“După ce am locuit în Australia în ultimii trei ani, simt că această țară este cea mai puțin avansată pe calea către distopia multiculturală cu care se confruntă o mare parte din Europa”, se arată într-un comentariu de Michael Rainsborough via The Daily Sceptic, tradus și adaptat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Asta nu înseamnă că există motive de satisfacție: Australia are propriile semnale de alarmă, care reflectă tendințele observabile în întreaga lume occidentală. Cu toate acestea, prosperitatea relativă, politicile ferme de imigrare, un regim distinct de asistență socială (asigurare medicală obligatorie, pensii condiționate de venituri), un sistem federal robust și, mai presus de toate, un cadru electoral unic cu cicluri de trei ani și vot obligatoriu contribuie, vrând-nevrând, la menținerea politicienilor sub control și, în general, la legarea lor de voința populară.
Cea mai mare garanție împotriva fracturii sociale și a dezintegrării în Australia nu este însă designul instituțional, ci mai degrabă observarea în timp real a imploziei Marii Britanii. Mulți australieni, încă legați de vechea țară prin legături de rudenie și tradiție, văd în Regatul Unit atât o poveste cu tâlc, cât și un model negativ: un stat odată stabil, relativ armonios, care învață lumea cum să se autodistrugă prin adoptarea entuziastă a dogmei liberale.
Ca observator care nu mai locuiește în Marea Britanie, sunt reticent să fac pronosticuri cu privire la soarta patriei mele. Cu toate acestea, este un spectacol demn de văzut: un establishment aparent hotărât să se autodistrugă, agățându-se de un sistem de imigrare incontinent și de un atașament aproape devotat față de legile internaționale și drepturile omului care dezavantajează proprii cetățeni. Protestele de la hotelul Epping – completate de recursul Ministerului de Interne la căi legale – ilustrează acest punct. Fără îndoială, complexitatea juridică este reală, așa cum a subliniat pe bună dreptate David McGrogan, dar astfel de manevre nu fac decât să alimenteze o stare de spirit națională deja inflamabilă.
Rămâne de văzut dacă Partidul Laburist britanic, acum atât de fascinat de ideologia progresistă din punct de vedere social, va redescoperi vreodată capacitatea de a reprezenta ceva asemănător sentimentului național — sau dacă, la fel ca conservatorii, va perfecționa pur și simplu arta autodistrugerii politice.
Despre conflictul civil și exilul academic
Nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că de luni de zile se vorbește despre conflict civil și chiar război civil. Eu intru în această dezbatere doar marginal, stând în locurile ieftine, oferind câteva note marginale alături de voci mult mai perspicace.
Fostul meu coleg de la King’s College London, David Betz, s-a impus recent ca primus inter pares în dezbaterea privind posibilitatea unui război civil în Marea Britanie. La începutul anului 2019, am scris împreună un eseu în care analizam perspectivele sumbre ale democrației britanice și drumul către conflictul intern care se profila deja la orizont.
Acest eseu, The British Road to Dirty War, explora golirea instituțiilor democratice britanice – un proces de lungă durată care, până atunci, redusese politica la puțin mai mult decât o fațadă. Psihodrama Brexit a expus amploarea putreziciunii. Clasa politică, hotărâtă să zădărnicească rezultatul referendumului, s-a comportat cu un amestec nebunesc de negare și dispreț față de electorat. Am văzut nu doar o convulsie trecătoare, ci simptomul unei afecțiuni cronice – una destinată, mai devreme sau mai târziu, să se termine prost, cu sau fără Brexit.
Pentru mine, articolul a fost doar cea mai recentă ofensă dintr-o lungă carieră de criminalitate intelectuală – deși până atunci reușisem de obicei să scap basma curată, datorită ultimelor vestigii zdrențuite ale pluralismului din universitățile britanice. De data aceasta a fost diferit. Acuzarea a venit rapid. Confruntați cu fapte neplăcute, mai mulți așa-ziși colegi – fluenți în ipocrizie, analfabeți în realitate – au depus denunțuri, în stil est-german. Cititorii își amintesc probabil că am relatat episodul în Daily Sceptic sub titlul „Ce am învățat din dosarul meu Stasi de la facultate”.
A fost, în cele din urmă, cauza imediată a demiterii mele din funcția de șef al Departamentului de Studii de Război și a plecării mele în Australia. Totuși, distanța aduce o anumită claritate. Ea a expus, cu o simplitate brutală, nu doar natura sterilă și din ce în ce mai autoritară a învățământului superior britanic, ci și destrămarea lentă a unei națiuni odată stabilă — demontând metodic chiar fundamentele pe care se baza odată stabilitatea sa.
Intrați în dezbaterea privind războaiele civile
Privirea din afară asupra Marii Britanii este dezamăgitoare: declinul unei națiuni sub conducerea elitei sale manageriale și politice auto-proclamate – o clasă susținută de mult timp de iluzii de măiestrie, chiar dacă dovezile arată contrariul. În această breșă, David Betz a preluat teza „războaielor civile” și a dus-o mai departe. El a făcut munca grea: a asamblat schela academică, a prezentat elementele esențiale ale argumentului și l-a prezentat cu o autoritate atentă, care este atât curajoasă, cât și necesară. Munca sa primește pe bună dreptate atenția pe care o merită, recunoașterea atât pentru rigoarea intelectuală, cât și pentru curajul de a spune ceea ce clasele politice ar prefera să nu se spună.
Perspectiva unui conflict civil nu mai este discutată în șoaptă, în privat, ci este dezbătută deschis. Aceasta este o evoluție sănătoasă. Marea Britanie și Europa se confruntă cu rezultatele exceselor elitei – stagnare economică, paralizie politică, fragmentare socială – și întrebarea nu mai este dacă astfel de condiții există, ci care va fi traiectoria lor pe termen lung. Este mult mai bine, așadar, ca discuția să aibă loc în public decât să se înrădăcineze în subteran, sufocată de instituții nervoase. Datorită unor publicații precum excelenta Military Strategy Magazine și podcasterilor independenți rebeli, dar indispensabili, dezbaterea necesară a fost adusă la lumină.
Mai recent, James Alexander și-a adăugat vocea în Daily Sceptic, făcând o distincție între scrierile lui David Betz și cele ale lui David A. Hughes. El observă un contrast între ceea ce consideră a fi punctul de vedere al lui Betz – că țara se îndreaptă spre război civil din cauza incompetenței și proastei gestionări a elitei – și afirmația lui Hughes că drumul spre conflict este intenționat, un curs deliberat impus societății.
Mărturisesc că nu am întâlnit încă lucrările lui Hughes, dar Alexander sugerează că acesta se numără printre puținii academicieni cu adevărat disidenți. Dacă este așa, asta îl face să merite citit: în climatul actual, disidența este cea mai rară formă de curaj intelectual.
Despre dihotomii și proiecte deliberate
Tratarea lui Alexander este atentă și nuanțată, și are dreptate să insiste că ambele puncte de vedere merită luate în considerare, în special reformularea radicală a realității politice de către Hughes. Descrierea sa a dihotomiei este, însă, defectuoasă. A sugera că supraviețuirea lui Betz în mediul academic implică faptul că el nu contestă fundamental ideologia acestuia este, sincer, o interpretare greșită. Supraviețuirea în acel sistem nu înseamnă confort sau acceptare; înseamnă rezistență. David și cu mine am supraviețuit cu greu epurării după publicarea cărții „The British Road to Dirty War”. În cazul meu, „supraviețuirea” a însemnat un fel de neo-transport — recunosc, mai aurit decât originalul, dar nu mai puțin real.
Nici nu este corect să se afirme că Betz doar observă elitele ignorând destrămarea civilizației, în timp ce Hughes susține că ele o intenționează în mod activ. Este o abordare prea simplistă, prea binară. Având în vedere că am scris extensiv împreună cu David Betz, pot spune că poziția noastră nu a fost niciodată că elitele sunt pur și simplu incompetente – deși multe dintre ele, desigur, sunt în mod evident. Mai degrabă, acțiunile lor formează un model discernabil, iar modelele implică un scop. Faptul că haosul pe care îl îndurăm acum este sau nu proiectat în mod conștient la fiecare pas devine aproape irelevant: consecințele sunt aici și trebuie să trăim cu ele.
De fapt, dovezile intenționalității sunt de necontestat. Sub Tony Blair, guvernul laburist a urmărit o politică de transformare demografică. Așa cum a recunoscut Andrew Neather – pe atunci redactor de discursuri și consilier al lui Blair – în Evening Standard în 2009, politica de imigrare a fost modelată în parte de dorința „de a-i arăta dreptei diversitatea”. Nu a fost un accident, nici o greșeală birocratică. A fost un obiectiv explicit, iar consecințele sale sunt acum scrise peste tot în structura socială a Marii Britanii. La fel, actuala conducere laburistă sub Sir Keir Starmer operează dintr-o perspectivă postnaționalistă, care tratează însăși ideea de naționalitate ca fiind negociabilă, chiar străină, pentru clasa politică.
David și cu mine am expus acest argument în 2020 într-un scurt articol, „Empires of „Progress”” (Imperii ale „progresului”), în care am identificat o strategie clară a elitei de a reimporta tehnici de guvernare imperială în sfera internă. Scopul era acela de a guverna prin divizare: de a fragmenta societatea în comunități, de a recompensa grupurile loiale și de a discrimina majoritatea printr-un sistem de justiție, poliție și politică socială pe două niveluri. Cu alte cuvinte, de a adapta logica colonială „divide și cucerește” pentru a o folosi în țară. Nu era vorba de incompetență. Era o stratagemă.
Faceți cunoștință cu noii imperialiști
Cine sunt acești noi imperialiști? Ei apar sub forme noi – „coordonatori ai diversității”, activiști anti-rasism, decolonizatori ai programelor școlare, activiști pentru climă – dar misiunea lor rămâne neschimbată: să gestioneze societatea prin divizare. Viziunea lor asupra lumii este categorică: rasă, religie, identitate. Minoritățile și grupurile de imigranți favorizate, care de multe ori nu sunt oprimate în sensul propriu al cuvântului, sunt ridicate la rangul de caste protejate, în timp ce majoritatea este degradată la statutul de cetățeni de mâna a doua. Acesta nu este progres; este management imperial în haine moderne. La fel ca predecesorii lor, ei sunt susținuți de certitudinea morală și de convingerea dreptului lor de a guverna.
Faceți cunoștință cu noii imperialiști: la fel ca vechii imperialiști.
Societățile occidentale nu s-au polarizat, așadar, din întâmplare. O mișcare — cea mai vizibilă în stânga progresistă — îmbrățișează un perspectivism radical care caută să creeze conflicte și să destabilizeze societăți odată stabile. Nu este o descoperire surprinzătoare. Peter Collier și David Horowitz au documentat-o cu zeci de ani în urmă: studenții radicali din anii 1960 căutau revoluția, nu reforma. Ei cereau drepturi constituționale chiar în timp ce denunțau ordinea constituțională, exploatând toleranța democrației pentru a o submina. Când s-au săturat să fie outsideri, s-au infiltrat în instituții – universități, birocrații – și s-au înrădăcinat. A fost, după cum au observat Collier și Horowitz, o strategie profund cinică: folosirea libertăților democrației pentru a dizolva democrația însăși.
Astăzi, odată cu maturizarea generației baby boom, aceiași radicali – sau moștenitorii lor intelectuali – ocupă poziții de putere. Ei sunt managerii imperiali ai epocii noastre. A numi asta produsul unei incompetențe stângace este naiv. A fost o strategie, nu un accident.
Unde s-ar putea să apră probleme este în aroganța noului imperiu. Ei se imaginează suficient de inteligenți – și publicul suficient de credul – încât astfel de politici pot fi urmărite fără a provoca rezistență. Dar aroganța nu poate înlocui previziunea. Odată ce lucrurile ajung la un conflict deschis, escaladarea capătă propriul impuls. Furia deja se agită – și furia, odată stârnită, este fitilul istoriei.
Umbra războiului murdar
Este imposibil de prevăzut cum se va desfășura în cele din urmă acest proces. În prima noastră explorare a teritoriului, David și cu mine am schițat perspectiva declinului Marii Britanii în ceea ce am numit războiul murdar.
Războiul murdar se referă la un model de represiune internă, cel mai notoriu în America Latină în anii 1970: ani de conflicte violente, dar de intensitate redusă, în care atât regimurile, cât și insurgenții și-au îndreptat armele împotriva unor segmente ale propriului popor. Astfel de lupte sunt rareori declarate deschis și nu sunt limitate de convenții. Ele se duc în umbră. Granița dintre combatanți și civili se estompează; violența devine selectivă, țintită, ascunsă.
La suprafață, viața poate părea netulburată – regiuni întregi rămân neatinse. Însă sub fațadă se duce o luptă subterană: miliții manipulate, oponenți asasinați, ostatici luați, detenții clandestine și dispariții. Aproape inevitabil, fenomenul este însoțit de represiuni împotriva libertății de exprimare și a libertăților civile – servitoarele indispensabile ale războiului murdar. A nega că arhitectura pentru astfel de măsuri prinde deja contur în democrațiile occidentale, inclusiv în Marea Britanie, înseamnă a fi orb în mod intenționat.
În timp, brutalitatea devine obișnuită; „de nerostit” se strecoară în cunoștința comună. Secretele circulă, autorii își proclamă nevinovăția, dar zvonurile, mărturiile și scurgerile de informații expun ceea ce toată lumea bănuiește deja.
Dacă Marea Britanie s-a angajat pe o astfel de cale este o speculație. Betz a schițat scenarii care variază de la un conflict urban-rural la atacuri țintite asupra infrastructurii critice. Sunt ipoteze, nu predicții. Cu toate acestea, precedentul este sobru. Războiul murdar din Argentina a fost prefigurat de fisuri profunde în cadrul peronismului, pe măsură ce facțiunile conservatoare și radicale – în special Montoneros – s-au divizat, apoi au declanșat asasinate și contra-asasinate, dând naștere la escadroane ale morții care au cuprins în curând statul.
În prezent, este dificil să ne imaginăm o astfel de violență în Marea Britanie, protejată de tradițiile democratice și inerția instituțională. Dar „greu de imaginat” nu înseamnă „imposibil”. Deja gustul pentru acțiuni directe este evident în cercurile de extremă stânga, iar violența motivată politic a reapărut peste Atlantic. În America de Nord, radicalii impregnați de dogma progresistă au încercat să asasineze candidați la președinție, au ucis politicieni locali și au comis masacre în școli în numele cruciadelor ideologice. A presupune că Marea Britanie este imună la o astfel de contagiune înseamnă a confunda obiceiul cu destinul.
Pe un teren instabil
Dacă Marea Britanie nu alunecă direct într-un război murdar, o perspectivă mai plauzibilă este balcanizarea – sau, în limbajul local, ulsterizarea. Nu este nevoie să speculăm în mod abstract: în memoria vie, Regatul Unit a trecut deja prin propria sa versiune în Irlanda de Nord.
Semnele sunt vizibile. Recentele proteste împotriva steagului în Anglia reflectă o ostilitate mai profundă față de clasa politică, care a negat sistematic autoexprimarea engleză și s-a dedat unui ritual de autoabnegare națională care contrastează puternic cu celebrarea oricărei alte identități. Spațiile publice sunt împodobite cu steaguri Pride, steaguri palestiniene, steaguri ucrainene – orice, se pare, în afară de Crucea Sfântului Gheorghe.
Mesajul este clar. Populației majoritare, deja ignorată în chestiuni precum imigrația, i se spune că propriile simboluri de apartenență trebuie ascunse, în timp ce emblemele altora trebuie privilegiate și lăudate. Protestele nu sunt doar o reacție la ipocrizie, ci izbucnirea unei resentimente cultivate de mult timp de neglijare, excludere și dispariția treptată a dreptului unui popor de a se recunoaște pe sine.
Iar odată ce steagurile devin marcaje tribale ale teritoriului și ideologiei, ele devin și precursori ai unei diviziuni mai profunde, ai escaladării tensiunilor și – dacă autoritățile persistă în negarea cauzelor – ai unei violențe infernale. Irlanda de Nord ne-a arătat deja unde duc astfel de dinamici: atentate cu bombă, asasinate, chiar și dispariții în stil latino-american (de data aceasta comise nu de stat, ci de IRA și alte grupuri republicane).
Să presupunem, pentru moment, că Marea Britanie este încă departe de un astfel de rezultat și că sistemul păstrează suficientă vitalitate pentru a se adapta, oricât de instabil, la voința populară. Chiar și așa, încrederea în stabilitatea sistemului – convingerea că tradițiile schimbărilor pașnice și constituționale pot media diviziunile profunde – a fost grav subminată. Această coroziune a fost accelerată, în mod intenționat, prin externalizarea suveranității către organisme supranaționale: curți pentru drepturile omului, birocrații internaționale, instituții ale căror hotărâri diluează și adesea prevalează asupra consimțământului intern.
Desigur, comentariile politice sunt pline de profeții eșuate și ar trebui să rezistăm tentației de a ne lăsa pradă clarviziunii istorice. Istoria rareori se mișcă în linie dreaptă; contingența este cea care dictează. La fel ca în cazul cutremurelor, nu putem prezice momentul exact al rupturii. Ceea ce putem face – ceea ce Betz și alții încearcă să facă – este să cartografiem tectonica.
Iar terenul politic al Marii Britanii nu este o stâncă solidă. Este plin de falii până în străfunduri.