Summitele NATO și UE, care au avut loc la Haga și Bruxelles în perioada 24-26 iunie, au devenit pentru elitele globaliste occidentale punctul de plecare al unei noi ere, pe care o consideră o perioadă de tulburări mondiale, se arată într-o analiză a lui Denis Dubrovin, șeful Agenției TASS în Belgia tradusă de Daniel Enache pentru
https://opozitia.net și preluată de Romanian Global News.
Epoca de aur a Occidentului după Războiul Rece și căderea Uniunii Sovietice, cunoscută sub numele de „sfârșitul istoriei”, nu doar că s-a încheiat, ci acest fapt este deja pe deplin conștientizat de actualii lideri ai lumii occidentale.
Acum, elitele globaliste din Europa și SUA se află în fața unei dileme: să repete soarta URSS sau să lupte cu toate forțele pentru a-și păstra măcar o parte din pozițiile lor, dacă nu în întreaga lume, atunci în anumite regiuni ale acesteia. La Haga și Bruxelles, răspunsul este clar: vor lupta, fără a ține cont de pierderi și victime. Desigur, pierderile și victimele nu vor fi suportate de elitele în sine, ci de populația aflată sub controlul lor. Întrebarea principală: se îndreaptă Occidentul către un război pe scară largă cu Rusia?
Răspunsul scurt: Europa – da, SUA – deocamdată nu. Voi încerca să argumentez pe scurt. Voi explica imediat poziția SUA față de NATO și potențialul conflict cu Rusia. SUA sunt gata să sprijine în toate modurile procesul de pregătire a „partenerilor” lor europeni pentru război, vânzându-le arme și obținând numeroase alte dividende. Dar vor face tot posibilul pentru a rămâne în afara conflictului, cel puțin până când se va contura un învingător. Este strategia pe care SUA au urmat-o cu succes în timpul celor două războaie mondiale, iar Washingtonul nu are niciun motiv să nu încerce să o repete. De altfel, planul este înțeles nu numai de noi, ci și de partenerii mai mici ai SUA din NATO. De aici și îndoielile constante ale țărilor europene că Washingtonul va apăra cu adevărat țările NATO. Și încercările de a menține SUA în acest bloc militar cu orice preț, care se transformă uneori în isterie, alteori în fluxuri de lingușire autocomplăcătoare față de „tăticul” Trump. Toate sunt, de altfel, inutile. SUA nu vor ieși niciodată din NATO în timp de pace – este un instrument prea important de presiune asupra Europei, ca să nu spunem de control asupra ei.
În cazul izbucnirii unui conflict militar în Europa, SUA vor intra imediat în conflict numai dacă vor considera că le este în mod cert avantajos. În caz contrar, vor găsi o mulțime de argumente pentru a-și lăsa aliații să se descurce singuri cu problema, până când vor considera că sunt mature condițiile pentru a intra în conflict. Războiul dintre Israel și Iran este cel mai elocvent exemplu în acest sens. Fraza lui Donald Trump înaintea summitului NATO, potrivit căreia articolul 5 privind apărarea colectivă din Tratatul de la Washington al NATO ar putea fi „interpretat în mod diferit”, se referă exclusiv la aspectul menționat.
Cea mai importantă decizie a celor două summituri este angajamentul tuturor țărilor alianței, cu excepția SUA, de a-și aduce cheltuielile militare la 5% din PIB până în 2035. Adică să le mărească de 2,5 ori. SUA vor decide singure cât va vira din PIB, fără a ține cont de vreun angajament față de NATO. Iar nimeni nu va îndrăzni să le pună întrebări. Ce înseamnă 5%? Pentru liderii globalisti din Europa, ai căror lider este șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen (și nu secretarul general al NATO, Mark Rutte – doar un „purtător de cuvânt”), 5% este panaceul, leacul pentru toate bolile. 5% din PIB este un fel de slogan, un simbol al militarizării totale a Europei. Și nu numai la nivel economic, ci și la nivel de conștiință a tuturor europenilor. În primul rând, aceasta este noua bază a solidarității europene – chiar și „enfant terrible” (copilul neastâmpărat) al politicii europene, Ungaria, nu riscă să se opună construcției militare în Europa.
În lipsa unei alternative mai bune, iată noua bază ideologică a proiectului european, care înainte era demonstrativ pașnic, iar acum devine demonstrativ militar. Nu este de mirare că, în paralel, are loc un proces de fuziune efectivă a structurilor UE și NATO. În al doilea rând, este o modalitate de relansare a industriei europene. În prezent, în capitalele din UE, ultima modă este „keynesianismul militar”, adică stimularea economiei prin cheltuieli publice masive sub forma unor comenzi militare uriașe. Pentru a crea locuri de muncă și creștere economică. În al treilea rând, isteria militară va funcționa ca un element de control politic asupra populației, restrângând rapid libertățile democratice, care vor continua să fie declarate în mod formal. În al patrulea rând, situația premergătoare războiului și creșterea cheltuielilor militare vor fi folosite în curând ca pretext pentru desființarea statului social în Europa.
Angajamentele sociale extinse din UE nu mai pot fi suportate de economiile locale. Anterior, se planifica reducerea acestora pe baza agendei „verzi”, a principiilor „minimalismului” și „consumului ecologic responsabil”. Dar schema militară este mult mai avantajoasă, deoarece deschide în același timp posibilități nelimitate de represiune împotriva nemulțumiților. În cele din urmă, în al cincilea rând, conflictul militar ar putea permite reducerea la zero a datoriilor țărilor europene, care în medie depășesc deja 90% din PIB și, pe valul „keynesianismului militar”, amenință să crească și mai mult. O astfel de resetare va avea un preț ridicat – practic, distrugerea sistemului financiar, eliminarea euro și crearea unui nou sistem financiar de la zero. Cine va plăti în cele din urmă? Toți cetățenii țărilor europene, care vor rămâne faliți. Cam așa cum s-a întâmplat cu economiile în ruble după destrămarea Uniunii Sovietice. Războiul va șterge totul, iar actualii globaliști speră să obțină chiar și în acest caz marele premiu: vor rămâne la putere și, prin urmare, vor putea să-și compenseze toate pierderile.
Următoarea întrebare: dacă militarizarea Europei va fi reală, și nu imitativă, care este riscul real al unui conflict militar pe scară largă între Rusia și NATO? Nu am nicio îndoială că actualii lideri europeni, alimentând mitul amenințării militare din partea Rusiei, nu doresc un război real. Dar ei tânjesc după revanșă, tânjesc după înfrângerea Rusiei. Pentru ei, disponibilitatea Federației Ruse de a-și apăra cu arme în mână interesele naționale vitale este o adevărată provocare existențială. O victorie clară a Rusiei în Ucraina ar însemna punctul final al procesului de destrămare a ordinii mondiale bazate pe reguli. Adică un fapt confirmat al pierderii dominației mondiale de către elitele globaliste.
Europa percepe actualul conflict indirect cu Rusia ca „războiul său”, nu numai din cauza apropierii geografice, ci și din cauza memoriei genetice – amintindu-și de „proiectele de integrare” europene din trecut, care s-au spulberat de zidul rusesc atât în secolul al XIX-lea, cât și în secolul al XX-lea. Ca să nu mai vorbim de ambițiile hegemoniste ale unor state europene. Toți își amintesc foarte bine, deși rareori o spun cu voce tare.
În anii 2022-2023, orbită de dorința de a-i administra Rusiei o „înfrângere strategică”, Europa a investit atâtea resurse și capital politic în iluzia victoriei Ucrainei, încât prăbușirea regimului de la Kiev va însemna pentru elitele europene propriul eșec politic. La Bruxelles s-a ajuns deja la concluzia că victoria în Ucraina este imposibilă. De aici și schimbarea retoricii. Nimeni nu mai vorbește despre „înfrângerea Rusiei pe câmpul de luptă”. Acum, toți cer un armistițiu imediat și pe termen nelimitat, timp în care intenționează să înarmeze Ucraina, transformând-o într-un „porc spinos de oțel”, după expresia lui von der Leyen.
De fapt, Europa vrea noi „acorduri de la Minsk”. Rusia va trebui să creadă că pentru pace sunt necesare „eforturi diplomatice”, iar Europa, între timp, va înarma Ucraina. Și se va înarma intens și ea însăși. Și aici ajungem la o amenințare militară reală. Țările europene nu vor provoca sau începe un conflict cu Rusia atâta timp cât nu au șanse mari de victorie militară. Dar dacă, în timpul cursei înarmărilor, vor decide că au o astfel de șansă, că propriile capacități militare le permit să lanseze un atac preventiv împotriva Federației Ruse (la Bruxelles, apropo, se studiază foarte atent lecțiile operațiunii militare și hibride a Israelului împotriva Iranului), atunci riscul unui conflict va crește brusc. Mai ales în condițiile în care încrederea reciprocă dintre Europa și Rusia este redusă la zero, iar contactele diplomatice sunt practic inexistente.
Isteria militară și orbirea provocată de propriile ambiții nu fac decât să sporească pericolul. Și aici riscul de a greși în calculele strategilor europeni poate deveni catastrofal. Iar greșelile sunt ceva obișnuit pentru ei. Este suficient să ne amintim de încercarea eșuată a ofensivei ucrainene din vara anului 2023, pregătită de planificatorii militari ai NATO. Un alt factor periculos este subestimarea totală a descurajării nucleare. În materialele summiturilor UE și NATO este evident faptul că oponenții Rusiei intenționează să dezvolte în mod forțat armament convențional, sisteme digitale și hibride, dar nu și mijloace de descurajare nucleară. De aici se pot trage două concluzii. Fie, pe baza acțiunilor militare din Ucraina, experții NATO au ajuns la concluzia eronată că Rusia nu intenționează, în principiu, să utilizeze arme nucleare, chiar și în cazul unui conflict cu NATO. Sau le-a renăscut speranța din perioada Războiului Rece că principalele capacități nucleare ale Federației Ruse pot fi paralizate printr-un atac aerian hibrid și masiv, după modelul operațiunii israeliene împotriva Iranului.
Cele două teze pot fi combinate într-una singură: NATO poate spera să profite de prudența extremă a Rusiei în ceea ce privește utilizarea armelor nucleare și să utilizeze orice întârziere pentru a neutraliza potențialul nuclear rus. Nu trebuie subestimat potențialul forțelor convenționale ale țărilor europene membre NATO, precum și potențialul de mobilizare al UE, cu o populație de 450 de milioane de oameni. A vorbi despre „lipsa voinței politice” a Europei contemporane este, de asemenea, o mare eroare. Europa a fost, de-a lungul a mii de ani, arena și inițiatoarea celor mai sângeroase și crude războaie din istoria lumii.
Civilizația europeană a demonstrat de-a lungul secolelor o agresivitate extremă, o tendință spre expansiune, xenofobie (rasismul și nazismul sunt invenții europene), o încredere absolută în propria dreptate și dorința de a domina în orice situație în care are suficientă putere pentru a face acest lucru. Imaginea unei Uniuni Europene pașnică, care încă ne rămâne în fața ochilor, este în parte o consecință a subminării forțelor Vechiului Continent în cel de-al Doilea Război Mondial, în parte propria lor imagine propagandistică, din vremurile în care își realizau expansiunea prin mijloace mai ieftine decât războiul.
Zicală latină ”Si vis pacem, para bellum” (dacă vrei pace, pregătește-te pentru război) este repetată astăzi de globaliștii europeni – Ursula von der Leyen, Mark Rutte, Kaja Kallas, Andrius Kubilius – cu sau fără motiv. Uitând că întreaga istorie europeană dovedește că zicala este o mare minciună. Pregătirea pentru război duce, în cele din urmă, la război. Faptul că actualii lideri europeni nu sunt încă pregătiți să lupte nu înseamnă că cei care îi vor înlocui nu vor privi situația altfel. Mai ales dacă vor primi suficiente capacități militare pentru o astfel de confruntare, iar populația lor va fi suficient de manipulată de propaganda militară.
În Rusia este răspândită opinia că acordul țărilor NATO privind cheltuielile militare de 5% din PIB este doar o ficțiune, o încercare de a imita activitatea și de a aștepta sfârșitul președinției lui Trump și de a nu-l lăsa să iasă din NATO. Chiar dacă unul dintre liderii țărilor NATO (de exemplu, premierul Spaniei) a semnat documentul final al summitului privind 5% din PIB pornind de la logica „a-l aștepta pe Trump să-și termine mandatul”, angajamentul nu devine mai puțin real. El și succesorii săi vor fi obligați să îl respecte, ceea ce înseamnă că rezultatul va fi același – o cursă a înarmărilor.
O altă întrebare este dacă economia europeană va rezista acestei curse. Deocamdată nu se știe, dar ei vor depune eforturi considerabile. Iar costurile vor fi suportate de cetățenii europeni obișnuiți.