Am schițat, în Partea I, într-un scurt zig-zag istoric, câteva dintre componentele a ceea ce se cheamă „transumanism” – o mișcare intelectuală, filosofică și științifică al cărei scop este să transforme în mod fundamental umanitatea folosindu-se de tehnologii avansate; astăzi, acele tehnologii sunt inteligența artificială, biotehnologia, nanotehnologia, ingineria genetică, scrie Levana Zigmund pe https://www.measponte.ro, preluat de Romanian Global News.
Așa cum rezultă și din „Manifestul transumanist”, crezul celei mai importante organizații transumaniste actuale, Humanity+, această mișcare nu este o simplă anomalie, o alunecare delirantă a câtorva indivizi care, seduși de progresul tehnologic al ultimelor decenii și de fantezii demiurgice, vor să rescrie condiția umană, ci are rădăcini intelectuale, filosofice, religioase (ori oculte) și politice vechi și foarte adânci:
„Transumanismul oferă o nouă abordare filosofică a condiției umane, ducând mai departe și dezvoltând curente de gândire anterioare: Renașterea, Iluminismul, Modernismul și Postmodernismul. Această abordare filosofică duce mai departe eforturile unor mișcări sociale care au modelat societatea: mișcarea sufragetelor și feminismul, mișcarea pentru drepturi civile, sexuale și de gen, apărarea drepturilor animalelor și a mediului înconjurător.”
Un tablou neliniștitor, care ridică întrebarea: cum s-au transmis germenii transumanismului în timp, prin generații, din secolul al XV-lea încoace (asta dacă acceptăm propunerea de parcurs istoric a celor de la Humanity+, căci rădăcinile transumanismului pot fi plasate mult mai departe în timp)? Cum s-au împrăștiat acești germeni în mișcări sociale de mare amploare, care se bucură de uriaș sprijin politic la vârf? Cum au ajuns aceste idei, pe nesimțite, la stadiul de dezvoltare la care sunt ele astăzi?
Promițând să schimbe cum suntem (să ne „îmbunătățească”, în spiritul vechii eugenii), transumanismul sfărâmă temeliile intelectuale și spirituale a cine suntem pentru a pune bazele unui „postumanism” – schimbarea a ce suntem: devenirea noastră în ființe „hackuibile”, fără o formă fixă sau măcar biologică, a căror conștiință poate fi transferată în computere, supraviețuind pe un substrat artificial.
Cum au putut aceste idei – și tehnologiile aferente – să se dezvolte până aici, până la pragul extincției umanității, fără a fi observate și stopate de… cine? Guverne? Autorități academice? Marile instituții internaționale? Publicul larg?!
Un fel de a răspunde, tot mai intens studiat astăzi, sub presiunea realităților, este: pentru că aceste idei (și scopul lor final, acela de a „repara Creația” într-un act de sfidare la adresa lui Dumnezeu) s-au transmis prin „societăți secrete”.
Subiect pe care, profitând de informațiile oferite de un mare cunoscător din interior, ocultistul Manly P. Hall, l-am discutat în ceva detaliu în seria „Destinul ocult al Americii”. În descrierea lui Hall, „societățile secrete” nu sunt doar „oculte” (atât în sensul de „ascunse”, cât și în sensul de purtătoare ale unor credințe religioase neortodoxe, eretice sau apostatice) ci și, în sensul cel mai larg, politice. Nu continui acum pe acest fir, pentru că, din nou, ajung la sinarhie – subiect la care am făcut aluzie și în Partea I, prin trimiterea la Jean Coutrot, dar care este prea vast și prea complex să fie tratat aici.
„O conspirație deschisă”
Un răspuns ceva mai accesibil și mai vizibil, la suprafața realității mundane – mai ales acum, după devoalarea Dosarului Epstein – este: prin rețele. Rețele transnaționale de indivizi din elitele tuturor domeniilor influente, reuniți de o filosofie comună, de preocupări intelectuale și interese convergente, de apartenența la aceeași structură socială ori „clasă” (sau „castă”, cum i s-a mai spus) și care au acces la centrele de putere financiară și de decizie politică – ba, adesea, fac parte din structurile formale ale puterii.
Julian și Aldous Huxley, Alexis Carrel, Charles Lindbergh, Jean Coutrot, Alfred Kinsey, Institutul Rockefeller, diversele institute pentru „rezolvarea problemelor umane” înființate în Franța anilor treizeci-patruzeci, rețeaua tehnocratică dezvoltată sub regimul de la Vichy – pe care le-am menționat în Partea I – sunt doar câteva dintre nodurile principale ale unei rețele transumaniste incipiente în secolul trecut.
Din fiecare aceste puncte se poate merge mai departe pe tangente care dezvăluie noi arii de rețea. Prin frații Huxley, putem merge în urmă până la Darwin și primul mare eugenist, Francis Galton; prin Julian Huxley ajungem la UNESCO și „religia fără revelație”; prin Aldous Huxley, ajungem la „potențialul uman”, marile distopii moderne, Institutul Esalen, droguri psihedelice și MK-Ultra.
Tot prin frații Huxley putem ajunge la H.G. Wells – fondator intelectual al ONU – cel care prezicea, în volumul „Open Conspiracy” (1928), că, odată cu progresul științific, avea să apară o rețea informală de „indivizi educați și influenți” cu o viziune comună despre o lume „unificată politic, social și economic”:
„la început, ca o organizație asumată de bărbați inteligenți și, foarte probabil, în unele cazuri, bogați… care va ignora cu bună știință aparatul de control politic existent sau îl va folosi doar incidental ca instrument în a-și atinge scopurile… începând să se comporte ca un Stat… un soi de Societate Secretă la vedere… o francmasonerie informală și deschisă. Ei vor influența și vor controla aparatul guvernelor oficiale în diferite feluri”.
Prin Wells, ajungem mai departe la politici pro-avort și feminism radical, la Planned Parenthood (organizație înființată de amanta lui Wells, Margaret Sanger, și al cărei președinte avea să fie tatăl lui Bill Gates), ajungem la spionaj (chiar dublu spionaj, prin amanta lui Wells, Moura Budberg), la societatea fabiană, la comuna de la Monte Verità – unde teosofii se intersectau cu nudiștii; Carl Jung, cu ocultistul Theodor Reuss (șeful Ordo Templi Orientis, înainte ca Alistair Crowley să preia frâiele); Max Weber, cu Bertrand Russell; și unde toată lumea descoperea, cu ajutorul psihiatrului psihotic Otto Gross, amorul liber. Exemplele de ramificații pot continua cu fiecare dintre persoanele și instituțiile mai sus menționate.
Rezultatul de ansamblu este că avem de-a face cu rețele care nu sunt instituționalizate; nu poartă neapărat un nume (nici măcar informal, ca „grupul Bilderberg”); nu au neapărat întruniri regulate (ca elitele care se adună anual la Davos); nu au neapărat un program sau o agendă scrisă pe hârtie (ca „Marea Resetare” a World Economic Forum sau ca „Agenda 2030” a partenerei WEF, Organizația Națiunilor Unite).
Asta deși, desigur, diverși indivizi din rețea pot face parte simultan din grupuri mai formalizate, ba chiar și din instituții naționale sau internaționale, și pot fi subsumați unor programe bine puse la punct, care sunt – parțial sau integral – făcute publice. Epstein era membru al Trilateral Commission și Council on Foreign Relations și colabora informal cu persoane din WEF (Borge Brende), Bilderberg (Peter Thiel), Uniunea Europeană (Thorbjorn Jagland), guvernul Marii Britanii (Peter Mandelson), elita politică a Franței (fostul ministru al culturii Jack Lang), monarhia britanică (ex-prințul Andrew și soția lui), monarhia norvegiană (prințesa Mette-Marit), monarhia suedeză (prințesa Sofia) etc. etc. etc.
Având în vedere amploarea „rețelei Epstein”, imposibil de acoperit într-un articol, mă rezum aici numai la acele contacte implicate direct în ceea ce am schițat ca „transumanism” – cu mențiunea, subliniată cu trei linii, că apartenența la această rețea nu presupune implicarea celor menționați în aspectele de trafic de persoane și criminalitate sexuală pe care le prezintă Dosarul Epstein, aspecte care trebuie probate de autoritățile judiciare pentru fiecare persoană în parte, acolo unde apar astfel de indicii.
De altfel, miza întregului meu demers este tocmai aceea de a scoate în evidență o latură a Dosarului Epstein care nu este îndeajuns analizată, discutată, reflectată în presa care abordează cazul și este pusă în umbră tocmai de scandalul sexual – lucru absolut de înțeles, având în vedere că parte din victime au fost copii, dar care poate ascunde vederii aspecte extraordinar de relevante pentru procesele de transformare globală prin care trecem astăzi.
Finanțator și filantrop
Epstein este prezentat în multe cazuri ca un „filantrop”; dar analiza donațiilor lui arată că Epstein nu finanța proiecte „de vanitate”, cum se spune – gale, expoziții, muzee, proiecte de ajutor umanitar etc. Dimpotrivă, el făcea donații directe, din propria fundație, sau canaliza capital din partea altor donatori (ca Bill Gates sau Leon Black) pentru domenii de nișă, cu foarte mică vizibilitate publică – domenii fie făcute în mod intenționat obscure, fie obscure pentru simplul motiv că sunt prea complexe pentru a fi înțelese, în conținutul și semnificația lor, de omul obișnuit.
Așa cum menționam în Partea I, Epstein a finanțat timp de mai bine de un deceniu, la Institutul Santa Fe, un efort de descoperire a unei metode matematice de predicție a comportamentului sistemului financiar – înțeles ca „organism viu” – preluând în proiect fizicieni din domeniul atomic, dimpreună cu computere lor, dotate cu tehnica de calcul cea mai avansată.
Epstein spunea – vezi motto – că acest efort a fost „un eșec total”, pentru că nu a reușit să explice și modeleze matematic emoțiile umane. Dar – anunța Epstein în acel interviu din 2019 – un alt fel de știință, una care va putea decripta, în cele din urmă, „sufletul”, „diferența dintre lucrurile care sunt vii și lucrurile care nu sunt vii”, este acum în formare.
Iar portofoliul „filantropic” al lui Epstein conține domenii ale acestei „noi științe”: cercetările „transgender”, despre care am vorbit în Partea I, cercetările privind dinamica evoluției speciei, tehnologia genetică CRISPR, interfețele creier-computer, cercetarea computerizată a emoțiilor, studii privind conștiința – adică exact acele domenii interdependente în care, folosindu-se cele mai avansate modele de inteligență artificială, modelarea cognitivă se întâlnește cu continuitatea conștiinței în afara biologiei umane.
Altfel spus, Epstein finanța progresul științific și tehnologic spre acel țel suprem al transumanismului de a face posibilă „încărcarea” conștiinței umane pe un suport artificial.
Un nod de convergență
Dincolo de dimensiunea financiară, Epstein juca și un rol de „nod de convergență”, cum se spune în teoria rețelelor, în relațiile lui cu diversele instituții, proiecte și oameni de știință: adică juca rolul acelui individ care, prin prezența sa, reduce sau șterge distanța dintre actori care, în lipsa lui, ar rămâne separați.
Se știe că Epstein organiza, inclusiv la reședințele sale, întruniri private cu laureați ai Premiului Nobel, teoreticieni ai inteligenței artificiale, geneticieni – alături de miliardari și figuri politice; pe scurt, aducea în aceeași încăpere oameni care, altfel, poate nu s-ar fi întâlnit niciodată.
În plus, Epstein a fost principalul finanțator al Edge.org, organizația condusă de publicistul și autorul John Brockman – „cel mai puternic om din zona publicațiilor științifice” – calificat, azi, după scandal, drept „aranjorul” lui Epstein în zona academică.
John Brockman a înființat Edge în 1996 pornind de la conceptul de „A Treia Cultură” (Third Culture): un „salon intelectual” care să aducă împreună literații și oamenii de știință – sau „filosofii și matematicienii”, cum spune Epstein în interviul acordat lui Bannon, subliniind că, fără o integrare a celor două mari zone de gândire (știința și umanioarele) cunoașterea nu mai poate progresa.
Timp de 20 de ani, Edge a publicat anual colecțiile de răspunsuri date de mari figuri din zona intelectuală, artistică, științifică și de afaceri unor întrebări precum „Ce idei științifice trebuie retrase din circulație?”, sau „Care este cea mai periculoasă idee?” sau „Ce ar trebui să ne îngrijoreze?” ori – ultimul astfel de chestionar, datat 2018: „Care este întrebarea ultimă?”, la care au răspuns mulți dintre membrii rețelei transumaniste în care se învârtea Epstein. Una dintre colecții, cea din 2006 – intitulată, oarecum profetic, „Ce credem dar nu putem demonstra” – conține, alături de contribuțiile unor monștri sacri ai științelor moderne, și un eseu semnat de Jeffrey Epstein.
Până în 2018, când și-a redus activitățile, Edge organiza diverse evenimente private, la care participau, numai pe bază de invitație, persoanele selectate de Brockman în urma recomandărilor primite de la figuri importante (precum Richard Dawkins sau Steven Pinker, ambii, parte din „rețeaua transumanistă” a lui Epstein). La dineurile intelectuale ale lui Brockman erau invitați și diverși miliardari – mari directori de corporații, moguli din domeniul tehnologiei etc.; Jeff Bezos, Elon Musk, Hubert Burda au participat la astfel de dineuri finanțate de Epstein.
În fine, trebuie subliniat că Epstein nu era nici un donator, nici un „facilitator” social oarecare; într-un articol publicat acum câteva zile, revista Nature ajungea la concluzia că nivelul de implicare personală a lui Epstein în proiectele oamenilor de știință pe care îi cultiva este „nemaiauzit”.
Mai mult aici:
https://www.measponte.ro/dosarul-epstein-transumanism-ii-radiografia-unei-retele/