Între colaboratorii marelui mitropolit Andrei Şaguna la toate acţiunile de dezrobire bisericească intreprinse de mitropolit, un loc de frunte ocupă bănăţeanul Gheorghe Ioanovici, fiul macedoneanului Pavel Ioanovici (Kaliva), proprietar (de Duleu şi Valea Mare) şi negustor cu renume în Timişoara şi al Anei Ianovici (Dechira), născut la Timişoara pe 24 noiembrie 1821, scrie Mária Berényi pe facebook, preluată de Romanian Global News.

Ioanovici în oraşul de pe Bega a absolvit studiile elementare şi liceale, iar cele filozofice şi de drept la Seghedin, Pojon şi Pesta. Terminîndu-şi studiile juridice, în 1842 a obţinut diploma de avocat. A intrat în viaţa publică şi încă de foarte tînăr şi-a cîştigat atîta popularitate, încît a fost ales deputat de Timişoara, în dieta din 1847-1848 din Pojon. În anii revoluţiei de la 1848-49, devine vicecomite (subprefect) al judeţului Caraş.
Gheorghe Ioanovici s-a căsătorit cu fiica macedoromânului Stefan Mano din Pesta, devenind prin această căsătorie cumnat cu senatorul imperial Nicolae Dumba din Viena,deschizîndu-i-se multe uşi în cele două capitale ale imperiului.
Prin anii 1860, Ioanovici a activat pe teren ziaristic. După instalarea regimului constituţional, a fost ales deputat în circumscripţia Lugojului, unde era mare proprietar. Pînă la 1867, a funcţionat ca notar al parlamentului, apoi a fost membru al “comisiei de împăcare” (kiegyezés).
Ministrul de culte, baronul Eötvös József l-a numit secretar de stat şi această slujbă a îndeplinit-o de la 1866 pînă în 1871. Originea macedoromână, cultura vastă, precum şi popularitatea dobîndită încă de tînăr, l-au determinat pe Şaguna să-şi facă din Ioanovici un colaborator de nădejde. Se pare de altfel că însuşi Şaguna este cel care-l recomandă pe Ioanovici prietenului său, ministrul cultelor Eötvös, să-l însărcineze şi cu conducerea secţiunilor ortodoxe româno-sîrbe din Imperiul Austro-Ungar. (Prietenia cu Eötvös datează încă din copilărie, Şaguna se naşte la Miskolc, comitatul Borsod, unde tocmai îşi avea moşia bunicul lui Eötvös. Apoi aceasta se întăreşte în timpul celor trei ani cît studiază împreună dreptul la universitatea din Pesta, prietenie ce-l va ajuta mult pe Şaguna mai tîrziu în realizarea planurilor sale.)
Ioanovici a fost apreciat ca „modest, cult şi muncitor”, îmbrăţişînd principiile ideologiei umanitariste a lui Eötvös: „libertate, naţionalitate şi fraterni¬tate”. A ajuns să conducă secţiunile ortodoxe ro¬mâno-sîrbe din imperiu, înalta funcţie (recomandat de Şaguna) permiţîndu-i să sprijine rezolvarea problemelor comunităţii ortodoxe româneşti din Ardeal, colaborînd cu Ioan Cavaler de Puşcariu (care era referentul său). A sprijinit elaborarea Statu¬tului Organic, participînd la Congresul constituant al Bisericii Ortodoxe Ro¬mâne ca şi la înfiinţarea Mitropoliei din Transilvania (1864-1865). A participat activ la toate etapele elaborării şi aprobării legii din 24 iunie 1868 – „În cauza celor de confesiune Greco-orientală” care extin¬dea prevederile legii („egalele drepturi cu sârbii”) din 1792 şi asupra Mitropoliei române. A participat activ la primul Congres naţional – bise¬ricesc al Mitropoliei Orto¬doxe reînviate în Ardeal, el afirmînd că «s-a zidit “templul unităţii confe¬sionale şi naţionale” a românilor din Ardeal, prin votarea Statutului Orga¬nic». Datorită sprijinului constant acordat mitro¬politului Şaguna, a fost considerat cel mai apropiat colaborator al său.
După moartea lui Eötvös (1871), românii din Ministerul Cultelor au fost suspectaţi pentru activitatea lor naţională, au fost înlăturaţi de Trefort Ágoston, ministrul următor. Aceşti români erau trei la număr: Gh. Ioanovici secretar de stat, Ioan Cav. de Puşcariu şi Roşescu, referenţi.
Ioanovici ca învăţat şi scriitor şi-a cîştigat merite pe terenul filologiei maghiare, merite care i-au deschis drumul spre Academia Maghiară, unde, în 1867, a fost membru corespondent, iar în 1883 a fost ales membru onorific. A fost membru şi preşedintele comisiei filologice a Academiei de la 1882-1895, precum şi membru al comisiei exmise pentru prelucrarea dicţionarului tehnic-juridic. Lucrările sale filologice au apărut în Pesti Napló, Nyelvtudományi Közlöny, Magyar Nyelvőr.
Gh. Ioanovici a fost prieten bun cu Emanuil Gojdu, care l-a numit executorul testamentului său. Alături de Mocionieşti, a donat sume considerabile Societăţii “Petru Maior” din Budapesta, precum a şi participat la multe manifestări româneşti din capitală, pe care le-a şi subvenţionat.
Primind contururi mai puternice naţionalismul maghiar, Ioanovici a activat mai puţin pe teren politic. După moartea survenită a lui Deák Ferenc – cu care era prieten -, Ioanovici se depărtează şi mai mult de viaţa politică, iar din 1881 nu mai activează, trăieşte retras la moşia sa din Dulău ori la Budapesta. Deşi familia lui avea palat în Pesta, el s-a mulţumit cu o modestă locuinţă în str. Király nr. 57.
El se dedică ajutorării satelor, bisericilor şi şcolilor de pe domeniul Duleu şi Valea Mare care-i rămăseseră moştenire. Acţiunile umanitare i-au imortalizat personalitatea atît în protocoalele sinoadelor şi comitetelor parohiale, cît şi în conştiinţa locuitorilor care-l prezintă ca pe un vrednic român, bun la suflet, apropiat şi ajutător al celor nevoiaşi, fapt pentru care şi-a primit din partea lor titlul de „tata mare” iar soţia sa Sofia, atributul de „maica”. Dintre faptele sale de binefacere amintim: contribuţia sa de cult cît a trei familii din sat, înfiinţarea fondului şcolar şi bisericesc, sprijinirea bunului mers al şcolii şi dăruirea pe seama învăţătorilor a cîte 80 de coroane anual, donarea a 2000 coroane şi lemnul necesar pentru construirea unei noi biserici în Duleu (1908), inclusiv carele cu boi pentru aducerea lemnului din pădure. Încetarea sa din viaţă, aduce multă tristeţe în sufletul locuitorilor satelor care mai beneficiază de un ajutor lăsat prin testament.
La 10 ianuarie 1909, Gheorghe Ioanovici s-a stins din viaţă în capitala Ungariei. “Înmormîntarea s-a făcut cu mare pompă şi pe lîngă asistenţa unui public numeros şi distins al capitalei… Între publicul asistent am observat şi pe miniştrii Wekerle şi Apponyi. Dintre membrii coloniei române din capitală asemenea s-au prezentat foarte mulţi. Catafalcul ridicat în incinta Academiei a fost împodobit de numeroase cununi, între cari şi două româneşti şi anume din partea Parohiei greco-orinetale şi din partea Fundaţiunei “Gozsdu”. Prohodul a fost săvîrşit de protopopul onorar Ghenadie Bogoievici, preotul militar Ioan Papp şi preotul bisericei greceşti Ioan G. Murnu. Răspunsurile funebrale le-a executat corul Bisericei gr.-ort.rom. din Budapesta” (Lupta (Bp.), 1908, nr.261)
A fost înmormîntat în cimitirul Kerepesi, asemenea multor români din capitală.