Prof. Univ. Dr. Sorin Ilieșiu, personalitate marcantă a cinematografiei românești și fost senator, a trimis un apel către principalii lideri ai Uniunii Europene și ai Rusiei, pentru recunoașterea genocidului prin înfometare făcut de Uniunea Sovietică în anii 1946-47 împotriva românilor din Basarabia, transmite Romanian Global News.
Apelul a fost lansat pe 23 august, la 85 de ani de la semnarea la Moscova a Pactului dintre cei mai mari criminali din istorie, Stalin și Hitler.
Acest genocid reprezintă una dintre cele mai cutremurătoare consecințe ale Pactului în urma căruia Basarabia a căzut pradă genocidului stalinist.
Apel către Parlamentul European și către Adunarea Federală a Rusiei pentru recunoașterea genocidului prin înfometare făcut de Uniunea Sovietică (URSS) în anii 1946-1947 împotriva poporului român din Moldova Sovietică (RSSM)
În atenția specială a Excelențelor lor:
Președintele Parlamentului European — Roberta Metsola
Președintele Comisiei Europene — Ursula von der Leyen
Președintele Federației Ruse — Vladimir Putin
Președintele Dumei de Stat — Viaceslav Volodin
Președintele Consiliului Federaţiei Rusiei — Valentina Matvienko
Prim-Ministrul Federației Ruse — Mihail Mișustin
București, 23 august 2024, la 85 de ani de la semnarea la Moscova a Pactului dintre cei mai mari criminali din istorie — Stalin și Hitler—, pact condamnat unanim la nivel internațional. Genocidul a cărui recunoaștere o solicităm reprezintă una dintre consecințele Pactului.
Excelențele voastre,
Am convingerea că vă scriu în numele românilor din cele două state românești, Republica Moldova și România. Având în vedere raportul anexat, documentat științific și extrem de edificator, vă solicităm să adoptați o rezoluție de recunoaștere a genocidului prin înfometare făcut de către Uniunea Sovietică (URSS) în anii 1946-1947 împotriva poporului român din Moldova Sovietică (RSSM), genocid care a dus la moartea a sute de mii de români și la îmbolnăvirea altor sute de mii, dintre care mulți au decedat în anii care au urmat.
Urmările acestui genocid se resimt și azi având în vedere, în primul rând, cazurile de canibalism care au existat atunci.
Subliniem că poporul român nu culpabilizează poporul rus pentru acest genocid, considerând că responsabilitatea este a regimului politic sovietic și a liderilor lui din acei ani.
Întrucât rezoluția a cărei adoptare o solicităm are un subiect aproape identic cu „Rezoluția Parlamentului European din 15 decembrie 2022 referitoare la 90 de ani de la Holodomor [1932-1933]: recunoașterea ca genocid a uciderii în masă prin înfometare”, solicităm suplimentar următoarele (preluând fragmente de text din Rezoluția referitoare la Holodomor):
— să acționați pentru ca „toate țările și organizațiile internaționale să recunoască și să condamne acest genocid”;
— să acționați pentru ca „toate statele să aducă la cunoștința opiniei publice acest genocid și alte crime” comise de regimurile totalitare comuniste, incluzându-le în manuale școlare și „programe de cercetare, pentru a preveni tragedii similare în viitor”;
— „să condamnați în termenii cei mai fermi toate formele de totalitarism; să acționați pentru ca marile crime comise de regimul sovietic să fie evaluate din perspectivă juridică, pentru ca autorii lor să fie aduși în fața justiției istoriei, întrucât crimele totalitarismului sovietic nu au fost niciodată condamnate de comunitatea internațională; să acționați pentru o evaluare cuprinzătoare, istorică și juridică a regimului sovietic și o dezbatere publică transparentă cu privire la crimele comise de acest regim, ceea ce este extrem de important pentru construirea unei istorii și a unei memorii istorice europene comune /…/, pentru a preveni repetarea unor crime similare”.
— să acționați împotriva manipulării și falsificării memoriei istorice;
— „Federația Rusă și celelalte țări apărute în urma dezmembrării Uniunii Sovietice să își deschidă arhivele privind foametea deliberată” din Moldova Sovietică din anii 1946-1947;
Asemenea Holodomorului, genocidul prin înfometare împotriva românilor din Moldova sovietică trebuie recunoscut inclusiv din următoarele considerente: 1. „a fost planificat cu cinism și pus în aplicare cu cruzime de regimul sovietic pentru a impune cu forța politica Uniunii Sovietice de colectivizare a agriculturii și pentru a suprima poporul” român din Rep. Moldova; „dovezile arată că regimul sovietic a confiscat deliberat recoltele de cereale”; 2. „Uniunea Sovietică a exportat cereale de pe teritoriul” Moldovei sovietice în anii 1946-1947, „în timp ce populația de acolo murea de foame”; 3. „crimele sovietice nu au primit o evaluare juridică și morală clară din partea comunității internaționale”.
*
Subliniem că acest genocid a fost posibil datorită anexării forțate și nelegitime de către Uniunea Sovietică a teritoriului românesc Basarabia, în urma semnării la Moscova, la 23 august 1939, a Pactului Molotov-Ribbentrop, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler. Consecințele Pactului au fost condamnate unanim la nivel național și internațional, prin următoarele declarații sau documente:
- Rezoluția 148 a Senatului SUA din 28 iunie 1991 subliniază că „Guvernul Statelor Unite și-a declarat în mod repetat refuzul de a recunoaște confiscarea forțată a teritoriului în conformitate cu termenii așa-numitului Pact Stalin-Hitler”.
- Declarațiile liderului suprem al Chinei Mao Zedong, făcute în anul 1964, care a condamnat public politica expansionistă a URSS, arătând că „pământuri cucerite [nejustificat] de sovietici sunt foarte multe. /…/ Ei și-au declarat teritoriu propriu o parte a României”; Mao a dat exemple de politică expansionistă a URSS și față de alți vecini precum China, Japonia, Mongolia, Polonia și Finlanda; în același an, ambasada Chinei de la București a difuzat o hartă a României care includea teritoriul anexat de URSS ca urmare a Pactului Hitler-Stalin;
- Hotărârea Congresului deputaţilor poporului din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) — actuala Dumă de stat a Federației Ruse —, adoptată la Moscova în 24 dec. 1989, privind condamnarea Pactului Stalin-Hitler și a consecințelor sale;
- Hotărârea parlamentului Rep. Moldova din 23 iunie 1990 pentru condamnarea consecințelor Pactului Stalin-Hitler;
- Declarația Parlamentului României – din 24 iunie 1991 – privind Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele acestuia;
- Declarația de la Chișinău din 28 iunie 1991, adoptată de Conferința internațională asupra Pactului Molotov-Ribbentrop [Stalin-Hitler] și consecințele sale pentru Basarabia;
- Declarația de independență adoptată de Parlamentul Rep. Moldova din 27 August 1991;
- Declarația președintelui SUA George W. Bush, din 7 mai 2005, Riga, Letonia, pentru condamnarea consecințelor Pactului Hitler-Stalin;
- Declarația Parlamentului European din 23 sept. 2008 privind proclamarea datei de 23 august ca Zi europeană a comemorării victimelor stalinismului și nazismului;
- Declarația președintelui Federației Ruse Vladimir Putin din 1 sept. 2009, Polonia, pentru condamnarea consecințelor Pactului Hitler-Stalin;
- Rezoluția Parlamentului European din 19 sept. 2019 referitoare la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei.
Anexăm un înfiorător Raport despre genocidul a cărui recunoaștere o solicităm. Citindu-l, veți afla până unde a putut ajunge neomenia în Europa postbelică.
În numele românilor din Rep. Moldova și România,
Prof. Univ. Dr. Sorin Ilieșiu
Raport despre genocidul prin înfometare
făcut de Uniunea Sovietică (URSS) în anii 1946-1947
împotriva poporului român din Moldova Sovietică
— București, 23 august 2024, la 85 de ani de la semnarea în 1939 a Pactului Stalin-Hitler. Genocidul prezentat mai jos reprezintă una dintre consecințele acestui Pact —
Notă: Prezentul Raport e redactat de prof. univ. dr. Sorin Ilieșiu, reprezentant al societății civile din România între anii 1990-2012, senator al României între anii 2012-2016, autor al Apelului și al Raportului pentru condamnarea regimului politic comunist din România ca nelegitim şi criminal, publicat în 2005, raport care a dus la condamnarea oficială din 18 dec. 2006 de către președintele României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, în baza unui raport elaborat de o comisie prezidenţială. Textul prezentului Raport e preluat din anexele „Proclamației pentru reunirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă, România”, redactată de prof. univ. dr. Sorin Ilieșiu, publicată în 19 mai 2023 de ziarul cu cea mai mare audiență din România, „Evenimentul Zilei”, precum și de multe alte publicații din România și din Rep. Moldova. Manționăm că Proclamația a fost adresată inclusiv președintelui Parlamentului Rep. Moldova Igor Grosu care a declarat recent că deputații analizează posibilitatea de a recunoaște ca genocid foametea din 1946-1947, astfel că prezentul Raport poate fi util și în acest scop.
Scurtă introducere
Românii din Moldova sovietică (republică înființată de Stalin în 1940 pe teritoriul românesc anexat ilegal de URSS ca urmare a Pactului Stalin-Hitler) au fost victimele celui mai cumplit genocid din Europa postbelică. Acesta a început în 1940, odată cu ocupația sovietică.
Ipostazele cele mai inumane ale genocidului antiromânesc au fost deportările „pe vecie” a sute de mii de români în Siberia și în alte regiuni îndepărtate, la muncă forțată în condiții de exterminare, precum și genocidul prin înfometare din 1946-1947 — unicul din Europa postbelică —, cu peste 300.000 de morți, conform ultimelor estimări. Potrivit mărturiei înaltului demnitar sovietic din epocă Emilian Bucov, numărul decedaților a fost de 350.000. Conform „Rechizitoriul Gh. Ghimpu” — prezentat în 5-6 sept. 2000 în cadrul Tribunalului Internaţional obștesc din Vilnius contra comunismului — numărul real al morților a fost de 500.000 (un sfert din populația republicii), spre deosebire de numărul oficial de 200.000. Aproape toți cei uciși au fost români.
Având în vedere că foametea a fost cumplită, au existat, inevitabil, și cazuri de canibalism. Mulți oameni și-au pierdut mințile. Unii s-au sinucis. Astfel, odată cu genocidul fizic a avut loc și un „genocid sufletesc” ale cărui efecte se manifestă și azi. Numărul cazurilor de canibalism înregistrate oficial, în regim „strict secret”, a fost de 39. „Rechizitoriul Ghimpu” a prezentat documente pentru 100 de cazuri. Ca procent din numărul populației Moldovei Sovietice de 2.200.000, 100 reprezintă doar 0,045%. Dar pentru liderii URSS era suficient. Important era să existe asemenea „simboluri ale dezumanizării” poporului român care, putea fi astfel considerat un „popor de canibali” demn de a fi condamnat în cel mai înalt grad.
Absolut cutremurător e faptul că au existat familii în care părinții «şi-au implorat copiii şi nepoții să le mănânce trupurile» pentru a supraviețui măcar ei foametei care omora chiar și „două treimi dintr-un sat”. S-a născut astfel un fel de complex de culpabilitate colectivă, auto-culpabilizare morală, sufletească și religioasă, auto-retrogradare națională. Subliniem însă că aproape toți cei două milioane de români supuși înfometării au refuzat canibalismul, preferând să moară de foame.
Așadar, poporul român din Rep. Moldova trebuie considerat popor-martir. Toate statele lumii precum și Curtea Penală Internaţională de la Haga trebuie să condamne URSS pentru genocidul prin înfometarea poporului român din Rep. Moldova. (Sorin Ilieșiu)
- * *
Fragment din „Raportul Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova” — raport elaborat în 2010 de comisia înființată de președintele interimar al Rep. Moldova Mihai Ghimpu. Comisia prezidată de Ghe. E. Cojocaru a fost formată din 30 de personalități, 20 fiind doctori în științe istorice.
„Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 nu a fost o consecinţă nemijlocită a secetei [așa cum considera propaganda sovietică], ci a politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS Moldovenească /…/. Conform datelor statistice acumulate de Comisie, în urma foametei au decedat circa 200 mii de oameni. /…/ …Vârfurile Partidului Comunist se fac vinovate de rechiziţionarea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă. /…/ Foametea din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat. Pentru această crimă, comisă premeditat împotriva populaţiei paşnice, a copiilor şi bătrânilor, a oamenilor în plină vârstă, de toate etniile şi confesiile, regimul totalitar comunist trebuie condamnat moral, politic şi juridic.”
*
Citate din „Cartea foametei” de prof. univ. Larisa Turea
Editura Cartier, 2021, Chișinău, ediția a III-a, completată
«Înfometarea era secret păzit cu strictețe, partidul unic [comunist] excela în a şterge – definitiv – urmele trecutului ce nu-i convenea. Caracterul deliberat al foametei este demonstrat de acţiunile autorităţilor: confiscarea cerealelor şi a celorlalte produse alimentare, interdicția de a părăsi zonele afectate de secetă, … cei consideraţi „contrarevoluţionari”, „duşmani de clasă”, „trădători”, „elemente de spirit nesănătoase, chiabure şi naţionaliste” erau condamnați să moară [de foame], căci „îşi meritau soarta”.» (p.14)
«…Proviziile [de hrană] au fost rechiziţionate ca «impozit agricol», «livrări obligatorii către stat». Cei mai în putere îşi luau lumea în cap, plecau după hrană (mai mult în Ucraina apuseană), cu riscuri enorme, pe jos sau pe acoperişurile vagoanelor de tren. Se mânca orice se putea găsi sau vâna: ierburi, ghindă, coajă de copac, seminţe de struguri, miez de cocean (ciocălău), scoici, rumeguş de lemn, rădăcini de papură, flori de salcâm şi de pomi fructiferi, alune de pământ, vrăbii şi ciori, câini şi pisici, şoareci şi şerpi.» (p.15)
«Lipsa completă de produse de hrană, consumul de plante şi subproduse agroindustriale
dăunătoare sănătății, de cadavre şi hoituri au provocat creşterea morbidității mai ales la sate, pentru că oraşele, unde sălăşluia nomenclatura sovietică, erau totuşi aprovizionate cu produse alimentare, adesea chiar cu cele luate prin forță de la țărani [subliniem că în nomenclatura sovietică nu existau etnici români (moldoveni)]. /…/ E încă vie amintirea anilor cumpliți când pe ulițe, pe sub garduri şi în poduri zăceau cadavre, sătenii îşi vindeau casele pentru o găleată de cartofi, bătrânii îşi implorau copiii şi nepoții să le mănânce trupurile pentru a trăi /…/; la cimitire, pământul se mişca de parcă ar fi suspinat, pentru că în gropile comune, săpate doar de un rând-două de hârleț de inşii sleiți de puteri, erau aruncați, de-a valma, răposații, dar şi cei în care se mai zbătea o fărâmă de viață…» (p.15)
«Numărul victimelor înfometării în masă se estimează, după ultimele studii, la peste 300 000. Însă, fără îndoială, sunt mai multe; nu punem la socoteală miile de persoane dispărute pe drumuri…» (p.17)
«…Din satele moldoveneşti „împuterniciţii” au spoliat produsele alimentare, grâul, orzul şi porumbul până la ultimul bob: presa vremii abundă în rapoarte triumfaliste despre „predarea cerealelor la stat” şi „depăşirea planului” de colectări. Echipele de activişti şi „reprezentanți ai sărăcimii” extorcau brutal orice aliment, fără a lua în calcul că, pentru a supravieţui, ţăranii au şi ei nevoie de hrană… » (p.18)
«Nu există dubii că „scrisorile oamenilor muncii” [în care cereau ajutor] au ajuns până la tătuca Stalin… /…/ …Oamenii continuau să moară … la fel cum mureau în Ucraina anilor 1932-1933.» (p.19)
«Pentru câteva spice rupte de pe lanul ce până nu demult fusese al lor, țăranii erau condamnați la ani de închisoare.» (p.21)
«Individul înnebunit de inaniție şi-a asasinat omul din sine; /…/ În cele 150-170 de zile, cât se poate rezista fără hrană echilibrată, schimbările fizice şi psihice ale organismului uman sunt copleşitoare. Creierul declanşează mecanismele de supraviețuire, persoana înfometată va căuta să mănânce, chiar dacă asta înseamnă să-şi sacrifice semenii, părinții sau copiii. Dezumanizarea prin înfometare, de către Statul Sovietic, a propriilor cetățeni, constituie o crimă rămasă nepedepsită.» (p.20)
M ă r t u r i i
Eugen Doga: „Pentru o mână de spice culese de pe un lan … te păşteau vreo 14 ani de puşcărie.” (p.208) „Foametea a fost organizată artificial… /…/ Mai întâi au golit hambarele colective, iar apoi au început să umble pe la case. Îmi amintesc, deşi eram copil: un cetățean îmbrăcat în uniformă sovietică, cu automatul la piept, o urmărea pe mama peste tot, în toate odăițele, în tindă, în pod, în beci, în poiată – până când a scos toate grăunțele din casă. /…/ Foametea a fost de groază. Oamenii mureau cu zecile. S-a ajuns şi la momentul când nu avea cine înmormânta cadavrele. Toți erau extrem de slăbiți. Mai ales că majoritatea bărbaților nu s-au întors de pe front [muriseră în război]”. (p.202)
Ion Ungureanu: „Îl ţin minte pe tata, după ce a dat trei norme de „impozite” (inclusiv grăunţele pentru semănat)… Îmi amintesc cum se măturase podul – până atunci plin!… /…/ De fapt, atunci începuse foametea – nu mai târziu, ci exact în acel moment, când s-a pustiit podul casei, în clipa când – barbar! – am fost condamnaţi la moarte prin înfometare… Tata … a spus-o chiar atunci: „O să murim de foame…” (p.282)
Gheorghe Vodă: „Foametea asta a noastră n-a fost un fenomen ocazional, creat de natură, ci de condiţiile regimului…” (p.254) „Şi condiţiile acestea care au fost create astfel în mod special au băgat în pământ jumătate de sat de oameni gospodari.” (p.255)
Eugen, Pavel şi Maria Şcura, Elisaveta Zderciuc: „Eram obligaţi să predăm statului tot laptele de la vacă, ouăle, … ce mai era, fără plată, şi să munceşti tot aşa, de pomană, din zori până asfinţea soarele. /…/ Însă activiştii n-aveau potol, umblau ca balaurii. Nu ne lăsau să dormim, cereau şi cereau impozit. Zăceau morţii pe toate drumurile.” (p.222)
Axinia Kîrma: „De unde au apărut comsomoliştii ceia de atunci? Umblau ca balaurii, dă postavcă şi gata. Ai dat o dată, de două ori, de trei ori; cereau supliment, iar şi iar… veneau iarăşi… Se vede că mai ai… mai dă!, scormoneau prin sat şi strângeau tot ce avea lumea de mâncare. /…/ Niciun om n-ar fi murit, grâul s-a făcut… /…/ …Da’ tot satul a rămas fără nimic, pradă morții. /…/ …Veneau şi luau Totul…” (p.319)
Maria Sarabaş: „Oamenii aveau rezerve pentru doi-trei ani de zile, dacă nu erau colectările criminale, postavca, nu era foametea aşa de răpitoare. /…/ Dădeai tot ce aveai, iar de nu, sau te împuşcau pe loc, sau te băgau la puşcărie. /…/ Era o politică barbară de nimicire a populației, de dezumanizare, prin metode diabolice, absolut nebuneşti.” (p.312)
Nicolae Sulac: „Acuma ne dăm seama că acesta era stilul lui Stalin: să omoare cât mai multă populaţie pe pământul moldovenesc „eliberat”, dacă n-a reuşit să ne transmute de aici [să ne deporteze pe toți], să ne zătrească [nimicească], să ne şteargă de pe faţa pământului. Căci, dacă e să te gândeşti mai bine, foametea ceea a fost mai mult înscenată…” (p.262)
Vera Stratulat: „Nu-i casă să nu fi murit cineva de foame, da’ Doamne fereşte să se vorbească despre asta. Chiar şi astăzi se tace molcom.” (p.185)
Mihail Draliuc [ziarist]: „Ferit-a sfântul să vorbeşti despre foamete sau despre abuzuri. Eram pur şi simplu obligaţi să scriem numai despre ajutorul pe care guvernul sovietic îl acordă ţăranilor moldoveni.” (p.261)
Pavel Iordache: „S-a prăpădit cu zile aproape o jumătate din populaţie. /…/ Mulţi îşi făceau seama [se sinucideau] – care avea familie mare şi-şi vedea copiii plângând şi cu guriţa uscată, îi venea a muri pe loc, să nu mai vadă lumina zilei de mâine. O femeie, mamă cu mulţi copilaşi, şi-a legat o piatră de gât şi s-a aruncat în Răut…” (p.147)
Ion Toderaş: „La noi în sat o parte a rămas, da’ două s-au dus.” (p.266) „Mureau mai ales copilaşii. Săracii părinţi, ce trăgeau când vedeau că le moare copilul şi ei … nu-l pot scăpa din ghearele morţii.” (p.267)
Dumitru Fanaru: „Eram şapte copii… Cinci au murit pe foamete. Ni s-a luat, cu japca, tâlhăreşte, tot ce aveam pe lângă casă, tot ce era de mâncare. /…/ Cădeau oamenii, mureau pe loc. Pe cei decedați îi îngropau în gropi mari – câte 10, câte 100… /…/ Pe străzi erau numai cadavre.” (p.198)
„Ne-a rămas în memorie un lucru: oriunde te întorceai, mureau oamenii. Nimeni nu-i lua, zăceau şi 10, şi 12 zile, săptămâni întregi.” (p.200)
Axinia Kîrma: „…Numai case pustiite, locuitorii lor au murit unul după altul. /…/ Fratele tatălui meu cu toți cei ai săi, 9 suflete, au murit pe rând… /…/ Mare necaz, da’ nu s-ar fi petrecut dacă nu li se lua creştinilor bucata de la gură. Toți aveau câte 7-8 hectare… /…/ …Că țăranii … făceau rezerve pentru 3-4 ani înainte…” (p.320)
Gheorghe Vodă: „Noi eram şase în familie şi după ce slăbiserăm înspăimântător, am pornit a ne umfla. Pornise distrofia totală şi tot satul zăcea la pământ… /…/ Casele erau pline cu morţi. /…/ Era un tablou sinistru, de necrezut: stăteau oamenii rezemaţi de garduri şi acolo îi găsea moartea; morţi în drum, în cărare, în ogradă, morţi pe laiţă şi pe cuptor, numai morţi şi morţi…” (p.253)/
Maria Sarabaş: „Oamenii zăceau morți pe o parte şi alta a străzii… /…/ Nu avea cine să sape gropile…” (pp. 310-311)
Marin Bulai: „Mama era disperată la culme…; unicul său copil – din trei! – rămas în viață era umflat balon de foame, abia respira. Țin minte cum plângea lângă pătucul meu: „Iartă-mă, scumpule, că te-am născut.” (p.218)
Andrei Zatica: „…Dar să vezi cum o mamă tânără moare în ochii tăi, iar pruncul ei de 5-6 lunişoare, sugând din sânu-i rece, se stinge şi el, este ceva îngrozitor…” (p.251)
Olga Macovei: „Multe familii au plecat pe drumul cel drept – toţi delaolaltă, câţi erau în familie – patru, cinci, şase. Îi găseau pe toţi morţi în casă, grămăjoară. Veneau trăsurile şi-i strângeau … şi-i duceau la ţintirim. Dar ei … nici nu erau toţi morţi, câte unul mai mişca din mână, din deget…” (p.129)
Ion Moraru: „Drumurile erau bântuite de făpturi cu fața galben-pământie, ochii duşi în fundul capului şi traista la şold; umblau cu cerşitul. /…/ Propuneau lucruri scumpe pentru un pumn de grăunțe sau de făină…” (p.228)
Fiodor Guzun: „Tot de foame a murit şi Ilie Perju, cel care şi-a vândut casa – o mândreţe de casă! – …pentru un pud de orz şi unul de sfeclă. /…/ Avea şi trei copii, dintre ei a scăpat numai unul…” (p.115)
Eugen Doga: „Localnicii adunau lucruri de prin casă, mergeau să le vândă în Ucraina, să primească în loc un pumn de grăunțe, o strachină de cartofi. Pentru a ajunge acolo, mama se ascundea în trenuri de marfă, printre lemne şi cărbuni.” (p.202) „Mama şi-a jertfit viaţa, nu s-a cruţat nici pe sine, nici averea modestă ca să ne scape de moartea prin înfometare…” (p.205)
Petru Buburuz: „Se adunau cât mai mulţi din sat şi se porneau spre Ucraina de apus: duceau încolo adevărate bijuterii, opere de artă, aducând în schimb o căldare de grăunţe sau de orz.” (p.274)
Irina Carabulea: „Tare mulţi se rugau să moară, da’ nu se îndura Mântuitorul!” (p.124)
Vladea Curcudel: „A murit mai mult de jumătate de sat…” (p.135) „Lumea se ducea şi prin Ucraina, spre apus, după de-ale gurii … – erau acolo nişte gropi mari cu borhot …, nu-l mai foloseau la vite, era putred, oamenii noştri din Basarabia însă erau bucuroşi şi de asta, … şi-l mâncau.” (p.138)
Ion Mija: „…Atunci am înţeles eu că nu este nimic mai înjositor decât foametea… /…/ Atunci mi-am dat seama cât e de umilitoare foamea şi cât e de uşor să conduci un popor pe care îl ţii la bucăţica de pâine. Nici nu trebuie să te osteneşti să-l conduci, fiindcă el însuşi se supune. Măcar mirosul de pâine să-l simtă, mai mult n-are nevoie de nimic – nu-i arde nici de politică, nici de drepturi, nici de distracţii – de nimica-n lume.” (p.103)
Marin Bulai: „Cei ajunşi la capătul puterilor pierdeau orice rațiune, dezgropau cadavrele [celor morți de foame] şi se înfruptau din ele…” (p.220)
Eugen, Pavel şi Maria Şcura, Elisaveta Zderciuc: „…În satul de alături a sălbăticit lumea de foame, s-a mâncat om pe om, şi-au mâncat copilaşii. Era ordin să dai totul la stat, nu te întreba nimeni dacă ai cu ce trăi…” (p.221)
Victor Volcinschi: „La noi, la Bădragii Vechi, raionul Edineţ, au fost cazuri grave de tot. S-a mâncat frate pe frate şi, peste câţiva ani, cei rămaşi în viaţă şi-au ieşit din minţi… Şi totuşi, m-am convins că omul cu înalte principii morale, cu sufletul curat, cum se zice, chiar şi în cele mai grele cazuri rămâne om…” (p.61)
Vera Stratulat: „Vremurile au fost groaznice, de-au ajuns oamenii să se mănânce înde ei.” (p.194)
Ecaterina Bețişor: „Mama nu mă lăsa să ies din ogradă. Se mâncau oamenii unii pe alţii… /…/ Te temeai să ieşi din casă, te ucideau pentru te miri ce.” (p.178)
Ion Betivu: „Pentru o bucată de pâine se făcea moarte de om. Unul Chirică Chioru şi-a mâncat copilul – i-au găsit mânuţele în cenuşă. L-au judecat. Dar pe acei care au făcut să moară atâta lume? Nu le ceru nimeni seama.” (p.35)
Iolita şi Ignat Berbeci: „Greu de crezut … dar o femeie şi-a mâncat propriul său copil, asta nu-i poveste.” (p.243)
Ion Stici: „Eram în clasa a doua şi o fetiţă … nu s-a prezentat la şcoală vreo trei-patru zile. Învăţătorul nostru … s-a neliniştit, nu ştia ce se întâmplase… /…/ Şi atunci împreună cu preşedintele sovietului sătesc se duc la omul cela… /…/ Şi, când au deschis, au văzut nişte oale mari … cu carne… de copil. Fetiţa a fost sacrificată pentru a-i hrăni pe cei mai mari…” (pp.38-39)
Olga Macovei: „Pentru trei grăunţe puteai să faci şi puşcăria. Era o femeie în vecini, neam cu noi, creştea doi băieţi şi două fete. /…/ Şi iaca femeia ceea şi-a ucis un băieţel ca să-i hrănească pe ceilalţi.” (pp. 129,130)
Pavel Iordache: „Se mâncau şi mâţe, şi câini; o femeie, de-a lui Dînga, şi-a mâncat copilul… /…/ …Foametea i-a mâncat creierii, înainte de a-şi jertfi ea copilul…” (p.146) „Dacă erai … mai plinuţ, te păştea altă primejdie: cică, pe la Bălţi au tăiat oameni şi făceau bucate din ei. /…/ Mare jale a mai fost, o luptă pentru existență îngrozitoare: lumea dădea tot – zestrea lăsată de părinţi, straie, hârburi, numai să scape.” (p.146)
Axinia Kîrma: „Nu se auzea, din bătrânii bătrânilor, până atunci, să moară chiar aşa lumea de foame sau să dispară copiii… … Țin minte cum s-a stârnit tot satul când s-a aflat că a fost tăiată o fetiță… S-a adeverit că au tăiat-o, au fiert răcituri şi le-au dus de vânzare la piață.” (p.320)
Teodora Perju: „S-a ajuns la noi, unde de când lumea s-a respectat datina, la canibalism. La Zaim au prins-o pe una care tăia copii, făcea răcituri şi le vindea la gară.” (p.152)
Andrei Ciocârlan: „Se tăia om pe om şi se mânca. /…/ Lumea punea în oală, de nevoie, săraca, şi cai, şi câini morţi… /…/ Tare mulţi au mai murit, nici nu le mai dădeai de capăt. …L-am găsit pe unul în salcâmi, nu ştiu cine era, cu capul mâncat pe jumătate.” (pp. 277-278)
Vasile Moraru: „Într-o zi mama veni acasă plângând şi-i spuse mâcăi Olea că mătuşa Paraschiva îl ţine pe Ilie ascuns pe cuptor, taie din el bucăţi şi le fierbe. /…/ La două zile după aceasta îşi dădu duhul şi mătuşa Paraschiva…” (p.245)
Paşa Tătaru: „Am intrat într-o casă şi vedem o biată femeie moartă şi doi copii, săracii, tăiau câte o bucăţică dintr-însa şi mâncau.” (p.248)
Gheorghe Vodă: „Apele de primăvară [anul 1947] au umplut uliţele, spălând pământul de sub garduri şi descoperind sumedenie de schelete cu care erau împânzite toate drumurile…” (p.253)
Olga Macovei: „Aşa am dus-o până-n toamnă [anul 1947] … Dar mulţi, când s-au scăpat la pâine, mâncau aşa de lacom, că mureau pe loc. /…/ La noi mai mult de jumătate de sat a murit pe vremea foametei.” (p.131)
Teodora Perju: „…Mai bine să murim decât să mai îndurăm o dată cele din ’46-’47, umilinţa şi neputinţa ceea, care din creştin te făcea fiară…”
DOCUMENT DE ARHIVĂ din timpul foametei în Moldova Sovietică:
«MENIUL CANTINEI Şcolii Republicane de Partid de pe lângă CC [Comitetul Central] al PC [Partidului Comunist] din Moldova [Sovietică], 7 mai 1947. / MIC DEJUN: mezeluri şi ceai, ouă, prune, salam, unt, ulei, hrişcă, zahăr, biscuiți, sos de roşii./ PRÂNZ: 1. Borş verde (unt, oase, sos de roșii, cartofi, varză); 2. Jambon cu cartofi (jambon, ulei, sos de roşii, cartofi, roşii); 3. Compot (zahăr, prune, mere)./ CINĂ: Jambon cu cartofi (ulei, sos de roșii, cartofi, varză, roșii), bomboane, ceai.” » A.O.S.P.a R.M., fondul 51, inv. 154, dosar 80, f. 180-182, Traducere din limba rusă (Larisa Turea – Cartea foametei, p.352)
Citate din comentariul de încheiere al „Cărții foametei” — prof. univ. Larisa Turea
«…Foametea era secret de stat. Impactul concret, material al foametei asupra situaţiei demografice este imposibil de cuantificat: autorităţile ocultau datele, nu aveau interes să recunoască adevărul, să-şi asume responsabilitatea pentru sutele de mii de jertfe. Teroarea înfometării … a fost folosită în URSS ca mijloc de intimidare, supunere şi umilire, de obținere a controlului total… » (p.515)
«…Istoricul Mihai Gribincea, pe baza documentelor de arhivă, estimează că numărul victimelor foametei din anii 1946-1947 atinge cel puţin 200 000 de persoane. Totuşi, cu certitudine, numărul victimelor este mult mai mare, deoarece nu era pusă la punct evidența deceselor; mulți mureau pe drum, porniți în căutare de hrană; nu erau trecuți în evidență nou-născuții, orfanii, hoinarii, urmaşii celor deportați sau ai celor aflați în prizonierat; în genere, populația rurală neposedând acte de identitate, o contorizare strictă era pe cât de imposibilă, pe atât de nedorită de autorități. După război, de foame au suferit şi alte regiuni [din URSS], însă, dacă judecăm după numărul victimelor, cel mai mare procent îi revine RSS Moldoveneşti…» (p.516)
«Se ştie că în Moldova istorică, peste Prut [în România], la fel lovită de secetă în 1946, mortalitatea a fost menținută în limitele fireşti: au intrat în funcțiune mecanismele compensatorii tradiționale, țăranilor li s-a permis să plece, în căutare de alimente, în alte regiuni ale României, mai puțin afectate, s-a solicitat ajutor internațional, extern.» (p.516)
«Statul sovietic dispunea de resurse suficiente pentru a le asigura cetățenilor un minim de hrană. Conform savanților ruşi, la 1 feb. 1947, în „rezerva de stat” a URSS erau depozitate circa 10 milioane de tone de cereale, mai mult decât în debutul lui 1946. Pe lângă aceasta, statul deținea 11,6 milioane de tone pentru necesități curente. La 1 iunie 1947, din 11,6 milioane au rămas 3,6 milioane, economisite şi direcționate pentru necesitățile anului viitor, 1948.» (p.517)
«Basarabenii au fost condamnați, cu bună ştiință, la moarte prin înfometare… Deci, nu seceta – prin care trece, ciclic, regiunea – a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste…» (p.518)
«Aşa-zişii împuterniciți ai comisariatului pentru colectări, înarmați, rechiziționau produsele alimentare, cereale, dar şi boboase, fructe, legume, carne, lapte, ouă. În 1946, în zece luni, pe când basarabenii … se zbăteau, înfometați, în gura morții, Uniunea Sovietică a exportat circa 1,7 milioane de tone de cereale… /…/ „Au fost predate la stat” de-a valma, fără criterii, porumbul, cerealele menite să asigure subzistenţa familiilor de ţărani, dar şi vitele, carnea, ouăle, laptele, cartofii, fasolea, porumbul, fructele, orice aliment din gospodărie. S-au măturat podurile, s-a luat ultimul grăunte. Hoarde de „activişti şi împuterniciţi” înarmaţi, înrăiţi, bântuiau satele în căutare de pradă.” (p.520)
«Dacă în întreg anul 1946 sporul natural al populaţiei rurale [aproape integral românească] constituia minus 477 de persoane, pentru anul 1947 el constituie minus 100 633 de persoane.» (p.525
«Populația era ruinată de războiul devastator, de dările obligatorii, de mobilizarea bărbaților
apți de muncă (basarabenii au fost înrolați mai mult în calitate de carne de tun de către sovietici, căci nu cunoşteau limba rusă).» (p.532)
«…Foametea e un cumplit instrument de îndobitocire. Omul flămând este docil, la bunul plac al celui ce-l hrăneşte.» (p.537) «Prin înfometare, unii ajungeau neoameni, îşi mâncau pruncii sau părinţii. Au ajuns „mai rău ca fiarele”, după cum se afirma. /…/ Cea mai umilitoare dintre frici, frica de a muri de foame, era altoită în subconştientul fiecăruia.» (p.537)
«Consecinţele foametei sunt mai grave decât s-ar părea: victime ale unui soi de robie morală, majoritatea celor trecuţi prin încercările ei trăiesc mereu o stare de nelinişte, adesea evită să răspundă la întrebări.» (p.543)
«Nu încape îndoială că autorităţile centrale erau perfect informate despre situaţia reală din RSSM, dar nu au luat niciun fel de măsuri de redresare eficientă a acesteia…» (p.553)
«Considerăm că orice comentariu este de prisos când dăm citire documentelor ce atestă gradul de neimaginat al degradării fiinţei umane. Deşi cazurile de canibalism erau secretizate cu strictețe şi se nega vehement că ar fi existat în societatea „cea mai echitabilă”, cea de tip comunist, totuşi ele transpar în actele de arhivă:
„Notă informativă a şefului Secţiei judeţene Bender a Ministerului Securității de Stat a.D. Mocealov, adresată secretarului Cr al PC(b)M D.K. Bîcikov, privind cazurile de canibalism din satul Sălcuţa, raionul Căinari/ 5 aprilie 1947
Am fost informaţi că locuitoarea s. Sălcuţa, r. Căinari, C.F.I., anul naşterii 1903, dintr-o familie de ţărani chiaburi /…/ foloseşte în alimentaţie carne de om. Controlul faptelor a stabilit următoarele: C.F.I., la data de 18 martie 1947, în timp ce soţul său, C.E.V., anul naşterii 1901, se odihnea, aceasta l-a lovit de trei ori cu toporul în cap, l-a decapitat, iar carnea a fript-o şi a mâncat-o. Fiind arestată, la interogatoriu, C.F.I. a recunoscut că şi-a omorât soţul cu scopul de a-l mânca. Afară de aceasta, ea a recunoscut că în ianuarie 1947 a născut doi copii, dintre care unul mort. Împreună cu soţul, au mâncat nou-născutul mort, apoi l-au tăiat şi pe cel de-al doilea, folosindu-l în alimentaţie. În aceeaşi lună, aceştia au dezgropat, în cimitir, mormintele a doi copii, de 3 şi 5 ani, şi au mâncat cadavrele. După un timp, C.E.V. a invitat la el acasă o fetiţă de 6 ani, orfană, din s. Zaim, raionul Căuşeni, cu numele F. (numele de familie nu a fost stabilit), pe care a omorât-o şi împreună cu soţia sa au mâncat-o.» (p.556)
«Spre final, un act imposibil de lecturat: „Notă informativă a secretarului judeţean Chişinău al PC(b) M.N. Krainii, adresată secretarului CC al PC(b) M. Zîkov, cu privire la cazul de canibalism ce a avut loc în raionul Călăraşi/ 16 iunie 1947
La 31 mai 1947, în s. Pituşca, raionul Călăraşi, N.O., în vârstă de 8 ani, l-a înjunghiat pe fratele său M., de 9 luni, o parte a căruia a fiert-o în oală şi, împreună cu sora sa, de 3 ani, au folosit-o în alimentaţie. În urma cercetării circumstanţelor s-a stabilit că: În acea zi, pe la localnica O.M.I. a trecut fratele ei, B.E.I., anul naşterii 1912, pentru a merge împreună la lucru pe câmp. Înainte de plecare, în absenţa mamei, N.O. a prins a i se plânge unchiului său, B.E., că n-au nimic de mâncare. După cum a declarat N.O., unchiul l-a sfătuit ca, atunci când rămâne singur acasă cu fratele mai mic M., să-l înjunghie, să fiarbă carnea şi să-i lase o parte şi lui B. atunci când mama O.M. şi fratele ei B.E. s-au dus la câmp, N. l-a luat din pat pe fratele său M., l-a dus în odaia nelocuită, i-a tăiat capul cu cuţitul, l-a dezmembrat şi l-a fiert în oală, apoi împreună cu surioara sa de 3 ani au folosit în alimentaţie această carne…» (p.559)
«…Supravieţuitorii adesea refuză să vorbească, preferând să uite chinurile prin care au trecut, să nu re-trăiască momentele îngrozitoare. /…/ Tăcerea era regulă impusă de comuniştii sovietici. /…/ Memoria era restricționată, interdicţia de a aborda subiectele tabuizate a pătruns adânc în mentalitatea basarabenilor. Decenii la rând oamenii au tăcut, au ocolit temele „interzise”; de frică sau din instinct de autoconservare au acceptat legea nescrisă a tăcerii. Tăcerea impusă a devenit, treptat, tăcere voluntară, consimţită. Pentru început, este imperativă ruperea tăcerii…» (pp.560-561)
«Înfometarea populaţiei din Basarabia în primii ani de sovietizare, 1946-1947, constituie o crimă rămasă nepedepsită. Autorii ei nu se sinchisesc a-şi face „mea culpa”, reprezentanţii regimului se declară inocenţi, nici gând să se pocăiască. Până astăzi, potentaţii de odinioară neagă tot ce a fost. Oamenii simpli însă ştiu a cui a fost vina.» (p.536)
*
Citate din volumul „Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950)” de Mihai Gribincea, doctor în științe istorice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
„Prin intermediul politicii fiscale din republică erau colectate anual sute de mii de tone de cereale, floarea-soarelui, carne, vin, lapte etc. În acelaşi timp populaţia era nevoită să trăiască în mizerie şi să îndure foame. Politica fiscală stalinistă a avut consecinţe nefaste pentru ţărănimea din RSS Moldovenească mai ales în anii 1946-1947, provocând în republică o foamete fără precedent.” (p.150)
„La data de 1 ianuarie 1947 de la ţărani s-au colectat 25 659 mii ouă, 419,9 tone de brânză, 12 792 tone lapte, 8 607 tone fructe, 4 477 tone legume, 10 082 tone sfeclă de zahăr şi alte produse pe care ţăranii nu le-au primit înapoi sub formă de ajutor.” (p.50)
„Era aproape imposibil să faci rost de o bucată de pâine. /…/ În raioanele din centrul şi sudul republicii încep să fie înregistrate cazuri de canibalism şi de folosire a cadavrelor ca hrană. Părinţii îşi mâncau copiii, copiii îşi mâncau părinţii. Se mânca frate pe soră şi soră pe frate. În satul Cazaclia, raionul Taraclia, de exemplu, ţăranca C. [din considerente morale aici şi mai departe se indică numai iniţialele numelor de familie] la 1 decembrie [1946] şi-a tăiat fiica de 6 luni şi a mâncat-o, iar la 21 dec., în acelaşi scop, a tăiat un băiat al vecinului în vârstă de 8 ani. La 23 dec. în Taraclia, cetăţeanca I. şi-a mâncat fiica născută cu 2 zile în urmă.” (p.84)
„În … Taraclia, Sovietul sătesc Sadâc, – citim într-un document de la sfârşitul lunii ianuarie 1947 -, a murit din cauza distrofiei cetăţeanca Cagurluianu şi fratele său. Sovietul sătesc i-a obligat pe cetăţeanca I. şi feciorii ei să-i îngroape pe decedaţi, în cimitir. Ultimii au cărat cadavrele în cimitir, pe unul l-au îngropat, iar pe altul l-au acoperit cu zăpadă, tăind din el în prealabil o bucată de carne pe care au adus-o acasă, au fiert-o şi împreună cu mama lor au mâncat-o. După aceasta, feciorii, la insistenţa mamei, au adus de la cimitir tot cadavrul şi l-au întrebuinţat ca hrană. În timpul percheziţiei la ţăranca I. „a fost găsit pe plită un ceaun în care fierbea un cap de om”. (p.84)
„Iată cum povestea anchetatorului, despre faptele sale, un om adus la starea de canibalism de regimul „eliberator” de la răsărit: „…în luna ianuarie 1947, după serviciul la calea ferată, aveam liber şi eram acasă; acasă mai erau soţia, tata şi mama. Tata … cerea de la mine alimente şi pâine. Eu i-am răspuns: raţia care mi se dă o aduc acasă şi o mâncăm împreună; tatăl însă, obijduit [năpăstuit], mi-a răspuns că raţia mea nu ajunge la toată familia. Când soţia mea a ieşit în stradă, mai exact în odaia vecină, tata a început să mă înduplece ca să-l tai pe feciorul Nicolae şi carnea să o mâncăm; eu la început nu eram de acord, dar când soţia s-a întors în odaie i-am povestit, în prezenţa mamei, convorbirea cu tata, şi ele au fost de acord cu propunerea lui. Atunci tata a luat cuţitul, iar eu un castron, şi l-am pus la gât copilului, pentru ca sângele să nu cadă pe pat; tata a tăiat gâtul copilului, iar pe urmă l-am despicat în mai multe bucăţi, l-am fiert şi l-am mâncat cu toţii în familie. Au trecut 4 zile, în lipsa mamei, eu cu soţia şi tata ne-am înţeles să o tăiem pe mama şi când ea s-a întors în casă şi s-a aşezat pe pat, soţia a înhăţat-o în mâini şi a doborât-o, iar eu i-am tăiat mamei gâtul cu cuţitul. Înainte de moarte, mama a văzut în mâinile mele cuţitul şi m-a rugat să nu o tai, şi a ţipat puţin. Carnea mamei de asemenea am mâncat-o. La omorârea mamei tatăl n-a participat, dar când noi am omorât-o, el se afla în casă şi se uita la noi. După moartea mamei au trecut 7 zile. Eu m-am înţeles cu soţia să-l omorâm şi pe tata. În acest scop eu şi soţia am ieşit în stradă să ne înţelegem, iar cum numai am intrat în casă, l-am înhăţat pe tata, l-am pus pe pat, iar soţia i s-a urcat pe picioare, tatăl a început să ţipe şi să mă roage să nu-l tai. Eu, neluând în seamă rugăminţile lui, i-am tăiat gâtul, în acelaşi mod, folosind o parte din carne, iar restul am ascuns-o în zăpadă…” (pp.84-85)
„Credem că a înmulţi exemplele este de prisos. /…/ În ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 feb. 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu 40 de jertfe. Rămâne de presupus doar câte cazuri n-au fost înregistrate şi n-au încăput în nici un document mărturie!” (p.85)
„În anii foametei ţăranii s-au pomenit fără apărare în faţa celor mai mărunţi reprezentanţi ai regimului comunist, care le hotărau soarta: „…De exemplu, Galbici Eugenia Gerasimovna de nenumărate ori s-a adresat preşedintelui [Sovietului sătesc Cuhneşti] Juc, după ajutor, care refuzându-i-l a declarat: „Aveţi 4 cadavre, faceţi din ele şuncă şi mâncaţi…”. (p.92)
„De la 30 mii în nov.1946, numărul distroficilor a crescut … la 222.300 la data de 26 feb. 1947.” (p.90)
„În cazul că s-ar fi renunţat la rechiziţiile de cereale în 1946, mortalitatea populaţiei în republică n-ar fi luat proporţii de masă.” (p.101)
„Scriitorul Vladimir Beşleagă a fost cel care a dat publicităţii o primă presupunere în ce priveşte numărul victimelor foametei. În raportul său prezentat la Plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova
(anul 1988), făcând referinţe la mărturisirile poetului Emilian Bucov care în anii 1947-1950 a fost Adjunct al Preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, a dat publicităţii cifra de 350 mii de oameni morţi de foame.” (p.102)
„Pentru stabilirea numărului total al victimelor foametei se cer a fi număraţi şi cei pe care moartea i-a răpus dincolo de hotarele republicii. În conformitate cu unele documente oficiale, în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori ai republicii se aflau pe drumuri în căutarea alimentelor în regiunile învecinate ale Ukrainei, şi o parte din ei mureau acolo.” (p.103)
*
Citate din volumul „Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1950”, de Valeriu Pasat – doctor în istorie, membru al Academiei de Științe a Moldovei, Editura Rosspen, Chișinău, 2006
«În informația strict secretă din 27 febr. 1947 situația … era apreciată în felul următor: „Starea de lucruri … ar trebui calificată ca o calamitate națională — foamete în masă… /…/ … Populația adaugă în hrană rumeguș de lemn, strujeni și coceni de porumb, semințe de ciurlan, tulpini de floarea-soarelui etc. Aceste adaosuri … duc la creșterea mortalității… Populația folosește în mâncare carne de câini, de pisici, hoituri de animale… e răspândit canibalismul… (în continuare sunt citate 18 cazuri – V.P.)”» (p.156)
«În martie 1947 … la Ministerul Securității de Stat al RSSM au parvenit 673 de comunicări despre situația extrem de gravă… /…/. Iată câteva mărturii: “În prezent ne hrănim cu ciori și vrăbii, însă nu ne putem potoli foamea… ” (raionul Chișcăreni)./ “…O foamete nemaivăzută. Foarte mulți sunt bolnavi de distrofie, se umflă, se înnegresc și mor. /…/ (raionul Glodeni). /…/ “…Oamenii mor de-a valma, casele rămân pustii, oamenii cad din mers pe drum… ” (or. Cahul). „La noi foarte mulți oameni mor de foame, nici n-are cine să le sape groapă. Cei care mai sunt în viață, de abia-și mai târăsc picioarele….” (raionul Glodeni)./ “…Oamenii mănâncă pisici, câini și orice se nimerește… ” (or. Soroca).» (p.157)
«La 12 iunie 1947 ministrul Securității de Stat al RSSM, I. L. Mordoveț, informa că ministerul primește un număr tot mai mare de comunicări “despre mortalitatea în rândurile populației, chipurile (sublinierea n. – V.P.), din cauza greutăților alimentare”. Numai în luna mai au sosit 1.028 de asemenea comunicări, înfațișând tabloul înspăimântător al suferințelor, disperării și neputinței. Cităm câteva extrase: „…Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk)./ „…La noi foarte multi au murit de foame și continuă și acum să mai moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte scârboșenii. (…)” (raionul Dubăsari)./ „…Oamenii merg legănându-se, ca beți, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame” (raionul Sângerei)./ „Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-și prea bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front mor acuma de foame… /…/, cadavrele stau împrăștiate pe drum…” (raionul Tiraspol)./ „…În satul nostru n-au rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au pierdut viața atâția oameni” (raionul Bălți)./ „…Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sunt înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele…” (raionul Orhei)./ „…De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții.” (raionul Vulcănești)./ În mai multe raioane – Bender, Cahul, Chișinău, Kotovsk, Congaz, Căinări, Vulcănești, Ceadîr-Lunga, Orhei – în iarna-primăvara 1946-47 au fost înregistrate cazuri de canibalism.» (pp.157, 158)
«…În luna martie [1947], mortalitatea a atins apogeul, menținându-se la nivel înalt până în iunie 1947. Populația a suferit din cauza foametei și în toamna anului 1947.» (p.160)
«Vom cita, mai jos, un extras din memoriul din 19 dec. 1946 … transmis lui Stalin personal. “Situația alimentară a populației Rep. Moldovenești este extrem de grea /…/. Dacă în viitorul cel mai apropiat populației nu i se va acorda un ajutor alimentar corespunzător /…/ situația va deveni catastrofală. /…/ A crescut brusc mortalitatea populației; oamenii mor în sate, pe drumuri, în orașe… /…/ Din 209 persoane care au încercat să fugă peste hotare din cauza greutăților alimentare, 130 au fost prinse… Chestionarea a demonstrat că toți au vrut să fugă în România din cauza foametei…» (p.161)
*
Mulțumiri speciale doamnelor Larisa Turea, Doina Dabija, Manuela Cernat, și domnilor Pintilie Pîrvan, Mircea Druc, Alecu Reniță, Valeriu Dulgheru, Ion Dobzeu, Nicolae Dima, pentru sprijinul dat în elaborarea acestui raport ( S. I. )