Românul de rând, cel care își face calculele la sânge la fiecare început de lună, a ajuns la concluzia că trăiește într-o țară cu două agende. Una este a lui, în care taxele cresc, impozitele se umflă, energia și mâncarea costă mai mult decât în toate celelalte state europene, iar promisiunile despre „reformă” se traduc prin restricții și sacrificii. Și alta, a autorităților, în care prioritatea pare să fie demonstrată zilnic prin gesturi de solidaritate… cu poporul ucrainean, scrie Nicholas Cezar în https://www.national.ro, preluat de Romanian Global News.

În timp ce contribuabilul român află că trebuie să strângă cureaua pentru a salva bugetul țării, statul român se grăbește să confirme, încă o dată, că este elevul model al solidarității regionale – Parlamentul României va fi iluminat în culorile drapelului ucrainean pentru a marca patru ani de război, iar plenul va ține un moment de reculegere.
Este un gest simbolic, fără îndoială. Dar, într-o țară în care spitalele funcționează cu improvizații, în care infrastructura școlară scârțâie, iar facturile la utilități apasă greu, simbolurile au cam devenit un lux.
Milioane de ucraineni au intrat în țară. Și în „bagaje” ce aveau?
Autoritățile române amintesc constant că peste 12 milioane de cetățeni ucraineni au intrat în România din 2022 până în prezent, fie pentru refugiu, fie în tranzit. Este o cifră impresionantă, care arată amploarea fenomenului și rolul logistic pe care România l-a jucat în acest conflict. Dar odată cu această statistică, lipsește aproape complet discuția despre costuri, despre impactul bugetar, despre modul în care această presiune a fost gestionată și, mai ales, despre echilibrul dintre generozitate și capacitatea internă de susținere.
Ca să nu mai pomenim că, la aceste cifre, mai sunt și cele despre traficul de droguri, de arme și țigări de contrabandă. Toate aceste infracțiuni au „înflorit” în ultimii ani, dar nimeni nu zice nimic despre legătura dintre înmulțirea cazurilor de ilegalități și deschiderea frontierelor de nord.
În paralel, România susține adoptarea celui de-al 20-lea pachet de sancțiuni europene împotriva Rusiei, prin vocea ministrului de Externe. Mesajul Oanei Țoiu se vrea unul ferm: presiunea trebuie să crească, Rusia trebuie să plătească! Pe plan diplomatic, poziționarea este clară și aliniată cu cea a partenerilor europeni. Întrebarea care se insinuează, însă, în spațiul public e următoarea: cine plătește, pe real, costurile indirecte ale acestor decizii? Și am vrea să mai știm ceva: cât de transparent sunt explicate aceste costuri cetățenilor români?
De ce întrebăm toate astea? Pentru că, la București, aceeași clasă politică explică populației că deficitul trebuie redus, că investițiile vor fi atent dozate, că plapuma bugetară este limitată. În acest context, orice gest extern, oricât de legitim moral sau strategic ar fi, ajunge să fie privit prin filtrul unei comparații inevitabile: de ce există rapiditate și fermitate când vine vorba de Ucraina, dar lentoare și ezitare în rezolvarea problemelor de acasă?
Nicușor Dan, într-un city break la Washington
Președintele Nicușor Dan s-a întors recent din Statele Unite fără niciun rezultat remarcabil: nu tu acorduri majore semnate, nexam progrese notabile în dosare sensibile precum Visa Waiver, zero promisiuni privind o invitație de a veni la Casa Albă. La revenirea în țară, anunțul privind iluminarea Palatului Parlamentului în culorile Ucrainei nu este altceva decât o reafirmare simbolică a solidarității României, menită să compenseze lipsa unor rezultate concrete pe alte fronturi diplomatice.
Politica externă presupune echilibru, coerență și, uneori, gesturi simbolice. Însă, atunci când simbolurile se înmulțesc mai repede decât soluțiile interne, apare inevitabil o fractură de percepție. Românul de rând, care plătește mai mult la energie și la impozite, începe să se întrebe dacă statul are aceeași energie și pentru prioritățile lui.
Nimeni nu contestă tragedia războiului din Ucraina. Dar, solidaritatea nu poate deveni un substitut pentru performanța guvernării interne și nu poate ține loc de reformă administrativă reală, de combatere a risipei sau de corectare a dezechilibrelor structurale din economie.
Ilie Bolojan și Nicușor Dan se dau solidari cu Volodimir Zelenski și își neglijează proprii concetățeni. Dacă vor să fie respectați ca parteneri strategic, mai întâi să demonstreze că își respectă contribuabilii care le umflă conturile. În lipsa acestui echilibru, fiecare nou gest de solidaritate externă riscă să fie perceput nu ca un act de forță morală, ci ca o sfidare la adresa unei populații care suportă, în tăcere, nota de plată a războiului altora.
Pentru că, dincolo de sloganuri și iluminări festive, întrebarea rămâne simplă și incomodă: cât timp mai poate fi cerut sacrificiul intern fără ca el să fie însoțit de rezultate vizibile pentru cei care îl fac?