Interviu acordat domnului Cătălin Manole apărut în ziarul Formula AS, an XXXV, nr. 1659, martie 2025, paginile 20-21.

„Denumirea de vlah vine din limba germană”

• În expedițiile revistei Formula AS pe urme vechi româneşti, întinse pe aproape două decenii ne-am lovit sistematic, în investigaţiile noastre, de confuzia pe care cercetătorii străini o fac între daci şi vlahi. Anul trecut, în călătoria din Turcia, istoricii cu care am vorbit puneau semnul egalităţii între vlahi și aromâni. Care este adevărul istoric? Când au devenit dacii – vlahi?
• Întrebarea dumneavoastră pare simplă, dar răspunsul este foarte complicat. Și asta, din cauză că răspunsul are implicaţii politice și nu e vorba doar de istorie. Aici e o dezbatere care se poartă de pe vremea primilor cronicari, de la Miron Costin, Cantemir sau Grigore Ureche, încoace. Dacă luăm în considerare și Școala ardeleană, e o dezbatere începută undeva în secolul al XVII-lea, când apare istoriografia română şi toată lumea își pune întrebarea cum a apărut poporul român. Și e o discuţie care se poartă aprig, până în ziua de azi, pentru că bulgarii şi sârbii zic că ei au fost primii în sudul Dunării, maghiarii spun că au fost primii în Transilvania şi rușii au niște teorii delirante despre migrațiile poporului român… Denumirea de vlah vine din limba germană. Popoarele germanice ne-au botezat cu acest nume. Deci, germanii au recunoscut în poporul român, când au intrat în contact cu el, în secolele XIV-XV, că era un popor vorbitor de limbă latină. Şi atunci ne-au numit vlahi. Asta, dacă vorbim de cei de la nord de Dunăre. Pe cei de la sud de Dunăre, i-au numit vlahi încă din vremea primelor cruciade și chiar înainte de primele cruciade. Istoricul George Murnu vorbește despre un prim hrisov în care apar vlahii la anul 980, în sudul Dunării. De altfel, primele organizaţii politice româneşti au apărut, de fapt, la sudul Dunării. Și pentru că oamenii de acolo erau foarte bogaţi şi nu apucaseră să fie „deranjaţi” de pecenegi, de avari, de cumani, de unguri, au putut să se dezvolte liniştiţi. Erau atât de bogaţi, încât Imperiul Bizantin însuşi trebuia să-și negocieze pacea și deciziile cu ei. Aromânii și macedo-românii, în general, erau foarte bogați și pentru că erau foarte harnici, erau oamenii care munceau cu multă sârguință și erau și buni negustori, erau sclipitori de inteligenți.

„Macedo-românii sunt și ei tot vlahi, ca și noi”

• I-ați pomenit pe aromâni. Există o diferență între ei și cei pe care îi numim vlahi?
• Aromânii, machedonii, istro-românii, megleno-românii, toți macedo-românii sunt și ei tot vlahi, ca și noi, adică români. Pentru că era Vlahia Mare, Vlahia Albă, Vlahia Mică, din Tesalia, unde sunt Meteorele. Dacă mergeți la Meteore și vă uitați la câmpia Tesalia, toată era aromânească. Acolo era una dintre vlahii. În afară de noi, singurii care nu sunt astăzi în pericol de dispariție sunt aromânii, în număr de, zic unii, între 500 de mii și 2 milioane și jumătate, care trăiesc în momentul de față și în afară de România, în Grecia, Macedonia, Albania, Bulgaria, sudul Serbiei. Ca să lămurim … Poporul român are câteva ramuri. Sunt daco-românii de la nord de Dunăre, iar la sud, sunt aromânii, megleno-românii și istro-românii. O parte dintre megleno-români s-au „islamizat și s-au mutat în Turcia. Eu consider că diferenţele de limbă dintre românii de la nord şi sud de Dunăre au apărut în a doua perioadă de formare a limbii române, deci – începând cu secolul VI-VII, după ce s-a interpus o masă bulgară masivă în munţii Balcani. Și atunci, limba română din sud de Dunăre a continuat să evolueze, dar nu atât de rapid ca daco-româna noastră, pe lângă faptul că ei n-au suferit influenţe, neologisme franco-germane sau ungurești. La ei există doar influențele slave. De aceea, noi ne înţelegem cu ei într-un procent mare, peste 70-75%, dar în rest, este o limbă română oprită din evoluţie, este o limbă arhaică, totuși, vorbim despre dialecte ale limbii române, suntem același popor.

„Până în 1948, legăturile dintre românii din nord și cei din sud au fost foarte bine întreținute”

• Am trăit o dramă, în călătoriile noastre, să vedem decăderea cumplită a zonelor locuite cândva de români. Ai zice că toți veneticii ulteriori, slavii, grecii şi turcii, și-au pus în gând să îi lichideze. Și-au şi reuşit fără ca România să facă vreun gest de a-i salva …
• Popor român niciodată n-a pierdut conştiinţa istorică a faptului că şi dincolo de Dunăre trăiesc români. Administratorii statului român de astăzi au pierdut această conștiință, nu poporul. În trecut a fost altfel. Pe vremea lui Cuza, Apostol Mărgărit a fost trimisul statului român să reîntemeieze o reţea școlară la sud de Dunăre. Această poziționare a statului român a existat până în 1948. Istoricii Teodor Capidan, Murnu au scrieri fundamentale despre românii aflaţi la sud de Dunăre. La vremea aceea, România și-a făcut datoria. Carol I a continuat sprijinul, am avut o întreagă linie de cercetare şi de finanțare. Am avut filă de buget la Ministerul Educaţiei pentru școlile românești din sudul Dunării, începând cu vremea lui Cuza. Și aveam Liga Română, al cărei coordonator a fost la un moment dat Nicolae Iorga. Aveam Societatea Macedo-Română, care era foarte influentă, foarte bogată, avea foarte multe proprietăți și a avut o contribuţie esenţială în păstrarea legăturilor cu românii din sud. Dar până la Capidan și Murnu, l-am avut pe un neamţ, pe Weigand, care a scris o lucrare colosală despre românii de la sudul Dunării. A fost foarte impresionat de ei cum a făcut Byron cu grecii, că i-a reabilitat în Europa, așa a făcut și Weigand cu aromânii, a călătorit în sudul Dunării și i-a studiat, i-a fotografiat, a scris despre ei. După aceea, îl avem pe Papanacea și alți mari etnografi, ca Emanuil Bucuţa… Până în 1948, legăturile dintre românii din nord şi cei din sud au fost puternice şi foarte bine întreținute; uneori chiar de pe poziţii de forță, atunci când România a amenințat cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia şi Imperiul Otoman, dacă nu le sunt recunoscute drepturile aromânilor …

„Statul român nu mai are conștiința coetnicilor săi, de care se folosește mai mult sau mai puțin, la vot”

• Și atunci de ce, după 1948, s-a așternut această umbră peste istoria noastră comună cu românii din sudul Dunării?
• De 35 de ani statul român nu mai are conștiința coetnicilor săi, de care se folosește, mai mult sau mai puţin, la vot, cum e cazul basarabenilor, și mai învârte niște proiecte pe-aici, pe-acolo, prin diferite instituţii, nu le dau numele, că le știți și dumneavoastră. Proiectele din Ungaria, Ucraina, Serbia, Bulgaria s-au stopat, în Grecia nu mai sunt deloc. În Albania mai trimitem câte o expoziţie, deşi avem cel mai mare număr de conaționali, după Grecia. Am avut peste 100 de şcoli în Balcani, până în 1948, acum mai sunt doar câteva! Unele state ne-au așteptat să facem ceva, Macedonia, de exemplu, ne-a așteptat să ne cumpărăm înapoi liceul din Bitola, n-am făcut-o. A mai rămas doar biserica de acolo, care mai e ținută de un preot …
• Istoricii din Turcia nu au știut să ne spună mare lucru despre vlahi și români, şi aruncau piatra în curtea noastră. De ce nu ne ocupăm de cei pe care ce îi considerăm „fraţii noștri”? …
• Nu ştiu cum se comportă turcii cu urmașii megleniţilor, care s-au islamizat. Şi ei ar trebui recuperaţi cumva, măcar din perspectiva faptului că au fost fraţii noștri. Dar dacă acolo discutăm de o recuperare a istoriei, avem probleme actuale urgente, arzătoare, cu Grecia, o ţară care nu îi recunoaşte deloc pe aromânii care trăiesc acolo în număr destul de mare. Ei sunt prezentul, nu trecutul. Şi aici e o problemă care trebuie pusă. În Albania, aromânii sunt recunoscuți ca minoritate, cu drepturi politice, dar sunt ignoraţi total de statul român. În Macedonia, unde sunt recunoscuţi pe jumătate și unde am avut inclusiv prim- ministru aromân, nu există nicio legătură. Ministerul de Externe a vorbit cu diplomaţi de acolo, dar se ferește ca de dracu să ridice cumva această problemă a românilor, și să se folosească de identitatea românească, ca o punte de legătură între cele două state. În Ungaria, ce să mai vorbim? Ăia își fac de cap, fac ce vor ei. Singura zonă unde românii n-au probleme este Voivodina, din Serbia, dar în Timoc, situaţia este inversă. Sârbii, nu ştiu din ce motive, au impresia că românii de acolo le sunt dușmani, deși, săracii, sunt vai de capul lor. Le-au trecut alfabetul pe chirilică, n-au ore în limba română decât așa, opționale. Copiii simt că ei ar fi români, dar … În condiţiile în care noi am avut proiecte de cultură și civilizație românească până acum trei ani, în care dădeam 400-500 de euro pe proiect, ce poți să faci? Adică, atât primea pe câteva luni de muncă un profesor, ca să țină ore în limba română acolo. Și am oprit și aceste proiecte. Înţelegeţi despre ce vorbim? De ce toți oamenii ăștia nu mai vor să audă de proiecte cu statul român? Pentru că în momentul în care le dai bani celor ce vor să facă ceva, dar îi sufoci printr-o formularistică aberantă a deconturilor, în care ești considerat mai degrabă infractor decât un om care trebuie să fie ajutat, nimeni nu mai vrea să facă ceva. Ambasadoarea României la Belgrad nici n-a călcat în Timoc, unde ai 300.000 de români! N-a călcat deloc! Acolo unde s-a dat bătălia de la Zemun, ai inscripţie în maghiară, în sârbă, în franceză, în engleză, dar nu ai în limba română. Ce costa autoritatea românească să le atragă atenţia sârbilor că Iancu de Hunedoara era român și a murit acolo, apărând Belgradul? Apoi e Ucraina, care este în plină defilare a desfinţării şcolilor româneşti, după cum știți foarte bine, că ați fost acolo, în care România, ca stat, n-are niciun punct de vedere, unde mai sunt câteva şcoli, unele pe punctul de a fi închise. Iar în Turcia, din care spuneți că tocmai v-aţi întors, nici poveste. Mai sunt istro-românii, iar aceştia, nemaifiind consideraţi un pericol, au intrat sub această cupolă frumoasă de sticlă a UNESCO, sunt consideraţi „comunitate pe cale de dispariţie”, şi istro-româna a devenit parte a patrimoniului mondial, care trebuie protejată, dar nu vă imaginați că România are vreo politică sistematică pentru ei. Cam acesta este tabloul sumbru al relaţiilor statului român cu românii-fraţi din Europa.

„După 1990, Ministerul de Externe, și nu doar el, a sacrificat identitatea comunităților istorice românești pe un fals altar al integrării europene”

• Dar cum se explică ruptura asta? Budapesta se ocupă de ungurii din Ardeal mai ceva decât de cei din propria țară, celebrează fiecare piatră din istoria lor, iar nouă nu ne pasă de o istorie fabuloasă …
  — În primul rând, blocul românesc este și a fost principala stavilă a expansiunii ruseşti în Balcani. Sovieticii niciodată nu au agreat o comunitate românească puternică, cu atât mai mult pe ambele maluri ale Prutului. Păi, şi cum s-o agreeze, dacă în inima ţării au făcut-o regiune autonomă maghiară, dacă inima României au deromânizat-o? Și să nu uităm că în acea perioadă, majoritatea elitelor din Securitate, Partidul Comunist, erau alogene, „viituri”. Cu ce să se ocupe veneticii? Să aibă grijă de români? Îngrijorător este faptul că din 1990 încoace, cu excepţia unei scurte perioade (perioada lui Văcăroiu, dacă nu mă înşel), când s-au iniţiat o acţiune relativ energică de reconstrucţie a școlilor și în nordul Bucovinei și ideea de reconstrucţie în Balcani, nu s-au refăcut decât o şcoală sau două, în Ucraina, și restul s-a oprit. După aceea s-a întâmplat ceva. Ministerul de Externe şi-a întors faţa de la români. Am înfiinţat un minister al românilor de pretutindeni, dar ulterior l-am desfiinţat și, odată cu el, s-a desfiinţat şi direcţia specializată din ICR, „Hurmuzachi”. În Hurmuzachi, noi pregăteam studenții care veneau din comunităţile istorice, îi familiarizam cu limba română, cu nivelul limbii române de aici, că ei, săracii, vorbeau greu, vă daţi seama, cu excepția Republicii Moldova, în nicio ţară din jurul României nu se face limba română cum trebuie. Ucraina, de exemplu, are şcoli moştenite din Uniunea Sovietică, pe care le închide astăzi într-o fericire. Și atunci, era nevoie de institutul Hurmuzachi, și cu atât mai mult de conștiința legăturii cu statul român și că statul român ar avea vreo îndreptăţire, nu vorbesc de misiune, să se ocupe de aceste comunități care au fost definite de Iorga ca și comunităţi-punte pentru legătura cu statele respective. Au preluat discursul bolșevic – să nu deranjăm, să nu-i supărăm pe ăia … După 1990, Ministerul de Externe, şi nu doar el, a sacrificat identitatea comunităților istorice românești pe un fals altar al integrării europene. Nu au înțeles că integrarea europeană este unitate în diversitate, nu spălare pe creier și ignorarea identității. În numele „unității în diversitate” România are printre cele mai extinse drepturi pentru teritoriul său, dar în numele aceluiaşi principiu, n-am făcut nimic pentru românii noştri, dovadă că în Albania, singurele două şcoli refăcute sunt private şi este inadmisibil: acolo avem circa 100-150 de mii de oameni care vorbesc tot mai puţin dialectul aromân. Nici astăzi nu am fost capabili să recuperăm institutul cultural de la Saranda. Ce să zic? În Bulgaria este Liceul „Mihai Eminescu”, unde se învaţă mai mult bulgăreşte, la Ghiula se învață mai mult ungureşte şi istoria lui Roller şi a lui Rossler. În Ucraina … se închid școlile. În Grecia, nici nu deschidem subiectul. Asta, în condiţiile în care, ca să faceţi o comparaţie, în perioada interbelică ministerul nostru de externe era preocupat ca românii din Grecia să aibă lemne de foc!

„Patriotismul nu este «corect politic»”

• Tot ce spuneți bate a tragedie națională. Există vreo explicaţie?
• Dacă vrei să faci ce vrei cu o țară, îi siluieşti conștiința istorică. Deci, neavând conștiință istorică, îţi interzici tu şi interzici și altora să se ocupe de comunitățile istorice. Salariile fiind mici şi contând foarte mult în ce măsură te integrezi în normativitatea corect politică, nu te poți ocupa de lucrurile astea ţinând de patriotism, astea nu-s „corect politice”. Și atunci, se taie proiectul sau eşti descurajat, sau dacă chiar te ocupi, se desființează structura din interiorul căreia te ocupi. Noi nu avem buget de cercetare, nu vreţi să știți cum facem cercetările. Și atunci, de unde să trimit eu pe cineva care să-mi documenteze urmaşii meglenilor din Turcia? Dumneavoastră, la revista Formula As, sunteţi binecuvântaţi dacă aveţi câte două-trei săptămâni pe teren la dispoziţie, ca în vremurile bune, ca în perioada interbelică. Ar trebui să fim şi noi acolo, istoricii, să stăm trei luni, ca pe vremea lui Carol. Dar noi ne zbatem pentru salarii. Sunt salarii de mizerie.
• În prezent există finanţări pentru cercetare … De ce nu sunt accesate de istorici sau etnologi?
• Se mai prinde câte un proiect, dar nu este o politică de stat, constantă, în sensul înţelegerii fraților români de pretutindeni, așa cum au ungurii față de ungurii din Ardeal sau din Slovacia. Darămite să facă şi politică de stat, cum face Orban, pentru a-și susţine interesele maghiarimii înăuntrul unei viziuni geopolitice. Viziune geopolitică la cei care ne conduc, să-mi fie cu iertare … Ei iau bacul la 50 de ani, despre ce vorbim? Scopul lor este ăsta pe care-l vedeți, e lovitura de stat, putere, bani. Când să se se mai ocupe statul și de neamul românesc cel risipit? Îţi trebuie resurse, îţi trebuie un concept, îţi trebuie o viziune şi o educaţie pentru așa ceva … Eu n-am văzut partid parlamentar să vină să ne spună nouă, ăstora din Academie, „Domnilor, ce se întâmplă cu românii noștri din Timoc? Hai să facem și noi măcar niște donaţii”. lar pentru finanțările de care vorbiți … e infernul lui Dante Alighieri, e preintrarea în iad să faci un decont, te pregăteşte pentru lumea de apoi.
• Revenind la daci și vlahi, în călătoriile noastre, le-am descoperit urmele în toată Europa, din sud și până în nord, Suedia și Danemarca, şi până în vest, în Spania, Anglia și Bretania. Am fost uimiți de aceste descoperiri, dumneavoastră cum le explicaţi?
• Globalizarea nu e de acum. Lumea a fost globalizată deodată cu comerţul. Sigur, nu în ritmul acesta, în care comunici instantaneu cu cineva din China. Atunci dura luni sau ani, ca să mergi dintr-o parte în alta a Europei, dar nu înseamnă că nu existau comunicaţii. lar actualul teritoriu al României era străbătut de rute majore, est-vest și nord-sud. Pe nord-sud, noi am ajuns până la Marea Nordului și dincolo de ea, în relaţie cu vikingii. Vikingii nu erau niște oameni cu capul în sac, după cum nici dacii nu erau. Făceau comerţ, aveau schimburi culturale. Iar noi, de aici, le dădeam ce aveau ei nevoie. Ştiţi foarte bine, în sud, în peninsula Iliria, principalii producători de brânzeturi eram noi, până când a dispărut populaţia romanică din zona Dubrovnikului, în Evul Mediu, aşa-numita Biharie. Apropo de Bihor, care e la Oradea, dar este Bihor și în zona Muntenegrului şi în Bosnia-Herțegovina, şi locuitorii lor, vlahii negri, caravlahii, ajunseseră să locuiască inclusiv pe malul Adriaticii, să facă comerţ acolo. Gândiţi-vă că dacii și tracii erau cel mai mare popor, după inzi. Ne întindeam din Moravia, sudul Poloniei, prin traci, până la porțile Atenei. lar această unitate a fost spartă la venirea slavilor. Dacă n-ar fi venit slavii, am fi fost același popor. Noi cu grecii am fi împărţit această parte a Europei, de la Marea Egee până la terminarea Carpaţilor și mai sus de ei. E într-adevăr o mare tragedie să ai o asemenea istorie și să nu îţi pese de ea.