Bătălia pentru noua ordine globală nu se dă numai între forțele purtătoare ale viziunii globaliste asiatice și cele ale viziunii globaliste americane, între modelul decadent al păcii americane și modelul emergent al păcii asiatice, ci și între piață și stat, între puterea corporatistă și puterea politică, scrie fostul ministru de externe al României, Adrian Severin, preluat de Romanian Global News.

Schimbarea de ștafetă în favoarea politicului este pretutindeni admisă. Diferența dintre abordarea euro-atlantică și cea asiatică constă în aceea că în primul caz avem de a face cu o revoluție de fațadă, pe când în cel de al doilea revoluția vizează o modificare reală cu valoare de sistem.
LUPTA DINTRE PIAȚĂ ȘI STAT
Roțile care poartă înainte locomotiva istoriei sunt puse în mișcare printr-un sistem bielă-manivelă care articulează și alternează funcția pieței și a statului sau, mai exact, puterea capitalului corporatist și cea a factorului politic (statal). De decenii mersul lumii este ghidat de interesele corporatiste, puterea ocultă a corporațiilor scăpate de sub controlul puterii naționale, dictând deciziile politice și subordonându-și politicul.
În anii 1990, „Consensul de la Washington” s-a bazat pe ideea auto-civilizării corporațiilor, care ar fi avut și mijloacele și voința de a rezolva problemele sociale, împăcând logica profitului cu logica integrării și justiției sociale. Iluzia a durat până în 2008, odată cu falimentul băncii Lehman Brothers și criza economico-financiară indusă de acesta la nivelul comunității internaționale care aderase fără rezerve la neoliberalism. Scandalul derivativelor izbucnit atunci a scos la lumină lăcomia și iresponsabilitatea corporatismului, care pentru a se salva a forțat statul să bage mâna adânc în buzunarul contribuabilului.
Terapiile aplicate atunci s-au adresat, însă, numai simptomelor, iar nu și cauzelor. Tratarea bolii cerea o reformă de sistem. În locul ei au fost administrate doar niște calmante.
Revoluția culturală pornită de SUA vine în sprijinul dogmatismului globalist, care speră să rezolve criza globalismului corporatist printr-o guvernare politică universală, ridicată pe temelia uitării trecutului atât cât privește datoriile, cât și speranța bunăstării, cât și setea de justiție socială, cât și identitatea culturală națională. Ca și în anii 1930, soluția politică „salvatoare” a Occidentului colectiv pare a fi sintetizată în formula „o singură identitate culturală, o singură suprastructură politică, un singur conducător” – adică „Ein Volk, ein Reich, ein Führer”.
Până la urmă (și) această revoluție este una „ghepardiană”: totul se dorește a fi schimbat pentru ca nimic să nu se schimbe. Guvernul american preia controlul pieței pentru ca SUA să rămână „el lider maximo del mundo”, iar corporațiile, ascunse sub poala sa, să își păstreze din culise calitatea de regizor al politicii, așteptându-și rândul pentru a ieși din nou în față la schimbul următor. La fel ca în jocul de rugby, corporațiile dau înapoi statului mingea puterii, pentru ca ele să meargă înainte până când mingea va reveni la ele. Este vorba, desigur, de puterea nominală. Puterea reală rămâne la cei care dețin banul: corporațiile.
Pe de altă parte, este adevărat că și dacă statul nu are bani, el are, în schimb, monopolul violenței legitime pe care o folosește pentru a lua banii din buzunarul cetățeanului și a-i transfera corporațiilor. Așadar, dacă eșuând în gestiunea interesului public corporațiile cedează din puterea lor statului, este pentru a folosi statul în scopul reducerii libertății cetățenilor. În consecință, cetățenii vor avea și mai puțină putere în concursul cu corporațiile.
Iată dialectica raporturilor contradictorii dintre stat și piață, lupta și unitatea pieței și statului în sistemul politic al Occidentului euro-atlantic. Împăcarea contrariilor se preconizează a avea loc în perioada imediat următoare pe terenul frugalității impuse de politicile „verzi”, mai prietenoase cu mediul înconjurător decât cu omul care îl locuiește, și pe cel al egalitarismului dogmatic care șterge forțat diferențele naturale, pentru a le acoperi pe cele create de om. Diferențele între sexe și culturi, dispar, în timp ce diferențele de avere se mențin; primele sunt ocultate în schimbul ocultării celor din urmă și sunt impuse pentru a putea fi impuse cele din urmă.
De partea cealaltă, Orientul și Sudul colectiv vin cu o formulă care neagă rolul corporațiilor, punând în mod clar statul deasupra pieței și munca deasupra capitalului, precum și comunitatea deasupra individului. Eșecul corporatismului face loc acolo preeminenței puterii politice. Aceasta este chemată să înlocuiască modelul liberal și inegalitar al corporatismului atlanticist cu cel autoritar și egalitar al capitalismului de stat asiatic.
Asimilarea mecanismelor de piață de tip corporatist euro-atlantic în complexul tradițiilor culturale asiatice sau încrucișarea acestora, cum dorim să îi spunem, a făcut ca principalele state asiatice să acumuleze o considerabilă putere economică, separat și agregat, care, în același timp le-a permis și renașterea culturală. Atuurile economic, cultural și demografic asigură capacitatea modelului asiatic de a se impune la nivel global inaugurând secolul Asiei. Așa se face că atât Occidentul colectiv, cât și Sudul colectiv trebuie să consemneze și să admită că, în concursul sau în lupta dintre piață și stat, a venit din nou vremea statului. Nici măcar sub deghizarea egalitarismului dus până la ștergerea diferențelor naturale / obiective, precum cele de gen, preconizat de Occident, corporatismul nu mai poate refuza trecerea în retragere.
Nu atât diferențierea soluțiilor privind definirea viitoarei ordini mondiale, cât formulele de împărțire a puterii la nivel global aduse în remorca lor, în condițiile în care suma puterilor este constantă, pun în conflict Occidentul decadent cu Orientul / Sudul emergent. Până la clarificarea completă a situației, războiul se duce pe diferite fronturi. El este precumpănitor economic. Un război nu doar între inamicii ereditari, ci și între foștii aliați, între tovarășii de drum.
SEGMENTELE FRONTULUI GLOBAL ȘI SCHIMBAREA ALIANȚELOR
i. Când vorbim de război economic primul gând ne duce la războiul SUA și UE cu Rusia. Înghețarea activelor, deopotrivă private și suverane, ale Rusiei, depozitate în țările Occidentului euro-atlantic, de fapt furtul acestora, constituie un act menit a împiedica ridicarea globalismului multipolar și a capitalismului iliberal de stat.
Acest pas, premerge, fără îndoială, provocarea unui conflict cvasi-militar, probabil în Marea Chinei, care să constituie alibiul pentru confiscarea și stingerea forțată a creanțelor chineze. Războiul ar curăța astfel contabilitatea americană de debitele pe care altminteri nu mai are cum le onora, fără schimbări majore în ordinea politică internă. Altminteri cea care a fost campioana schimbărilor de regim pe toate continentele lumii, s-ar vedea silită să își încheie istoria de superputere prin schimbarea propriului regim politic.
Războiul, inclusiv cel economic, presupune delimitarea precisă a taberelor în conflict. Politici protecționiste s-au practicat întotdeauna, dar ele nu au însemnat totdeauna război și nu au dus la separarea absolută a piețelor. Prin insistența de a rupe lumea în două tabere adverse, principalii promotori ai globalismului din secolul XX, americanii, lucrează acum nu numai împotriva propriului proiect, ci și împotriva propriului popor, angajându-se în această politică de brigandaj internațional și izolând piețele cu care piața americană și cea a aliaților sau vasalilor Americii se află în concurență. (Privind la expansiunea BRICS ne dăm seama că este vorba, mai degrabă, de autoizolare.) Or, integrarea acestor piețe, inter-relaționarea lor este singura șansă a guvernului american de a-și trata maladiile economice structurale, apărute după un secol de globalism americano-centric, și de a rezolva problema sărăciei acute care afectează azi pe unul din șapte americani.
Până acum, lovitura de măciucă reprezentată de decuplarea pieței ruse de sistemele internaționale de plăți controlate de SUA, și amenințarea tacită ca o măsură similară să fie aplicată, la timp potrivit, și Chinei, piețe potente cu care se află conexate multe alte piețe aparținând în special puterilor regionale emergente din Asia, Africa și America Latină, s-a dovedit a fi o lovitură de bumerang. Mănușa a fost ridicată și cei vizați pentru a fi izolați, precum și statele terțe care nu se mai află în poziția de a accepta suzeranitatea americană, s-au dotat cu infrastructura necesară în adoptarea unui sistem de plăți propriu care va folosi alte monede decât dolarul american, inclusiv și în special pentru comerțul cu bunuri strategice. Lupta continuă!
ii. Turcia a oferit, cu câteva decenii în urmă, exemplul unui miracol economic. A fost unul dintre momentele de glorie ale kemalismului. În contextul de față prin kemalism înțelegem ruperea Turciei de tradiția și agenda geopolitică otomană nu numai pentru a adopta modul de viață al Occidentului euroatlantic, ci și pentru a se alinia la exigențele ordinii mondiale promovate de acesta. Kemalismul a fost o revoluție socială, națională, (geo)politică și culturală.
Din punct de vedere militar Turcia a intrat, în plin Război rece, în marea alianță condusă de SUA: NATO. Din punct de vedere economic a adoptat ceea ce avea să fie cunoscut la începutul anilor 1990 sub numele de „Consensul de la Washington”. Acesta confirma, mai mult sau mai puțin consensual, unipolarismul american al ordinii politice mondiale și consacra modelul neoliberal american de gestiune a ordinii economice mondiale.
Pe asemenea coordonate, piața turcă s-a deschis pentru capitaliștii americani (reprezentanții complexului militar-industrial american, cu deosebire, au prosperat), în paralel cu deschiderea teritoriului turc pentru amplasarea de baze militare americane, necesare atât în supravegherea frontului rus / sovietic, cât și a celui medio-oriental. Banii nu au fost o problemă. Băncile americane, dar și instituțiile finanțatoare controlate de SUA (FMI și BM) au asigurat fondurile necesare.
Cedarea de suveranitate, fie ea și numai tacită și în forme atipice, în favoarea corporațiilor transnaționale, susținute de dolarul american și de armata americană (împreună cu armata turcă, acționând ca garant al secularismului internaționalist kemalist), a avut trei efecte: pe termen scurt, infuzii de capital care au permis o creștere economică entuziasmantă; pe termen mediu, o polarizare socială care a acționat ca o bombă socio-politică cu ceas; pe termen lung, dependența de creditorii occidentali care deschideau sau închideau robinetul cu bani respectiv în funcție de „supunerea politică” sau de „afirmarea autonomiei strategice” a guvernului turc. Efectele pe termen scurt și mediu au făcut ca perioadele de euforie să alterneze cu cele de melancolie. Efectele pe termen lung au consemnat prăbușiri economice induse cu scopuri „pedagogice” de către creditorii neoliberali globaliști pentru a readuce la ordine naționalismul turc și a-i anihila ambițiile suveraniste, autonomiste și neo-otomaniste.
Cam asta s-a întâmplă și se întâmplă pe frontul luptei SUA cu neo-otomanismul erdoganist, mergând de la lovitura de stat militară eșuată de acum câțiva ani până la criza economică provocată ulterior. Formal încă aliat, Turcia este tratată cu o „prietenie” care se deosebește cu dificultate de inamiciție.
Criza economică în care Turcia a intrat suspect de repede și cu atât mai adânc cu cât autonomia ei strategică în cadrul NATO și apropierea de Rusia au fost mai consistente, se spera că va conduce la înfrângerea în alegeri a Președintelui Erdogan și la revenirea politicii turce pe drumul kemalist pro-occidental. Calculul nu a ținut cont de psihologia poporului turc. Nici măcar asocierea scăderilor în calitatea vieții, ca efect al crizei economice, cu loviturile date de cutremurul devastator din sudul țării, nu a făcut electoratul turc să confunde cartea de condoleanțe cu urna de vot. SUA a „pierdut” alegerile din Turcia (sic!) iar Președintele reales, profitând de faptul că prenumele contracandidatului său pro-atlanticist era același cu cel al creatorului Turciei moderne și pro-occidentale, Mustafa Kemal Atatürk, a transmis cu prilejul discursului prin care și-a celebrat victoria, un mesaj cu înțeles geopolitic, pe cât de subtil pe atât de clar: „Bye, bye Kemal!”. Adică „Adio Kemal, adio kemalism, adio America!”. Așadar… lupta continuă.
iii. Pakistanul a fost unul dintre aliații importanți ai SUA în timpul Războiului rece.
În conflictul teritorial dintre Pakistan și India, rezultat al vechii strategii „divide et impera” a perfidului Albion, cel dintâi a beneficiat (contra cost, desigur) de susținerea Americii, iar cea din urmă de sprijinul Rusiei sovietice.
În cooperarea Pakistanului, planurile americane privind controlul Asiei Centrale au găsit un atu esențial. Din Pakistan SUA a putut opera pentru sprijinirea mujahedinilor afgani în lupta lor cu armata de ocupație sovietică, iar apoi pentru purtarea războiului său cu talibanii. Cooperarea oferită de Islamabad Washingtonului a avut ca rațiune și nevoia contracarării iredentismului afgan (pashtun), precum și a infiltrării elementelor islamice radicale venind din Afganistan.
Disensiunile pakistanezo-iranine, potențate și de conflictul istoric sunnito-șiit, și ieșirea Pakistanului la Marea Arabiei, au servit Americii pentru a ține sub presiune Iranul ayatolahilor. În acest context Pakistanul a ajuns să posede arma nucleară, spre deosebire de India și Iran care, în mod logic, contemplă perspectiva de a o avea la rândul lor, pentru a reface echilibrele de putere regionale.
Remarcabil este faptul că, potrivit datelor Băncii Asiatice de Dezvoltare, Pakistanul beneficiază de un potențial de creștere economică anuală de circa 7% , ceea ce teoretic permite conturarea perspectivei ca la mijlocul actualului secol economia sa să îl situeze printre primele zece state ale lumii. La aceasta contribuie și faptul că dinamica demografică pakistaneză este cea mai mare din regiune, țara dispunând și de o populație foarte tânără (60% sub 20 de ani) și de o clasă mijlocie bine educată.
Un rol esențial l-au jucat, însă, și creditele primite cu o relativă abundență din partea instituțiilor finanțatoare, publice și private, ale Occidentului euro-atlantic. Acestea au susținut și cursul de schimb al monedei naționale și politicile sociale.
Pe un atare fundal, retragerea SUA din Afganistan și diminuarea prezenței ei în Pakistan, sub acțiunea dorinței de a se război cu Rusia (în Ucraina) și de a încercui China (atât pe flancul pacific, cu participarea Japoniei, Coreii de Sud și Taiwanului, cât și pe cel indo-pacific, prin antrenarea Indiei și Australiei), în pregătirea confruntării totale cu aceasta, principalul său rival strategic în Secolul Asiei, a determinat orientarea Islamabadului către Beijing cu care a stabilit, inclusiv pentru a scăpa de complexul enclavei sau al cetății asediate, o „prietenie pentru orice anotimp / vreme” („all weather friendship”), precum și către BRICS.
Parteneriatul cu China, spre deosebire de cel cu America, prezintă avantajul că nu vine la pachet cu condiții politice și geopolitice, respectiv cu obligația de a adopta modul de viață și valorile americane în calibrarea politicii interne, pe de o parte, precum și cu promisiunea de a participa la războaiele regionale ale SUA în calitate de interpus, pe de altă parte. Pakistanul nu are cum intra în război cu China sau coopera la realizarea strategiei americane de încercuire a Chinei, cât timp are probleme cu toate statele vecine (exceptând China), state cu care și Washingtonul întreține relații tensionate (o relativă excepție constituind-o tocmai India, care încă oscilează între asocierea cu SUA și cea cu Rusia), fără a avea de gând să se bată cu ele de dragul Islamabadului.
În schimb, China are nevoie de Pakistan ca de un coridor economic prin care poate ieși în Marea Arabiei, spărgând totodată încercuirea geopolitică americană și ajungând cu noul său Drum al Mătăsii („proiectul Centura și Drumul”) la statele arabe din Golful Persic. Pentru asta ea a fost și rămâne gata să facă în Pakistan investiţii de multe miliarde de dolari, cu precădere în infrastructura de transport şi energetică, precum şi în parcuri industriale, fără condiții politice și pe deasupra oferind împreună cu Rusia garanții, în primul rând economice și politice, privind păstrarea status-quo-ului în regiune. În sinteză, China promite Pakistanului pacea și dezvoltarea, în timp ce SUA îi oferă participarea la război, atât la cel cu China cât și la cel cu Rusia, și credite pentru înarmare, ca și pentru păstrarea liniștii interne prin „mită socială”.
În fața unei asemenea opțiuni, Pakistanul a ales să refuze asocierea la războiul economic împotriva Rusiei și să accepte cooperarea economică propusă de China. Ceea ce a însemnat și obținerea garanțiilor de securitate non-militare ruso-chineze în relația sa cu India și Iranul.
Consecința a fost prăbușirea economiei pakistaneze și devalorizarea galopantă a monedei naționale, sub acțiunea creditorilor occidentali care și-au cerut banii, escaladarea nemulțumirilor sociale, instalarea instabilității politice sub efectul demiterii guvernului printr-o procedură de destul de suspectă și intrarea în scenă a armatei, nu se înțelege exact de partea cui. De unde totul părea că merge bine, dintr-o dată totul a început a merge prost. Ipocrit, Occidentul cere Chinei să ierte de datorii Pakistanul, susținând că el nu o poate face atât timp cât creanțele chineze și înțelegerile din care s-au născut ar fi netransparente.
Prăbușirea Pakistanului în haos politic sub acțiunea falimentului economic ar însemna prăbușirea frontului ruso-chinez în Asia Centrală, determinând și o eventuală basculare a Indiei către AUKUS. Speranța Islamabadului pentru stabilizarea acestui front este acum în China. Lupta continuă.
iv. Lupte economice grele se dau și pe frontul iraniano-arab, pe cel arabo-sirian și pe cel indian.
În primul caz este vorba despre ieșirea Arabiei Saudite, un vechi aliat al SUA, împreună cu statele arabe din Golf, de sub tutela americană, pentru a se orienta spre BRICS. Lucrul se petrece după normalizarea relațiilor cu Iranul, vechiul inamic al SUA, grație medierii chineze, dublată de garanțiile chineze privind păstrarea status-quo-ului în Orientul Mijlociu. Se pare că aici se preconizează și tranzacționarea petrolului în altă monedă decât dolarul american.
În același timp, statele exportatoare de petrol refuză creșterea producției astfel încât să permită aplicarea fără costuri a sancțiunilor economice îndreptate împotriva Rusiei prin sistarea importului de hidrocarburi rusești. Așa se face că acest act de război economic afectează statele membre ale UE mai mult decât Rusia. În plus, lăsarea fără energie a europenilor, în condițiile în care, deja înaintea declanșării războiului din Ucraina, China sărise în ajutorul Arabiei Saudite promițându-i cumpărarea petrolului pe care piața europeană voia să îl înlocuiască cu surse de „energie verde”, dă o lovitură și „dezvoltării verzi” promise de UE. Pentru a fi pus la punct costisitorul sistem de producție a energiei regenerabile aliații europeni ai SUA aveau nevoie de încă o perioadă de acces la sursele fosile de energie ieftine. Întrucât din motive politico-ideologice au decis să renunțe la furnizorii ruși, acum nu au nici energia clasică nici posibilitatea de a trece la energia regenerabilă.
Deocamdată, pe acest front al războiului economic SUA, blocată în multe alte confruntări, nu poate face decât mutră bună la întâmplare rea.
În al doilea rând, avem în vedere revenirea Siriei în Liga Arabă, în pofida opoziției americane. Sfidării petrolului arab, i se adaugă sfidarea geopolitică arabă. Sunt semne că, după reconfirmarea mandatului său, Președintele Erdogan va pune și el umărul pentru a susține noua orientare a lumii arabo-musulmane. Nu mai insistăm întrucât am analizat aceste aspecte cu alte prilejuri.
Ceea ce se profilează la orizont, dacă la Washington mariajului toxic dintre fanaticii neoconservatorismului și fundamentaliștii transumanismului neo-marxist nu îi va lua loc o conducere rațională și pozitivă (ceea ce nu prea pare posibil într-un orizont de timp rezonabil), este „descoperirea” că statele Orientului mijlociu nu sunt „democrate” și prin urmare trebuie supuse, la rândul lor, terapiei sancțiunilor economice. Sancțiunile vor fi aplicate paușal și colectiv, până când, eventual, vor fi identificați „dictatorii democrați” (sic!) medio-orientali gata să se războiască cu „dictatorii nedemocrați” (sic!).
v. Oricum, „prepusul de serviciu” împins la înaintare va fi Israelul, cu efectul salutar ca Ierusalimul, conștient de atuurile sale geoeconomice și geopolitice cu care a reușit să se doteze de la crearea sa, prin muncă, inteligență și fermitate de caracter, să își taie cordonul ombilical care îl leagă de Washington, devenit nu doar inutil, ci și contraproductiv. Dacă va prefera acordurile abrahamice în locul războiului cu adversarii regionali ai SUA și va refuza funcția de ventriloc al primadonei americane în tragedia marțială globală, Israelul va avea șansa să devină prim solist în concertul medio-oriental.
Virajul israelian la care ne putem aștepta va fi expresia eficienței degresive a presiunii excesive, care va marca și atitudinea Indiei.
Progresele acesteia din urmă pe plan economic sunt cu atât mai stabile și mai bine protejate cu cât ele au depins mai puțin de sprijinul Occidentului euro-atlantic. Un rol esențial în securizarea Indiei l-a avut parteneriatul său strategic cu URSS, iar garantarea intereselor indiene în secolul Asiei nu are cum să depindă de participarea la războiul Americii împotriva rivalilor săi asiatici, mai mult decât depinde de garanțiile stabilității geopolitice oferite de uniunea dualistă sino-rusă. Cu China India are litigii (mai puțin profunde, totuși, decât cu Pakistanul), dar nu cu „Chino-Rusia”, și chiar dacă modelul viitoarei ordini mondiale născută în „Secolul Asiei” va depinde de modelul relației securitare sino-americane, stabilitatea acesteia va fi asigurată de mecanismele dualismului „chino-rus”.
Astăzi India încearcă să ducă o politică multivectorială, respectiv una de balans între SUA și „Ruso-China” / „Chino-Rusia”, fiind conștientă că secolul XXI va aduce o „pax asiatica” în locul epuizatei „pax americana”, dar și urmărind ca această nouă ordine globală să nu fie pur și simplu o „pax sinica”, ci una multipolară în cadrul căreia pilonul indian să fie unul de prim rang. A-i pune pe liderii tot mai suveraniști de la New Delhi să aleagă între „mama” și „tata”, respectiv între Rusia și SUA, după deviza leninist-stalinistă „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, nu îi va face decât să renunțe la multivectorialism și la neutralitatea binevoitoare de la caz la caz, pentru a opta în favoarea ofertei celei mai favorabile, respectiv cea ruso-chineză, care îi acordă Indiei șansa recunoașterii statutului de protagonist al Sudului Colectiv.
CE URMEAZĂ?
Dacă în faza de maturitate a ordinii mondiale americane conducerea efectivă revenea corporațiilor, ghidate de logica pieței, în faza decadenței acesteia ștafeta trece la factorul politic, care subordonează considerentele economice celor ținând de acumularea, conservarea și exercitarea puterii brute. Este un schimb provizoriu și consensual, dar nu mai puțin real.
Libertatea comerțului și crearea unei piețe globale pe care concurența era liberă a fost unul dintre principiile fundamentale și realizările ordinii americane sau, altfel spus, ale imperialismului („democratic”) american. La apusul său, „imperiul necesar” renunță la această ideologie și la această realizare pentru a fragmenta piața globală în funcție de interesele și prioritățile politice.
Ideea merge, însă, mai departe fiind preluată de China și de celelalte puteri emergente ale Sudului colectiv; cu precădere cel asiatic. Acestea o plasează, însă, într-un cadru nou circumscris de culturile specifice lor care, în trena atuurilor lor economice și demografice, intră, în secolul XXI, în epoca „renașterii asiatice”. Avem de a face cu o nouă globalizare care, spre deosebire de cea care se stinge (din păcate, în chinuri), înlocuiește plasa de siguranță militară (hard) cu una economică (soft), consolidată printr-un sistem global de echilibru al puterilor. Ceea ce se caută nu este supremația puterii (unei puteri), ci echilibrul puterilor.
Menținerea acestui echilibru cere ca viitorul imperialism să fie unul etatist, iar nu unul corporatist. Tensiunile nu vor mai fi astfel între stat, ca „paznic de noapte” al corporațiilor, și societate, ci între societatea organizată politic în forme statale și corporații / piață.
Acest parcurs este în logica naturii. Cei care nu îl doresc au lansat revoluția culturală neomarxistă.
Am convingerea că ceea ce este natural (fără ca asta să însemne că este etern, căci pentru orice ordine sau model de ordine este o vreme a începutului și una a sfârșitului) va învinge. Până atunci, însă, vom avea parte de multe lacrimi, sânge și suferință. De astă dată omenirea se desparte de trecutul ei plângând.