Aflată pe Via Ardeatina, departe de freamătul turistic al Romei, ascunsă printre dealuri cu vii și înconjurată de pini ce se înalță spre cer ca niște lumânări, Episcopia Ortodoxă Română e cel mai frumos și mai vibrant colț de românism din Italia, scrie Ciprian Rus în https://www.formula-as.ro, preluat de Romanian Global News.

„Bine ați venit pe pământ românesc!”, mă întâmpină, după slujba de duminică, părintele vicar Atanasie. „De dimineață, de când se deschid porțile, aici avem slujbe până seara. Încercăm să ținem toată rânduiala ca în România, să fim ca pe pământ românesc!”. Transformat în biserică, dintr-o casă construită în anii ‘50, înconjurat de o grădină de trandafiri, sediul Episcopiei Ortodoxe e mai mult decât un simplu loc de rugăciune: e casă, masă și școală, loc de întâlnire pentru românii din Roma și din împrejurimi. Oamenii rămân după slujbe, așezându-se împreună la masă pentru a mânca românește, pentru a vorbi în limba română și ca să-și mai mângâie sufletele de dor. Un colț de Românie vie, puternică, solidară și cu încredere în viitor.
„Există o taină a pribegiei”

– Cel mai puternic sentiment pe care îl răspândește locul acesta pe care îl păstoriți ca episcop al românilor ortodocși din Roma e bucuria. O citești în priveliști, în flori și, înainte de toate, pe chipul sfinției-voastre. Care este izvorul ei?
Paradisul din curtea Episcopiei Românești din Italia
– Pentru românii din diaspora, biserica e locul regăsirii și-al bucuriei. E locul în care te aduni cu ai tăi și te simți acasă! În rest, ești străin într-o țară străină. Când ajungi într-un loc în care poți să îți vorbești limba, să te întâlnești cu ai tăi, un loc în care să îți păstrezi obiceiurile, nu ai cum să nu te simți fericit. Când intri pe poarta bisericii, e ca și când ai intra în România. „Bun venit în România!”, cam acesta e sentimentul. De luni dimineața începe munca, începe șantierul, încep problemele, ziua de duminică la bisericile din diaspora e ziua liniștii și a bucuriei. Să știți că pribegia naște niște sentimente foarte puternice. Acasă, ești sigur de Dumnezeu. De când te-ai născut, e în același loc, Dumnezeul tău care te ocrotește, chiar dacă ajungi mai rar la biserică. Aici, în străinătate, și o încăpere mică cu două icoane ți se pare o catedrală, locul întâlnirii cu Dumnezeu, pe care l-ai luat cu tine de-acasă.
„Ne ocupăm de suflete, dar și de cultură și de educația tinerilor”
– Sunteți, de ani de zile, preot printre românii din străinătate. Cum simțiți rolul Bisericii în comunitățile din diaspora?

Biserica plină de tineri
– Sunt de 22 de ani preot în diaspora românească, la început în Franța, iar acum, de 15 de ani, în Italia. Inițial, Biserica și-a asumat un rol liturgic, adică rolul ei primordial. Cu timpul, ne-am dat însă seama că nimeni nu se ocupă de alte aspecte importante, cum ar fi transmiterea culturii române, a limbii, a istoriei, aspecte care țin de patrimoniul imaterial. Ne-am dat seama că, dacă cineva nu își asumă repede acest rol, acest patrimoniu riscă să se stingă în două, trei generații. Riscul asimilării în țările de adopție e foarte mare și, cumva în chip firesc, ne-am dat seama că trebuie să facem mult mai mult decât a ține niște slujbe. Ne-am dat seama, de exemplu, că trebuie să facem școală duminicală cu copiii. Avem trei doamne, care fuseseră, în țară, cadre didactice, și care aici făceau curățenie și îngrijeau de bătrâni. Le-am pus din nou „în valoare”, le-am făcut să redevină Doamna Învățătoare sau Doamna Educatoare și să predea la Școala de duminică. În ce mă privește, pe lângă rolul de preot, am preluat și rolul de educator, de formator. Facem tabere cu copiii, că dacă noi nu facem, nimeni nu face – guvernul de-acasă nu are bani, ambasada e prinsă cu diplomația, consulatul, cu actele pentru români… Ne ocupăm noi și de cultură, și de educația tinerilor. Majoritatea dintre copiii pe care i-ați văzut la slujbă sunt cetățeni italieni. Ei între ei deja vorbesc și aici, la biserică, când se văd, italiana. Dacă nu îi învățăm româna, își vor uita limba. Părinții lor sunt toată ziua la muncă, iar cei mici petrec 90% din timpul lor în societatea italiană, în mediul italian. La slujbe, mai vorbim și noi un pic în italiană, spunem „Tatăl nostru”, spunem „Crezul” și în italiană, ca să nu cădem în cealaltă extremă, să nu ne înțeleagă cei mici… Avem și cupluri mixte, care vin cu copiii la biserică. În 90% din cuplurile mixte, soțul e italian, iar soția româncă, foarte rar invers. Iar într-o familie, mama e cea care dă vocea credinței, ea dă nota, dacă ea zice să se meargă la biserică, se merge la biserică. Societatea italiană e foarte matriarhală, mama și bunica sunt elemente-cheie aici. Multe „badante”, îngrijitoare, o meserie pe care multe femei românce o practică aici, vin la noi la slujbe. Și îi aduc și pe bă-trânii italieni pe care îngrijesc. „Badantele” noastre sunt misionare, sunt ca femeile mironosițe, duc mărturia credinței noastre mai departe și o fac vie în societatea italiană!
Mai mult aici:
https://www.formula-as.ro/2022/10/13/preasfintitul-atanasie-de-bogdania-arhiereu-vicar-la-episcopia-ortodoxa-romana-a-italiei-cand-intri-pe-poarta-bisericii-e%e2%80%88ca-si-cand-ai-intra-in-romania/