1.La nivel global, atacarea Iranului de catre puteri maritime se inscrie in cadrul competitiei hegemonice SUA-China, se arată într-o analiză publicată pe facebook de către profesorul Alba Popescu, preluată de Romanian Global News.
Competitie ce implica automat o dimensiune geopolitica si geostrategica. Geopolitic, este vorba despre ambitiile hegemonice globale ale Chinei, exprimate prin seria de masterplanuri geoeconomice si geostrategice menite sa reconfigureze ordinea mondiala si sa creeze Comunitatea Destinului Comun al Omenirii. Geostrategic este vorba despre “Visul Chinei” de a deveni superputere continental-maritima. Ambitii materializabile printr-o Mare Strategie politico-militara, in derulare, transformata in amenintare atat pentru SUA, cat si pentru Rusia.
Pe de o parte, SUA isi vad amenintata suprematia maritima si hegemonia globala. Drumul si Centura Matasii (BRI), masterplanul geoeconomic al Chinei, proiectat asupra intregului “Sud Global”, a devenit axul unei noi ordini mondiale, bipolare, al unui arc geostrategic al tarmurilor si “pantecelor moi”, al unui arc civilizational anti-american, ce ar putea indigui, in nordul emisferei vestice, superputerea maritima dominanta dupa 1991.
Pe de alta parte, pe fondul razboaielor pe care le-a declansat in Georgia si Ucraina, Rusia a sfarsit prin a fi prinsa in „panza de paianjen” a strategiei chineze, devenind un proxy al Beijingului in confruntarea sa cu Occidentul Colectiv. Un vasal strategic incapabil sa isi protejeze interesele vitale din Asia Centrala si Transcaucazia, spatii direct vizate de masterplanul geoeconomic si geostrategic chinez. La care se adauga si clamata identitate “aproape arctica” a Chinei, ce inchide indiguirea puterii pivot (adica a Rusiei) pe flancul sau nordic.
La nivel operational, Marea Strategie a “Visului Chinei” implica suprematie tehnologica, fara de care destinul hegemonic nu poate deveni manifest. Obiectiv formulat cat se poate de clar de catre presedintele Xi, cu ocazia celui de-al treilea Forum de Cooperare al BRI din 2023, cand anunta proiectul Global Artificial Intelligence (AI) Governance Initiative. Guvernanta globala reiterata anul trecut, cu ocazia Forumului Boao. Guvernanta care presupune un consum urias de energie. Si astfel ajungem la subiectul nostru.
Mai exact, atacarea Iranului este o etapa a contrastrategiei americane de blocare a Marii Strategii Chineze, care a inceput in timpul primului mandat al presedintelui Trump. Atunci, confruntarea s-a axat pe componenta economica si tarifara, fiind stopata de venirea la putere a administratiei Biden, care a comutat centrul de greutate al trilateralei ordonatoare CHINA-SUA-RUSIA pe axa ruso-americana. Mai exact, razboiul din Ucraina a oferit Chinei oportunitatea alinierii de tip proxy a Rusiei si sansa consolidarii profilului sau hegemonic global. Revenirea administratiei Trump, a readus centrul de greutate pe axa amenintarii principale. Contrastrategia americana a inceput cu atatarea razboiului civil din Sudan (in timpul administratiei Biden), a continuat cu brusca atentie a Washingtonului fata de crestinii nigerieni (decimati de zeci de ani de islamisti!), si cu episodul Venezuela. In Orientul Mijlociu, interesele hegemonice americane au rezonat cu interesele vitale israeliene, in aceasta ordine de precadere si nu invers!, si au vizat Iranul. De ce? Pentru ca Iranul este, pe de o parte, pivotul masterplanurilor chineze si al geostrategiei ruse in Transcaucazia si Asia Centrala, iar pe de alta, este unul dintre principalii furnizori de hidrocarburi ieftine pentru China. Si mai este si statul ce detine suveranitatea senalului navigabil al Stramtorii Hormuz, punct de constrictie maritima, prin care trec obligatoriu petrolierele ce aduc titei din Kuweit, Qatar, Arabia Saudita, Bahrain… Doar ca Iranul este o “nuca tare”. O “nuca” ce a trecut prin milenii de civilizatie, in care a invatat arta razboiului. Prin urmare, scoaterea Iranului din carti a necesitat un plan mult mai complex. El a vizat neutralizarea Hezbollahului, a Hamasului si a militiilor Houthi, bratul paramilitar al teocratilor de la Teheran. Iar, oportunitatea implementarii acestui plan a venit o data cu atacul Hamas din octombrie 2023. Gandit sa coaguleze lumea islamica in jurul “cauzei palestiniene”, atacul a sfarsit prin a activa contrastrategia americana in Eurasia si a servi pe deplin Rusiei. Cu alte cuvinte, daca razboiul din Ucraina a favorizat China, razboiul din Orient favorizeaza Rusia. De ce?
Pentru ca atentia opiniei publice s-a comutat spre Levant si Iran, iar planurile geoeconomice opuse intereselor rusesti, ce vizau construirea gazoductului Israel-Turcia-Europa si coridorului India-EAU-Arabia Saudita-Israel, au esuat. Si pentru ca, inchizand Stramtoarea Hormuz, Iranul a aratat ca poate bloca exportul de hidrocarburi al statelor Golfului – adica minimum 25% din volumul de hidrocarburi transportate anul (cifra valabila inainte de caderea regimului Maduro). Iar, acum, prin scoaterea din joc a furnizorilor alternativi de energie ai Chinei, Rusia rebalanseaza relatia bilaterala cu vecinul sau, iesind din statutul sau de proxy (vasalitate).
O miza uriasa, care aduce Moscovei capital de putere in relatia cu Beijingul si multi bani la buget! O miza care este posibil sa fi fost discutata la Anchorage. O miza pentru care, cel putin aparent, a meritat distantarea Rusiei de regimul de la Teheran. O miza confirmata de inopinatul conflict dintre Pakistan (stat aliniat Chinei) si Afganistan (stat controlat si de Rusia). Un conflict de granita, ce ridica mari semne de intrebare, tinand cont ca Miscarea Talibana este un produs esentialmente pakistanez, de sorginte hanabillah, afiliata Fratiei Musulmane (a nu se confunda cu deobandismul). Semne de intrebare pe care eu mi le explic prin posibila antrenare in conflict a unor factiuni tribale, avand in vedere faptul ca statul weberian si westfalian afgan exista doar in drept, nu si in fapt. Factiuni din nordul Afganistanului, care nu se prea puteau “activa” fara stiinta rusilor. Un conflict menit sa “dea de lucru” Pakistanului, un aliat declarat al Iranului, capabil sa asigure stabilitatea frontierei bilaterale si controlul minoritatilor aferente din Iran.
Prin urmare, in plan global, asistam la implementarea contrastrategiei americane fata de Marea Strategie continental-maritimaa Chinei, avand ca beneficiari directi Rusia si Israelul.
De asemenea, tot in plan global, deznodamantul conflictului in derulare in Iran va dicta rezultatul alegerilor americane de Mid-Term si prezidentiale viitoare. Daca presedintele Trump va castiga, atunci viitorul republicanilor este prezumtiv pozitiv pentru inca 6 ani. Daca nu, democratii vor prinde teren si odata cu ei va reveni chestiunea „cauzei palestiniene” si a relatiei dintre SUA si Israel.
Spun ca Rusia s-a distantat aparent, pentru ca, spre deosebire de americani, are gandire sahistica. In ce consta sahul Moscovei?
In intelegerea fibrei, a etnosului iranian. Etnos apartinand unei civilizatii fondatoare a umanitatii, cu istorie multimilenara. O natiune mandra de trecutul sau imperial, pe care l-ar vrea renascut sub forma unui Mare Iran (descris de Dughin in modelul sau geopolitic si reanimat de ultimul Shah), care a impartasit Islamul shiit – dodecimam, devenind liderul acestei denominatiuni. Pentru shiiti, Ayatollahul este Patriarhul, Papa, Ghidul Spiritual. In shiism, martiriul face parte din dogma si reprezinta calea sigura spre sfintenie si viata vesnica. Lichidarea Ayatollahului Khamenei in plina perioada de Ramadam, anticipata si as putea spune dorita de victima, l-a sanctificat, asezandu-l ca martir (shahid) de-a dreapta lui Allah. Din acest moment, rezistenta iraniana fata de agresorul civilizational a devenit nelimitata! Si ea poate comporta o sumedenie de aspecte, de la insurgenta si gherila, la terorism si subversiune. Astfel, daca pana acum, in confruntarea cinetica dintre Rusia si Occident, Moscova putea conta pe mercenarii din Coreea de Nord si de prin statele africane si asiatice, acum in teren a intrat un jucator ranit in fibra sa. Un jucator de care depinde si planul strategic chinez.

2. Regional, se produce o debalansare a trilateralei ordonatoare a Orientului Mijlociu, asa numita triada a podisurilor: Arab, Iranian, Anatolian. O eventuala scoatere din joc a Iranului muta centrul de greutate pe axa Arabia Saudita – Turcia. O axa sunita hanabillah, prin venirea la putere a partidului AKP in Turcia. O axa completata de trei poli de putere regionali: Pakistan (putere nucleara), Iordania (ce detine legitimitatea sharifatului Meccai si Medinei, prin Hashemitii descendenti ai Profetului prin Fatima si Ali), Egiptul (pivotul african de care depinde stabilitatea Europei!). Trei poli, la randul lor slabiti de angrenarea in jocul de putere regional si global. Pe cale de consecinta, este posibil sa asistam la o crestere a competitiei geopolitice si a instabilitatii in lumea sunnita, pe fondul afirmarii primatului saudit.
   De asemenea, prin atacarea de catre Iran a bazelor americane din statele Golfului Persic si inchiderea Stramtorii Hormuz, blocul „Scutului Arab” a suferit o dubla lovitura: economica, prin blocarea, chiar si temporara, a exporturilor de hidrocarburi, si geopolitica, de lunga durata, prin spulberarea mitului “paradisului arab”, pe care s-au cladit strategiile alternative de dezvoltare ale micro si ministatelor din regiune. Strategii care au dorit sa transforme aceste ministate in paradisuri ale consumerismului, serviciilor financiare, investitiilor in imobiliare si turismului global. Doar ca au omis un aspect fundamental: pentru a reusi pe deplin intr-un astfel de demers, un micro sau ministat trebuie fie sa ramana neutru si sa fie capabil sa isi mentina neutralitatea (ca de pilda Singapore). Conditie pe care nici unul dintre aceste state, localizate in cea mai disputata, mai instabila, mai supusa presiunilor geopolitice regiune a globului, nu o indeplineste!
   Si, nu in ultimul rand, conflictul in desfasurare in Orient, readuce in prim plan realitatea faliei dogmatice sunna – shi’a, ce parea stinsa pe fondul globalizarii. Iata ca, Orientul revine la razboiul sectar, la dogma, la micul jihad!
3. Iar local, conflictul in evolutie se poate complica cu un conflict civil, prin inflamarea minoritatii kurde din Kurdistanul Iranian, minoritate deja antrenata in protestele de acum cateva saptamani si care a celebrat, probabil, disparitia Ayatollahului. Kurzii raman marea problema a Orientului Mijlociu. O problema nerezolvata pentru ca, nu-i asa, o populatie cu aspiratii neimplinite de statalitate poate deveni acel “berbece capabil sa darame orice poarta de cetate”. O realitate istorica de un cinism absolut, care a transformat kurzii in bratul armat al imperiilor interesate sa reconfigureze harta Orientului. Acestia fiind, si in prezent, o populatie de peste 40 de milioane de suflete, avand religii proprii, sincretice, situate la granita dintre religiile abrahamice si cele politeiste, chiar pagane (yazidi, yarsani etc), suflete impartite intre patru state (Turcia, Irak, Iran, Siria) si supuse sistematic violentelor. In anii 2000, a existat o tentativa de creare a unui Kurdistan in nordul Irakului, sustinuta de Turcia si Israel, dar blocata de administratia Obama. Acesti nedreptatiti ai istoriei si ai cinismului real-politik, pot juca un rol esential in contrastrategia americana. Mai exact, declansarea secesionismului kurd in Iran ar putea antrena si kurzii din Turcia, Siria, Irak. Mai mult, Turcia, care a fost foarte vocala in sprijinul “cauzei palestiniene” si a dezvoltat un soi de joc “multipolar” in raport cu Occidentul, in contextul unei destabilizari a Iranului isi pierde un aliat strategic in competitia cu blocul arab si este obligata sa renunte la ambiguitatile politicii sale externe.
   In concluzie, regional si local, conflictul din Iran s-ar putea complica cu un razboi sectar si unul civil, interetnic si interconfesional, care ar putea antrena si kurzii din Turcia, Siria, Irak. Si ar putea sa reconfigureze balanta de putere din spatiul islamic, cu accent pe bilaterala Arabia Saudita – Turcia.
   Adica un adevarat semicerc de foc, care prin Turcia, ar putea ajunge in interiorul regiunii pontice, in vecinatatea imediata a Romaniei.

Alba Popescu, Ph.D. (ORCID 0000-0002-7354-213X) is Habilitated Professor at “Carol I” National Defence University, Visiting Professor in several European universities. She is Vice President of the Division of History of Science of the Romanian Committee of History and Philosophy of Science and Technology (Romanian Academy); Assoc. Member of the Academy of Romanian Scientists; Member of the IAB of the RIEAS (Greece) etc. She published tens of books, studies, articles in geopolitics and security.