Marea Britanie se îndreaptă spre un dezastru militar în următorul deceniu. Această concluzie sumbră este greu de evitat, având în vedere prăpastia enormă dintre ambițiile politicienilor britanici și starea precară și confuză a forțelor sale armate, scrie Unherd, preluat de Romanian Global News.
Anul abia a început, iar guvernul lui Keir Starmer s-a angajat deja să trimită trupe în Ucraina, a ajutat forțele americane să vâneze și să abordeze un petrolier care se îndrepta către un port rus, a bombardat un depozit de arme al Statului Islamic în Siria și a trimis 1.500 de soldați ai Royal Marines în Norvegia.
Ambițiile strategiei britanice de securitate se întind de la zona euro-atlantică până la Indo-Pacific. Între timp, multe dintre capacitățile de bază ale țării, în special armata britanică, au fost golite de conținut de ani de reduceri drastice ale cheltuielilor și de incompetență birocratică. Ministerul Apărării a decis în cele din urmă că poate mobiliza doar 7.500 de soldați pentru a impune un armistițiu în Ucraina, pe fondul avertismentelor privind o „gaură neagră” de 28 de miliarde de lire sterline în bugetul apărării.
Decalajul dintre retorica care înconjoară armata britanică și starea sa reală este atât de mare, încât este tentant să respingem pur și simplu documentele strategice și summiturile cu miză mare ca fiind simple fanfaronade diplomatice. Dar dezintegrarea ordinii globale ar putea foarte bine să producă scenarii în care politicienii și oficialii, prizonieri ai propriilor angajamente, să fie atrași într-un război armat. În acel moment, pericolul unui fiasco tragic și ruinant va deveni foarte real. În cartea sa recentă, The Rise and Fall of the British Army 1975-2025 (Ascensiunea și căderea armatei britanice 1975-2025), brigadierul în rezervă Ben Barry avertizează asupra acestui rezultat, deși într-un limbaj discret, specific analistului militar. Dacă „slăbiciunile capacității nu sunt remediate”, scrie el, „desfășurarea unităților și formațiunilor armatei britanice pentru a lupta comportă un risc crescut de victime evitabile și de eșec al misiunii”.
Strategia britanică este ca un om care călărește mai mulți cai ale căror traiectorii se diverg treptat, iar unii dintre ei se mușcă între ei. Având în vedere angajamentul SUA față de NATO, care este pus sub semnul întrebării, Marea Britanie se află în fața unei responsabilități mai mari de a contracara amenințarea rusă în Europa. În același timp, pentru a-și menține propria alianță americană – nu în ultimul rând în interesul moderării pretențiilor lui Donald Trump asupra teritoriului danez al Groenlandei – guvernul se va simți obligat să servească ca partener junior în unele dintre aventurile militare în curs ale președintelui american, așa cum a făcut deja în cazul capturării petrolierului (nava evitase blocada americană asupra Venezuelei). Din 2021, Marea Britanie s-a angajat, de asemenea, să urmeze Statele Unite în sprijinirea unei coaliții de state din Asia și Pacific împotriva Chinei, rămânând în același timp activă în Orientul Mijlociu, unde interesele britanice sunt legate de probleme precum terorismul, migrația și comerțul.
Din 2010, când guvernul de coaliție a preluat puterea pe fondul crizei financiare și al războaielor nepopulare din Irak și Afganistan, răspunsul britanic la aceste provocări a fost determinat, mai presus de toate, de reducerile cheltuielilor pentru forțele armate. Barry scrie că, până în 2012, puterea de luptă a Marii Britanii era deja redusă cu o treime față de 2009. Portavioanele și avioanele au fost retrase din uz mai devreme, ofițerii experimentați au fost concediați, iar personalul a fost redus drastic în cadrul marinei, forțelor aeriene și armatei. În 2014, fostul secretar al Apărării al SUA, Robert Gates, a declarat că Marea Britanie va pierde în curând „capacitatea de a fi un partener deplin, așa cum a fost în trecut”.
De atunci, Marea Britanie și-a recăpătat ambițiile militare, dar nu și bugetele necesare. A semnat un acord pentru dezvoltarea de submarine nucleare cu Australia și SUA și un nou avion de vânătoare cu Italia și Japonia. A jucat un rol important în consolidarea apărării NATO în Europa de Est și în țările baltice – în prezent, aproape 1.000 de soldați rămân staționați în Estonia – concentrându-și resursele pe domeniul obscur al activităților „hibride”, precum informațiile, combaterea terorismului și războiul cibernetic.
Aceasta intenționează să construiască o nouă generație de ogive nucleare, precum și o „coloană vertebrală digitală” bazată pe inteligență artificială pentru a-și coordona forțele.

În tot acest timp, capacitățile convenționale au continuat să se diminueze. Marea Britanie și-a redus drastic numărul de tancuri, avioane, nave, vehicule blindate și elicoptere de transport aerian. Sistemele sale de apărare antirachetă sunt inadecvate pentru a-și apăra propriul teritoriu de atacuri. A renunțat la principalele sale nave de debarcare, ceea ce înseamnă că o operațiune precum cea de recucerire a Insulelor Falkland din anii ’80 ar fi acum extrem de dificilă. A donat o cantitate mare de arme și echipamente Ucrainei, fără a-și reface propriile stocuri. Nu dispune de capacitățile inginerești, medicale și logistice necesare pentru a-și sprijini soldații pe teren. Numărul trupelor armatei, care era de 109.000 în 2010, a scăzut acum la 72.500, cel mai mic nivel de la începutul anilor 1800.
Muzica de fundal care însoțește acest declin și care este încă audibilă în Revizuirea strategică a apărării de anul trecut este speranța că noile forme de luptă cu sisteme de înaltă tehnologie vor permite forțelor britanice să facă mai mult cu mai puțin în ceea ce privește platformele tradiționale și forța de muncă. Dronele, atacurile cibernetice și de precizie vor paraliza inamicul înainte de sosirea soldaților și marinarilor. Această teorie este în sine foarte suspectă, deoarece nu știm încă care vor fi cerințele războiului modern în afara contextelor specifice în care se desfășoară în prezent, deoarece noile tehnologii vor fi supuse eșecurilor și contestărilor și deoarece multe dintre capacitățile pierdute pur și simplu nu pot fi înlocuite de cele noi. Mai precis, șefii militari și politicienii contemplă acum exact genul de misiune care va necesita un număr mare de soldați echipați cu o gamă largă de echipamente, și anume desfășurarea unei forțe terestre în Ucraina, cea mai mare țară din Europa după Rusia, unde vor risca un război cu Rusia însăși. Dacă acest lucru se va întâmpla, armata ar putea, în extremis, să desfășoare o divizie de 25.000-30.000 de soldați, care ar fi în curând blocată din cauza lipsei de muniție și a altor resurse, lăsând Marea Britanie incapabilă să lupte în altă parte. Pentru comparație, Rusia are în prezent aproximativ 700.000 de soldați în Ucraina.
Fragilitatea forțelor britanice este acum de notorietate, dar planurile de consolidare a acestora sunt departe de a fi convingătoare. Anul trecut, Starmer a promis să crească cheltuielile pentru apărare de la 2,3 la 2,5% din PIB până în 2027, angajându-se în același timp să ajungă la 3% la un moment dat în anii 2030, „dacă condițiile economice și fiscale o vor permite”. Un procent suplimentar de 1,5% va fi alocat industriilor de apărare și protejării infrastructurii critice. Chiar și cu un calendar atât de vag, este discutabil dacă vreunul dintre partidele britanice va putea convinge electoratul să facă sacrificiile necesare pentru atingerea acestor obiective. Finanțele publice sunt deja suprasolicitate, economia suferă de ani de zile de subinvestiții, iar cheltuielile pentru pensii, sănătate și asistență socială continuă să crească. Speranța este că cheltuielile pentru apărare vor acționa ca un „motor al creșterii”, prin reconstrucția industriilor manufacturiere care au dispărut odată cu reducerile militare din ultimii ani. Există semne că acest lucru începe să se întâmple, dar va fi nevoie de o mai mare certitudine pentru a atrage companiile în lanțul de aprovizionare, iar contractele au întârziat să apară până acum.
Banii sunt o problemă, dar Marea Britanie se luptă și să găsească oameni dispuși și capabili să servească în uniformă. Armata și Marina nu și-au atins obiectivele de recrutare în fiecare an din 2010. Recent, am avut o conversație serioasă cu Mark Maguire, antropolog la Universitatea Maynooth, care a investigat eroziunea oamenilor și a culturilor care odată susțineau armata britanică. Forțele care au transformat societatea britanică în ultimele decenii, de la dezindustrializare și imigrație la scăderea natalității, se fac simțite și în zonele tradiționale de recrutare. „Dacă te duci în aceste orașe militare, nu mai găsești niciun semn al oamenilor care populau odinioară armata britanică”, a spus Maguire. „Pur și simplu nu mai sunt acolo.” El mi-a povestit despre unitățile armatei care acum recrutează prin telefon din țările Commonwealth-ului, deoarece sursele tradiționale de bărbați din clasa muncitoare s-au epuizat.
„El mi-a povestit despre unitățile armatei care acum recrutează prin telefon din țările Commonwealth-ului”
Atitudinile s-au schimbat și ele. Maguire descrie grupuri de discuții cu tineri în care „negativitatea față de forțele armate era uimitoare, sincer”, armata fiind acum asociată cu „bombardarea țărilor sărace și uciderea copiilor”. Un tânăr s-a înrolat în secret pentru a evita stigmatizarea. Recrutarea este îngreunată și mai mult de ratele ridicate de consum de droguri, obezitate, stare generală de sănătate precară și dizabilități fizice și mentale. În 2024, s-a dezvăluit că mai mult de o cincime din forțele britanice regulate nu erau „pe deplin operaționale” sau deloc operaționale din cauza stării de sănătate.
La fel de îngrijorător este și bilanțul dezastruos al Ministerului Apărării în ceea ce privește planificarea și achizițiile. Deficitul bugetar actual nu este deloc neobișnuit. Din 2010, când ministerul a dezvăluit că avea un deficit de 36 de miliarde de lire sterline, cheltuielile pentru apărare au fost marcate, în cuvintele Comisiei pentru conturi publice a parlamentului, de „un model constant de cheltuieli excesive planificate”, „deficiențe organizaționale grave” și „o cultură periculoasă a optimismului”. Acest lucru a dus la reducerea unor programe importante, în timp ce altele au degenerat în eșecuri costisitoare. Noua gamă de vehicule blindate Ajax, de exemplu, trebuia să fie gata în 2017, dar a fost amânată în repetate rânduri din cauza defectelor de proiectare care cauzau boli și probleme de auz soldaților. În consecință, armata încă nu are un înlocuitor pentru vehiculele Scimitar și Scorpion, care au intrat în serviciu acum mai bine de 50 de ani.
Având în vedere discrepanța dintre poziția Marii Britanii și resursele sale militare, mulți vor concluziona în mod natural că prima ar trebui să se schimbe. De ce trebuie Marea Britanie să facă atât de multe? Cu siguranță, dezastrul sângeros al războiului din Irak ne-a arătat unde duce loialitatea oarbă față de Statele Unite, iar sub Trump, ne aliem potențial cu un stat rebel. Și de ce am pune în pericol viețile britanicilor la peste 1.000 de mile distanță, în Ucraina, când alte state europene, cu excepția Franței, nu simt nevoia să o facă? Marea Britanie este o națiune în declin, de rang mediu; ce treabă are să încerce să acționeze în colțuri îndepărtate ale globului, de parcă ar fi încă o mare putere imperială?
Aceste întrebări merită întotdeauna puse, în măsura în care îi presează pe liderii noștri să renunțe la vanitatea lor și să se gândească cu atenție la ce acțiuni militare sunt cu adevărat vitale pentru interesele Marii Britanii. S-ar putea, de exemplu, ca aventurile marinei britanice în Pacific să nu fie sustenabile într-o lume în care Marea Britanie trebuie să compenseze implicarea mai redusă a Statelor Unite pe continentul european. Dar umilirea Europei din partea lui Trump, care i-a impus tarife unilaterale și a încercat să o excludă din negocierile privind propriul viitor, a pus capăt ideii că slăbiciunea militară este un simptom al unei societăți iluminate. Puterea militară este vitală pentru a fi luată în serios atât de prieteni, cât și de dușmani, mai ales în contextul fragmentării sistemului global. Nimic altceva nu este la fel de eficient în descurajarea agresorilor sau în liniștirea aliaților.

Această logică este deosebit de convingătoare pentru Marea Britanie, mai ales după Brexit. O națiune insulară a cărei prosperitate depinde de legăturile cu alte părți ale lumii, Marea Britanie a urmărit, încă din secolul al XVIII-lea, o politică de apărare preventivă, recunoscând că amenințările sunt cel mai bine contracarate la distanță de propriile sale coaste și că interesele sale trebuie uneori protejate departe de casă. Marea Britanie are nevoie de relații bune cu alte națiuni, iar cooperarea în domeniul securității este o formă foarte concretă de asistență pe care o poate oferi. A fi un partener loial al SUA poate fi un rol ingrat și umilitor, dar America rămâne cea mai mare putere militară din lume și una crucială pentru serviciile de informații britanice, activele nucleare și programele de armament. Dacă vrem să avem vreo șansă de a-l influența pe Trump, aceasta va fi în situații în care îi putem oferi asistență materială. Starmer a avut foarte puține succese în primele 18 luni ca prim-ministru, dar a fost înțelept să insiste să nu aleagă între Europa și America cât mai mult timp posibil.
Indiferent de asta, totul este discutabil dacă Marea Britanie nu poate găsi resursele necesare pentru a recruta, instrui și echipa forțele sale armate la un nivel adecvat. Și, în cele din urmă, aceste resurse sunt atât sociale și culturale, cât și materiale. După decenii petrecute sub umbrela de securitate americană, națiunile vest-europene precum Marea Britanie nu numai că sunt reticente în a face sacrificii economice pentru a se apăra, dar s-au îndepărtat complet de realitatea că societățile trebuie uneori să lupte pentru a supraviețui. Cea mai clară dovadă în acest sens este faptul că statul britanic nu depune eforturi reale pentru a oferi tinerilor o viziune pozitivă asupra națiunii ca ceva față de care avem loialitate și simț al datoriei. De asemenea, nu ține seama de rolul forțelor armate în protejarea modului nostru de viață. Numărul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 27 de ani care sunt mândri să fie britanici și care sunt dispuși să lupte pentru țară a scăzut drastic în ultimii 20 de ani.
Dar problema este mai profundă. Maguire susține că „fiecare economie dezvoltată are acum o problemă cu sacrificiul de sine”, ceea ce înseamnă că se luptă să producă oameni care sunt „dispuși să se arunce în pericol”. Puțini dintre noi avem acum locuri de muncă care implică un anumit grad de risc fizic și suntem mai predispuși să ne îngrijorăm pentru siguranță decât să celebrăm curajul fizic. Nu suntem familiarizați cu violența în afara filmelor și a știrilor, în timp ce realitățile dure ale morții sunt izolate cu grijă în clădirile medicale. În mare parte, acest lucru este bun, dar ne face incapabili să înțelegem ce implică de fapt războiul. Lupta, subliniază Maguire, este „o muncă destul de groaznică”, un fapt care este acum reprimat în mod obișnuit chiar și printre cei responsabili de gestionarea ei. El numește cea mai recentă revizuire strategică a apărării din Marea Britanie, axată pe tehnologie, „cel mai lipsit de sânge document pe care l-am citit vreodată”.
Într-un interviu recent, istoricul Stephen Kotkin a sintetizat dilema apărării Europei: „Trebuie să construiești armate, marine și forțe aeriene cu adevărat mari, formate din ucigași – soldați care pot ucide, nu construi case, drumuri sau cânta cântece… există mulți oameni curajoși în Europa, dar pur și simplu nu sunt interesați de război”. Întrebarea care se va pune în următorii ani este dacă se pot stabili fundații mai solide înainte ca acestea să fie cu adevărat puse la încercare sau dacă obiectivele țării vor fi revizuite în sens descendent pentru a se potrivi cu mijloacele de care dispune. A treia opțiune, cea pe care o urmăm în prezent, este că țara va intra într-o luptă pentru care nu este pregătită.