Bazele militare americane din Golf au fost prezentate statelor gazdă ca mijloc de descurajare a tentației puterilor regionale (Iranul, respectiv urmașul vechiului Imperiu persan, era în mod special vizat) de a declanșa vreun război împotriva lor, precum și ca garanție de securitate oferită lor în cazul unei agresiuni externe, scrie fostul ministru de externe al României, profesorul Adrian Severin, preluat de Romanian Global News.
În schimbul securității astfel câștigate, statele respective au acceptat, pe de o parte, ca întregul comerț cu avuția lor strategică cea mai de preț, petrolul și gazul, să se facă în dolari americani (dolarul devenind astfel atuul geo-economiei SUA la nivel mondial), iar pe de altă parte, ca atât separat cât și împreună, să nu concentreze mai multă putere militară decât Israelul (devenit astfel atuul geo-strategiei SUA la nivel medio-oriental).
Supremația armată a Israelului în Orientul Apropiat (necontestată nici de Turcia, ca membru NATO și aliat de nădejde al SUA) garanta supremația Americii în acea regiune. Folosirea exclusivă a dolarului pentru a cumpăra resursele energetice ale statelor din regiune, asigura tiparniței de dolari americani o cerere constantă utilizabilă în realizarea unui schimb avantajos pentru SUA între hârtia verde imprimată de aceasta, pe de o parte, și bunurile și creditele originare din celelalte state ale lumii.
Armata americană și dolarul american au fost doi dintre pilonii care au susținut statutul Americii de superputere globală în cadrul ordinii mondiale proiectate și construite de ea. Acest statut, de o vreme fragilizat sub povara vârstei, ca și sub efectul decadenței și șovinismului bunăstării, a decedat, după o zbatere de câteva săptămâni, sub ochii noștri, în Iran. Odată cu el și-a dat ultima suflare și ordinea internațională bazată pe reguli americane. Nu este o bucurie, este doar o constatare. Și încă o constatare îngrijorătoare.
O ÎNCURAJARE A RĂZBOIULUI
Dacă bazele militare americane din Golf nu ar fi existat, cei care l-au convins pe Președintele Trump (fie premierul israelian, Benjamin Netanyahu, fie secretarul războiului american, Pete Hagseth) că războiul cu Iranul va fi o floare la ureche, „pacea prin forță” impunându-se în doar cele câteva zile necesare pentru câștigarea confruntării armate, ar fi fost lipsiți de un argument esențial. În loc să descurajeze aventura armată, prezența a circa patruzeci de baze plasate în vecinătatea Iranului a încurajat-o.
Deceniile în care militarii americani, alături de echipamentele lor de ultimă generație, au stat la plajă privind cum petrolierele trec domol prin strâmtoarea Hormuz, au creat, atât Washingtonului cât și Ierusalimului, sentimentul că singura teamă care ar trebui să îi marcheze este teama de a nu acționa în forță atunci când pacea devine plictisitoare. Pentru strategii americani și israelieni care au teoretizat deopotrivă legitimitatea războiului preventiv și pe cea a terorizării adversarului, a nu scoate la vedere semnele puterii este egal cu a arăta slăbiciune; iar vederea slăbiciunii încurajează rezistența adversarului. Doctrina dlui Netanyahu, potrivit căreia războiul împotriva terorii domestice trebuie dus prin escaladarea terorii internaționale, a făcut epocă amorsând conflagrații fără număr cu nu mai puțin de șapte state din vecinătatea imediată și apropiată a Israelului.
Pentru a nu deveni o necesitate, războiul trebuie să fie rezultatul unei alegeri făcute la momentul potrivit, acesta apărând atunci când raportul de forțe este net favorabil celui care atacă primul. Potrivit teoriei realismului politic, pacea este garantată prin asimetria acestui raport, iar cel care deține superioritatea la un moment dat nu îl poate lăsa pe altul să îl prindă din urmă; necum să îl depășească. Această teorie a fost „îmbogățită” prin aportul extremei drepte sioniste pentru care securitatea Israelului este cu atât mai mare cu cât insecuritatea vecinilor săi este mai mică.
Indiferent de obiectivele strategice ale atacării Iranului (și cele americane au fost diferite de cele israeliene), credința că agresiunea, chiar dacă nu va atinge rezultatele finale dorite, nu va putea modifica status quo-ul regional și global, încă dominat de SUA, s-a bazat pe superioritatea prezenței americane în zona de conflict.
De aceea șocul psihologic produs de constatarea surprinzătoare că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, mai mult decât pierderile materiale cauzate de reacția iraniană, sunt sau vor deveni în curând cauza înfrângerii strategice a cuplului israelo-american.
O VULNERABILITATE A SECURITĂȚII
Pe de altă parte, s-a dovedit că, în loc să fie atuuri ale securității statelor gazdă și garanții defensive oferite acestora de alianța cu SUA, bazele americane au făcut din respectivele state ținte ale măsurilor de răspuns la atacul israelo-american. Fără ele, teritoriul lor nu ar fi fost punct de plecare al atacurilor americane împotriva Iranului și asta le-ar fi scutit de implicarea într-un război fără nici o legătură cu interesele lor. Prezența forțelor armate americane a apărut a fi o vulnerabilitate a defensivei gazdelor.
Cu o putere militară inferioară Israelului, fără a mai vorbi de inferioritatea față de SUA, monarhiile din Golf nu pot face altceva decât să protesteze din vârful buzelor împotriva loviturilor militare chipurile „neprovocate” ale Iranului, fără ca, desigur, nici măcar ele să creadă în ceea ce spun. În condițiile acestei asimetrii de putere defavorabile lor, SUA și Israelul nu s-au obosit să le consulte sau să le avertizeze în legătură cu intenția declanșării războiului.
Așadar, dacă nici alianța cu SUA și nici acordurile abrahamice cu Israelul nu le protejează, apare că normalizarea relațiilor cu Iranul este mai asiguratorie, eventualele reflexe hegemonice ale acestuia putând fi neutralizate în contextul unei înțelegeri multilaterale mai largi în care intervin ca garanți, de facto, dacă nu și de jure, puteri globale precum China și Rusia (aceasta în curs de a redeveni „măreață din nou” grație conexării strategice a războiului ucrainean din Marea Neagră cu războiul iranian din Golful Persic), precum și puteri regionale precum Turcia sau chiar Pakistanul. Două triunghiuri strategice – Iran-Arabia Saudită-Turcia și Iran-China-Rusia – având ca plasă de siguranță patrulaterul format din Turcia, Pakistan, Arabia Saudită și Egipt (deja angajate în medierea unui acord de pace) ar constitui structura de rezistență a unei arhitecturi de securitate în Orientul Mijlociu capabilă a rezista oricărui cutremur geopolitic.
O INUTILITATE COSTISITOARE
Bazele militare americane din Orientul Mijlociu nu folosesc, însă, nici, SUA. După ce simpla lor existență a încurajat administrația americană, incitată sau nu de guvernul israelian, să intre într-un război cu obiective strategice greu de definit și de atins, armata iraniană pur și simplu le-a spulberat în câteva zile sub aspectul valorii tactice. Flota americană a fost obligată să le părăsească și să se refugieze la câteva zile distanță de țărmul iranian. Orice debarcare prin surprindere a pușcașilor marini devine, astfel, imposibilă, iar orice apropiere de țărm a navelor militare le transformă în ținte aproape imposibil de apărat. În aceste condiții, contribuabilul american, dincolo de faptul că se vede obligat să își îngroape morții căzuți fără folos strategic, se întreabă de ce a trebuit să susțină el din banii lui construcția unor asemenea infrastructuri militare inutile?
Dacă statele arabe din Golf și, în general, din Orientul Mijlociu, au motive acum să ceară SUA încetarea prezenței militare americane pe teritoriul lor, ca prealabil pentru edificarea unei alte arhitecturi de securitate, guvernul american, la rândul său, are tot interesul nu numai să se retragă din războiul cu Iranul (război care, de fapt se duce cu China și cu Rusia, prin intermediul Iranului), ci să își retragă și bazele militare din regiune, adică să părăsească și arhitectura de securitate regională concepută cândva de el, astăzi obsolită.
Să nu uităm că bazele respective și arhitectura de securitate medio-orientală căreia îi aparțin, au fost amplasate în cea mai mare parte, fie în timpul Războiului Rece fie în inerția post bipolară a logicii acestuia, pe când în drumul ei către mările calde și în dorința de a domina Europa și de a câștiga lupta cu blocul capitalist / american în Asia, Rusia urmărea să modifice status quo-ul Orientului Mijlociu, luând partea regimurilor revoluționare împotriva celor legitimiste. Astăzi, noul și principalul rival strategic al SUA, China, ca și Rusia post sovietică, de altfel, vor, dimpotrivă, conservarea status quo-ului, securitatea și stabilitatea regiunii fiind necesare pentru construirea, menținerea și funcționarea coridoarelor de comunicație strategică gândite a reabilita vechiul Drum al Mătăsii, ca și vechiul Drum al Chihlimbarului, în timp ce SUA oferă alianțe sub forma vânzării de armament necesar eternizării războiului tuturor împotriva tuturor.
SFÂRȘITUL JOCULUI LA MAI MULTE CAPETE
Dacă analizăm noua realitate a jocurilor de interese și a raporturilor de putere din Asia, putem observa cum China oferă mult mai mult monarhiilor din Golf decât poate oferi SUA (ca să nu mai vorbim de Israel). China are nevoie de hidrocarburile din Golf pentru a-și energiza creșterea economică, și astfel asigură o piață stabilă acestora, în timp ce UE amenință cu reducerea importurilor de resurse fosile spre a lăsa loc energiei regenerabile. De asemenea, China (urmată de Rusia) acționează prin parteneriate promotoare ale strategiei proiectelor de dezvoltare comune, și pentru menținerea echilibrului de putere între statele Orientului Mijlociu ca garanție a păcii și model al securității colective și cooperative, în vreme ce SUA se preocupă cu adevărat doar de securitatea Israelului, uneori chiar cu prețul insecurității națiunii americane, sub aspect politic, economic și social.
Escaladarea tensiunilor în regiunea medio-orientală pe motivul consolidării securității statului israelian, în pofida intereselor americane, a dovedit, de asemenea, statelor arabe că, dacă belicozitatea Israelului nu poate fi domolită de SUA, nervozitatea sau instinctele neo-imperiale ale Iranului pot fi temperate de China – singură sau împreună cu Rusia, în cadru bilateral sau în cadrul BRICS și OCS. Când interesele statelor arabe intră în concurs cu cele ale Israelului, SUA „arbitrează” totdeauna în favoarea celui dintâi, uitând de tratatele abrahamice pe care chiar ea le-a nășit. Când este vorba de proiectele sale, Israelul uită de alianțele SUA cu statele arabe și nu le menajează. (Recenta bombardare a Qatarului, ca și lovirea sub „steag fals” a unor obiective saudite, deghizată în operațiune iraniană, au dovedit-o pe deplin.)
În acest context, strategia jocului la două capete – și cu SUA și cu China, și cu Israelul și cu Iranul – este una dintre victimele actualului război din Golf. Tratatele abrahamice nu au valorat doi bani atunci când Netanyahu a crezut că expunerea partenerilor săi arabi atât atacurilor externe cât și nemulțumirilor interne, este un preț acceptabil pentru declanșarea războiul preventiv cu Iranul, ori pentru bombardarea Libanului, Gazei și Cisiordaniei; în timp ce Donald Trump, pus să aleagă între Israel și aliații arabi din Golf, nu a ezitat să concentreze toate forțele în apărarea celor dintâi, abandonându-i pe cei din urmă. De ce să mai găzduiască atunci statele arabe trupe americane pe teritoriul lor?
MILITARIZAREA DOLARULUI ȘI DEDOLARIZAREA ECONOMIEI MONDIALE
Acestor argumente li se adaugă eroarea strategică săvârșită de ultimele administrații americane care au „militarizat” dolarul, transformându-l din pârghie a creșterii economice a SUA în armă pentru tranșarea conflictelor geostrategice ale SUA. Astfel, politica așa ziselor „sancțiuni economice” care au înghețat activele statelor nu neapărat adverse, ci pur și simplu americano-sceptice sau nealiniate servil la exigențele Washingtonului, active aflate în depozitele instituțiilor financiare euro-atlantice, decuplarea acelorași state de la sistemul de plăți interbancar internațional, privarea acestora de susținerea FMI sau de drepturile cuvenite ca membri ai Organizației Mondiale a Comerțului, au scăzut atractivitatea dolarului și încrederea în dolar ca monedă globală de rezervă, lovind și în interesele statelor arabe.
Așa se explică de ce statele OPEC încep să renunțe la folosirea petrodolarilor, în favoarea altor monede. Arabia Saudită a încheiat unele acorduri în acest sens cu China și Rusia, iar, ca o sfidare la adresa SUA, Iranul a cerut ca taxa de tranzit prin strâmtoarea Hormuz să fie plătită în yuani. Astfel, luată mai întâi ca o glumă sau ca o eventualitate foarte îndepărtată, dedolarizarea economiei mondiale, accelerată sub efectul războiului din Iran (dus între SUA și China), după ce fusese impulsionată de războiul din Ucraina (dus între SUA și Rusia), aruncă în aer ordinea americană mai ceva decât rachetele iraniene ajung a distruge bazele militare americane din Golf.
Probabil că angajarea SUA în războiul cu Iranul, ca și acțiunea de brigandaj împotriva Venezuelei, terminată cu răpirea președintelui Maduro, fără ca însă regimul să se schimbe, a avut ca obiectiv nedeclarat și oprirea procesului de detronare a supremației dolarului în ordinea economică a lumii ca instrument și garanție a supremației regimului politic american în ordinea politică a lumii. Armata SUA, ultimul atu relevant rămas în mâna Americii, a fost trimisă să salveze prăbușirea în irelevanță a monedei americane.
Acest obiectiv strategic putea fi atins numai prin câștigarea războiului cu Iranul. Or, dacă superioritatea tactică a SUA nu se poate impune în maximum o lună de la declanșarea confruntării armate, înseamnă că SUA a pierdut războiul din punct de vedere strategic.
O ÎNFRÂNGERE STRATEGICĂ IMPUNÂND O RETRAGERE STRATEGICĂ
În cazul Iranului (în mare măsură ca și în cel al Venezuelei sau al Cubei), înfrângerea se produce nu pentru că regimul politic al acestuia ar fi militarist, ci pentru că el duce o bătălie civilizațională și existențială, luptând la granițele sale, inclusiv în apărarea unui mod de a trăi și a gândi circumscris de tradiții culturale milenare, în timp ce SUA se bate, departe de frontiera ei, pentru a perpetua influența unei foste democrații, ajunsă a fi o oligarhie coruptă și narcisistă care se comportă cu agresivitatea frivolă a imperiilor senile. În această ciocnire, în care nu se mai întâlnesc democrația (cel puțin în teorie, totdeauna câștigătoare pe termen lung) cu tirania (totdeauna perdantă pe termen lung), ci oligarhia cu meritocrația, iranienii au avantajul că, spre deosebire de americani, acceptă cu mai mare seninătate moartea, știu să aștepte mai mult, cu o răbdare strategică net superioară și pot să suporte mai bine răul, suferința, lipsurile; toate trăsături ale civilizațiilor orientale, în general.
În fața unei asemenea situații, „scurtarea” frontului global pe care este angajată acum America, prin retragerea din Orientul Mijlociu și în special din regiunea Golfului Persic, este o necesitate strategică tocmai pentru a salva ce se mai poate salva la nivelul concursului global (așa cum a fost cazul în Vietnam sau în Afganistan); un gest de smerenie numai după care America se poate înălța din nou, un recul care să îi permită revenirea la măreție într-o ordine globală post americană multipolară, ca unul dintre principalii poli, pe picior egal cu ceilalți.
DE LA ISRAELUL AMERICAN LA ISRAELUL MEDIO-ORIENTAL
Încetarea prezenței americane în Orientul Mijlociu, paradoxal, profită, însă, și Israelului. Acesta nu va putea supraviețui pe termen mediu și lung – cel puțin nu ca o națiune prosperă cu adevărat independentă și suverană – prin războaie „preventive” purtate împotriva tuturor. Ceea ce până la un punct și-o poate permite SUA, nu îi este permis Israelului.
Or, trăind o vreme în umbra Americii și cu respirație artificială americană, ca Americă israeliană, acesta a ajuns să creadă că SUA este un Israel american. Dacă încă de la nașterea sa Israelul a fost vârful de lance, brațul înarmat și temelia dominației americane asupra Orientului Mijlociu, cu timpul el a devenit ghidul geostrategic al SUA în regiunea respectivă, transformându-se din portavion american pe uscat în navă amiral care pilotează armada americană prin apele tulburi ale viesparului oriental.
Ajungând, astfel, a fi o vulnerabilitate a geopoliticii americane, după ce fusese atuul acesteia, Israelul se confruntă, iată, cu perspectiva „eliberării” Washingtonului de dependența față de Ierusalim / Tel Aviv, respectiv cu lăsarea sa pe cont propriu într-un univers geo-cultural ostil.
La prima vedere, faptul pare o pierdere, dar, în realitate, este un câștig. Cât timp se va crede pe sine și chiar va fi un alter ego al SUA, Israelul se va expune neputând rezista tentației de a se autoizola în raport cu celelalte state ale regiunii căreia îi aparține și de a lovi peste categoria sa de greutate. În schimb, rămânând pe contul său, va fi obligat să își asume rolul firesc de actor regional și să găsească drum de înțelegere cu ceilalți actori regionali; o înțelegere bazată pe solidaritatea intereselor, pe respectul egalității suverane și a dreptului internațional, ca și pe descendența culturală comună abrahamică.
LECȚIA EMIRATELOR ARABE UNITE
Emiratele Arabe Unite și Bahrainul au făcut un imens serviciu cerând aprobarea Consiliului de Securitate ONU pentru a o acțiune armată internațională menită a permite siguranța traficului prin strâmtoarea Hormuz.
Evident, ele știau că o rezoluție în acest sens nu va trece. De ce atunci au propus-o?
În primul rând, pentru a arăta că asemenea operațiuni trebuie să aibă aprobarea Consiliului de Securitate. În al doilea rând, pentru a sublinia că, în contextul actual, loviturile date de Iran împotriva prezenței americane de pe teritoriul lor, ca răspuns la atacurile americane pornite de pe acest teritoriu, nu pot fi contracarate automat în aplicarea prevederilor Cartei ONU referitoare la dreptul de autoapărare. Nu există drept la autoapărare împotriva celor care își exercită dreptul la autoapărare. În al treilea rând, pentru a conduce la concluzia că orice alte intervenții militare internaționale, actuale sau viitoare, în strâmtoarea Hormuz care vor fi continuate sau declanșate sunt ilegale întrucât nu numai că se desfășoară fără a se fi cerut acordul ONU, ci și pentru că, de acum, sunt împotriva poziției ONU exprimată prin refuzul Consiliului de Securitate. În fine, și poate cel mai important, pentru a demonstra că, în cadrul actualei ordini mondiale, America nu poate face nimic spre a apăra interesele vitale ale statelor arabe din Golf.
De aici urmarea că, din punctul de vedere al statelor arabe medio-orientale: i. războiul trebuie oprit de cei care l-au început; ii. actuala ordine mondială americană care le-a lăsat descoperite, trebuie modificată; iii. până la instaurarea unei noi ordini mondiale și în pregătirea ei, națiunile arabe, în general, cele din Golf, în special, nu au altă opțiune decât reconsiderarea politicii lor de alianțe. Un mesaj puternic care trebuie înțeles corect.
DECESUL „PĂCII AMERICANE” ÎN ATLANTIC ȘI PACIFIC
Să adăugăm că, perspectiva eșecului strategic al intervenției israelo-americane în Iran (dar, în același timp și în Liban și Cisiordania), a produs unde de șoc în Europa, precum și în alte părți ale lumii din Atlantic și Pacific, provocând, dincolo de adâncirea riftului politic transatlantic și moartea clinică a NATO, o adevărată izolare globală a SUA.
Fără a oferi o analiză mai detaliată cu privire la aceasta, mă rezum la a menționa adâncirea dramatică a fracturii euro-atlantice, statele europene, membre ale UE sau membre ale NATO (cu excepția numai aparentă a României), refuzând să se alăture SUA în aventura sa iraniană. Mai mult chiar, Franța a mers până la a-și utiliza dreptul de veto în Consiliul de Securitate, în timp ce Italia și-a trimis primul ministru pe teatrul de război din Golf pentru a declara ritos că, pledând în continuare pentru parteneriatul strategic transatlantic, nu acceptă să se alăture orbește unor decizii americane care tulbură ordinea lumii punând în pericol securitatea globală. Ca să nu mai vorbim despre discursul rechizitorial al premierului spaniol sau despre cel al președintelui german, despre refuzul Austriei de a permite chiar și numai tranzitul avioanelor americane prin spațiul său aerian, ca și despre decizia comună a statelor nordice de a-i trata pe liderii guvernului israelian, susținuți fără rezerve de SUA, în considerarea acțiunilor lor, ca fiind crime de război.
În context nu pot fi ignorate criticile și delimitările adoptate de Canada, Japonia și Australia. Peste toate plutește condamnarea morală a întregii lumi catolice, dar și creștine, pronunțată de Papa Leon al XIV-lea; culmea, primul papă de origine americană.
Ce a mai rămas atunci din Pax americana?
DRUMUL NOPȚII RĂZBOIULUI CĂTRE ZIUA PĂCII
Pe acest fond este cazul să vorbim despre condițiile terminării războiului din Golf, care, așa cum spuneam, nu poate fi încheiat decât în contextul unei noi ordini regionale și globale, iar nu prin proclamarea unilaterală a victoriei unuia sau a altuia dintre combatanți.
Cu toții au suferit și încă suferă. Este momentul ca singurul învins să fie arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu și a Golfului Persic, deja de multă vreme defunctă. Războiul tuturor împotriva tuturor din viesparul medio-oriental trebuie să facă locul unei înțelegeri prin care toți să ofere garanții de securitate tuturor.
În doar câteva cuvinte, reiau ideile mele deja lansate mai demult, și care coincid, în cea mai mare parte, cu propunerile formulate recent chiar de către un fost foarte distins și înțelept ministru de externe al Iranului, domnul Javad Zarif, pe care l-am cunoscut personal anul trecut la Teheran. Astfel, se impune:

1. Încheierea unui Pact de neagresiune prin care SUA să se angajeze că nu va mai declanșa un alt război sau o altă operațiune militară împotriva Iranului, și nici nu va sprijini asemenea acțiuni inițiate de state terțe. O asemenea promisiune, similară celei făcute de SUA, în anul 1963, ca modalitate de soluționare a crizei rachetelor cubaneze, ar fi garantată, urmând același model, prin renunțarea la bazele militare americane din vecinătatea Iranului, sau reducerea prezenței militare americane în Orientul Mijlociu la un nivel minimal rezonabil. (În 1963, SUA a retras rachetele amplasate în Turcia)
2. Realizarea unui acord multilateral similar Actului Final al CSCE de la Helsinki, din 1975, conceput, eventual, și ca o sumă de declarații unilaterale identice / convergente, prin care statele arabe din Orientul Mijlociu extins, Israelul și Iranul, precum și Turcia și Pakistanul, cu participarea membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, să se angajeze că pe viitor își vor rezolva disputele exclusiv pe căi diplomatice, promovând, în același timp, măsuri de întărire a încrederii, cooperarea economică în plan regional, precum și securitatea colectivă și cooperativă.
3. Oferirea de garanții din partea Iranului cu privire la excluderea oricărui program de înarmare nucleară, prin încheierea unui acord nuclear cu SUA (și eventual UE) care să fie asumat și aprobat de Consiliul de Securitate al ONU. Practic acest acord este deja finalizat în proporție de 99%, ultimele înțelegeri intervenind în cadrul negocierilor iraniano-americane de la Geneva, cu o zi înainte de atacul armat israelo-american.
   Pacea cea mai scumpă este mai ieftină decât războiul cel mai ieftin. Este în folosul tuturor ca această pace, respectiv o nouă ordine, să se instaleze înainte ca prelungirea dezordinii să producă mutații durabile în raporturile de putere, cu dezechilibre generatoare de noi și noi războaie până la războiul nuclear final.

---

Undeva, în Sfintele scripturi, se găsește istorisirea dezbaterii legate de stabilirea momentului în care noaptea se sfârșește și ziua începe. Unul dintre participanți a exprimat opinia că ziua începe atunci când se face destulă lumină pentru a putea deosebi un smochin de un măslin. Un altul a zis că noaptea se sfârșește atunci când lumina permite a se face distincția între un asin și un măgar. În fine, un al treilea a opinat că ziua se naște atunci când doi călători veniți pe drum din direcții diferite vor putea observa că unul este iudeu iar altul samaritean și se vor saluta spunându-și unul altuia „frate”.
Să sperăm că vom apuca momentul în care doi militari, înaintând din direcții diferite, se vor recunoaște unul pe altul ca fiind palestinian și respectiv israelian, sau american și respectiv iranian, și își vor zice unul altuia frate. Atunci vom ști că, în viesparul medio-oriental, blestemata noapte a războiului s-a sfârșit și ziua păcii începe.