Acum 121 de ani se năștea Mircea Vulcănescu. Natură eminamente afierosită, a posedat un spirit a cărui polivalență s-a întors împotriva operei: apucîndu-se de prea multe îndeletniciri (poet, traducător, gazetar, sociolog, filosof, orator, director al vămilor, subsecretar de stat la Finanțe), nu a dat formă deplină nici uneia, scrie filozoful și scriitorul Sorin Lavric, preluat de Romanian Global News.
Și-a risipit geniul în toate zările culturii. Vulcănescu s-a consacrat prin ușurința cu care și-a împrăștiat talentul în toate părțile. De pe urma lui ne-au rămas așchii mustind de glagoră (erudiție fină).
În privința operei, îi semăna leit lui Nae Ionescu: prea conștient de cît de efemeră e creația umană, nu punea preț pe posteritate. Ceea ce altora le tulbura nopțile, și anume ambiția morbidă de a-și plăsmui un templu postum, pe Vulcănescu îl lăsa impasibil.
E totuna cu a spune că din Vulcănescu rămîne ceea ce păstrăm noi din el: gazetăria (adusă la lumină de Marin Diaconu), Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Dimensiunea românească a existenței sau Ultimul cuvînt.
Paradoxul minunat e că posteritatea lui Vulcănescu e întreținută paroxistic de ura dușmanilor. Cu cît efigia îi este mai persecutată, cu atît Vulcănescu e mai viu în memoria noastră.
Să ne bucurăm azi, de ziua lui de naștere, că-l păstrăm proaspăt în minte.