Ucraina problema propriului teritoriu, Ucraina, un stat care pentru prima oară a apărut independent în 1991.
   Concluzii. România astăzi nu are niciun fel de naraţiune sau politică oficială sau educaţie „naţionalistă”, cu greu putându-se numi şi naţională, nici civică, nici etnică, într-o zonă în care este înconjurată de vecini cu puternice mesaje şi politici naţionaliste. Este limpede de înţeles cât de înţeleaptă este această politică, ce nu are efecte pe termen imediat, ci pe termen mediu şi lung, dar care pot fi decisive, mai ales în contextul în care avem o educaţie „post-naţionalistă” prin care istoria şi educaţia în general sunt trunchiate sistematic de mult timp înlăturându-se principalele elemente care ar putea ajuta la conturarea unei identităţi naţionale solide.
   România astăzi la nivel oficial nu priveşte din punct de vedere naţional nici măcar o parte din propriul său teritoriu şi cetăţeni înstrăinaţi abuziv în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, respectiv Basarabia, lucru inadmisibil nici măcar în cazul Coreei, unde în ciuda faptului că încă sunt în mod oficial în război, nimeni nici din Coreea de Sud, nici măcar din Coreea de Nord nu s-ar gândi să nege unitatea etnică, naţională, identitară a Coreei. Dar acest lucru se întâmplă aici, în România şi în Republica Moldova, unde „moldovenismul”, o creaţie a laboratoarelor staliniste, este încurajat, lăsat să prospere, tolerat în folosul evident al politicilor şi intereselor Federaţiei Ruse şi ale unor structuri mafiote de pe ambele maluri de Prut şi de Nistru. De 30 de ani şi fără semnale evidente că s-ar dori o schimbare.
   În concluzie, ce va fi cu România şi cum vor decurge lucrurile în această zonă de acum înainte? Este simplu şi evident – dacă nu realizăm că toate acestea depind şi de noi, de România, de interesele României, atunci lucrurile vor decurge în direcţia dorită de alţii. Şi nu trebuie să ne fie teamă de cuvântul „naţionalism” dacă prin aceasta înţelegem totalitatea cetăţenilor României, unguri, secui, romi şi alte etnii, fiecare păstrându-şi propriile tradiţii, limbă, cultură şi obiceiuri, în timp ce cu toţii mergem în aceeaşi direcţie, adică în direcţia unei Românii care îşi urmăreşte onest şi activ interesele pe plan intern şi extern în beneficiul tuturor cetăţenilor săi. Acesta ar fi cu siguranţă un „naţionalism” de secolul 21, agreat şi înţeles chiar şi de unii dintre cei mai mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale actuale, după cum am arătat mai sus, iar beneficiile unui stat care îşi urmăreşte activ interesele vor fi cu siguranţă apreciate şi bine primite de toţi cetăţenii săi, indiferent de etnie sau confesiune. Aceasta ar putea fi o soluţie în această parte a Europei, poate chiar şi în alte părţi, în timp ce extremismul, de orice fel, fie el „ultra-naţionalist” sau al altor ideologii care neagă dreptul sau raţiunea naţiunilor de a exista, ar trebui evitat cu orice preţ.
   Desigur, suntem parte a NATO, cea mai puternică alianţă militară din lume şi cu siguranţă, mai ales acum, Federaţia Rusă nici nu s-ar gândi la un atac împotriva unei ţări NATO, dar un simplu exerciţiu de imaginaţie ar fi evident – cum ar fi arătat un atac al Federaţiei Ruse sau al altora într-o Românie care este educată aşa cum este, „post-naţional” în viziunea unor elite, poate chiar „anti-naţional”, unde nu se pot rosti cuvintele „identitate naţională” fără a trebui să ai pregătit un „disclaimer”, în loc de o Ucraină unde se văd rezultatele unei cu totul alte abordări vizavi de educaţia naţională a naţiunii?
   Un alt paradox, admirăm ceea ce face astăzi Ucraina, dar refuzăm să facem cel mai simplu lucru posibil pe care ea îl face şi care, poate chiar mai mult decât toate armele şi muniţiile trimise de ţările occidentale, o ajută să lupte şi să reziste în faţa Federaţiei Ruse? Adică o educaţie naţională, o educaţie a identităţii naţionale, a solidarităţii naţionale. Cum avem pretenţia că am putea vreodată rezista vreodată vreunei agresiuni similare în lipsa unei educaţii naţionale, în lipsa unei solidarităţi naţionale cultivate în societate, în lipsa unui anumit tip de „naţionalism” (nicidecum exclusiv etnic)?
   În concluzie, există deci şi un alt fel de „naţionalism” în afară de cel extremist atât de (pe bună dreptate) incriminat? Cu siguranţă, există. După cum se susţine că există şi un alt fel de socialism, în afară de cel nazist sau de cel sovietic sau de cel chinezesc, care au dus în mod direct la moartea a sute de milioane de oameni şi au generat Al Doilea Război Mondial. După cum se susţine că există un alt fel de islam în afară de fundamentalismul islamic extremist care a tulburat şi şocat întreaga lume.
   Astfel că şi actualul război din Ucraina ne pune să ne hotărâm – ori clasificăm indiscriminatoriu orice formă de naţionalism drept „extremism”, aşa cum deseori ni se spune, fără vreo dovadă practică sau teoretică ce ar putea fi invocată obiectiv, ori ne uităm la ce se întâmplă în Ucraina şi observăm cum o formă de naţionalism echilibrat (poate nu cea a Batalionului Azov, de exemplu) poate contribui decisiv la salvarea unui stat şi a zeci de milioane de oameni, fiind în acelaşi timp aplaudată la scenă deschisă în întreaga lume.