„Nu vă lăsați conduși de brute, de oameni care vă disprețuiesc, care vă înrobesc, care vă înregimentează viețile, care vă spun ce să faceți, ce să gândiți, ce să simțiți! Care vă dau ordine, care decid ce să mâncați, care vă tratează ca pe vite și vă folosesc drept carne de tun. Nu vă lăsați pe mâna acestor oameni nefirești – oameni-mașină, cu minți-mașină și cu inimi-mașină! Voi nu sunteți mașini! Sunteți oameni! Aveți iubire de umanitate în inima voastră!”
Monologul Dictatorului în filmul The Great Dictator, 1940
Tehnocrația este înțeleasă de cei mai mulți ca „guvernare tehnocratică”, adică un sistem sociopolitic condus nu de politicieni, ci de niște experți calificați, ziși „tehnocrați”, scrie Levana Zoigmund pe https://www.measponte.ro, preluată de Romanian Global News.

Ceea ce – într-o epocă a post-adevărului și a post-încrederii – sună bine în urechile multora care, dezamăgiți de politicieni, de instituții și, în general, de „democrația reprezentativă” în care se întâmplă cumva că ei nu se simt reprezentați, găsesc atrăgătoare ideea de a fi conduși de specialiști în management, în finanțe, în economie, educație, sănătate publică etc.
Acestor profesioniști, imaginația publică le atribuie calități precum obiectivitatea, impermeabilitatea la agende partinice, ba chiar și incoruptibilitatea – ceea ce, per total, îi face preferabili conducerii politice. Pentru a verifica acuratețea acestor proiecții, e suficient să ne uităm la măsurile dictate de „experți” în perioada zisei pandemii.
Guvernele sunt și ele încântate de tehnocrație; pe de o parte, politicienii se pot cu ușurință ascunde în spatele experților, care, reprezentând ȘtiințaTM, nu pot fi contraziși decât de persoane înapoiate, inculte, care devin, cu această ocazie, o categorie aparte de „sub-cetățeni”. Pe de altă parte, în entuziasmul tehnocratic, politicienii înșiși ies tot mai des la rampa electorală recomandându-se ca „experți” și „specialiști” într-una sau alta; diplomele și doctoratele (unele reale, altele nu; adesea perfect neplauzibile) abundă și – relevante sau nu pentru scopurile conducerii unei societăți umane complexe – sunt așezate, în ordinea importanței, deasupra oricărei viziuni politice; a oricărei abilități discursive; a unui minim de spoială de cultură generală; deasupra, nu mai zic, unui dram, acolo, de lipici și de farmec.
Dar tehnocrația nu se rezumă la aceste tendințe; nu este doar un sistem în care societatea este condusă, de bine – de rău, de indivizi care sunt sau se pretind specialiști în diverse domenii. Așa cum spune jurnalistul britanic de investigație Iain Davis (care scrie de multă vreme pe subiect, atât pe propriul site cât și, adesea, pe Unlimited Hangout, și care și-a publicat cel mai recent volum, „The Technocratic Darkstate”, în 2025) într-un articol intitulat „What is Technocracy?”:
„Tehnocrația este un sistem de control comportamental absolut al umanității. Ființele umane sunt reduse la nimic altceva decât mașini funcționale. În [tehnocrație], viețile noastre vor fi restricționate fără scrupule pentru ca al nostru cost energetic să nu depășească limitele tolerate. Acelora dintre noi considerați inacceptabil de ineficienți ni se vor reține certificatele de energie alocată, la cererea celor câțiva privilegiați situați în vârful «lanțului trofic».”
Iar trista și extrem de periculoasa situație în care ne aflăm astăzi este că toate proiectele de reformare a societății care ni se propun sunt tehnocratice. În plus, aceste proiecte sunt implementate cu mare viteză, adesea prin proceduri obscure și modificări legislative obscurate de un limbaj birocratic inaccesibil celor mai mulți, prin decizii care se iau în sânul unor instituții lipsite de transparență și control democratic, anunțate, sporadic și parțial, de o presă docilă în formule soporifice pentru a nu atrage atenția. Atenție care, de altfel, ne este distrasă în tot soiul de alte direcții, care de care mai spectaculoase – de la dedesubturile murdare ale Dosarului Epstein la măreața misiune Artemis II și de la războaiele armate la nesfârșitul război al tweet-urilor politice.
Două Tehnocrații
Scriam, la începutul acestui an – preluând teoriile istoricului american Carroll Quigley – că în sânul Occidentului se dă o luptă între două curente larg spus politice: unul zis, generic, „globalism liberal”, asociat cu „stânga” politică sau „progresismul”, și care a deținut, până de curând, monopolul ideologic la nivelul elitelor dominante; și ideologia reprezentată de administrația americană în acest al doilea mandat Donald Trump (dominată tot mai vizibil de Silicon Valley), asociată generic cu „dreapta” (zisă acum permanent „extremă dreapta”) și „conservatorismul”, care, deși pare încă într-un haotic curs de definire, prezintă, totuși, niște permanențe, una dintre ele fiind, evident, accelerat și omniprezent, expansiunea la frontiera tehnologiei.
Aceste două curente se luptă pentru a-și impune ideologia (și sistemele, agendele și personalul reprezentativ) într-un efort de reorganizare a civilizației occidentale – efort care se impune azi, când lumea a depășit momentul unipolar, iar Vestul se apropie cu pași mari de punctul declinului ireversibil. Potrivit lui Quigley, Occidentul a reușit să facă acest lucru – să se reorganizeze, oprind decăderea și reluându-și ascensiunea (și expansiunea) – de mai multe ori pe parcursul istoriei, dovedind o forță și inventivitate atipice. După Cel de-al Doilea Război Mondial, proiectul de reorganizare și expansiune a constat în globalismul liberal construit, treptat, în jurul sistemului ONU și condus de Statele Unite ale Americii, secondate de Europa și alți aliați. Acum, când globalismul liberal este declarat defunct, cele două ideologii concurente își revendică rolul de lider al unui nou efort de restructurare.
Dincolo de diferențele dintre ele, unele considerabile, ambele aceste proiecte ale elitelor occidentale rivale constau în tehnocrații.
În ambele, tehnocrații – manageri și „experți” nealeși democratic (fie la ONU și agențiile sale, fie în birourile instituțiilor trans- și supranaționale, fie în sălile de consiliu ale marilor bănci, corporații ori think tank-uri, fie în conclavuri secrete precum Bilderberg ori semi-publice precum Davos) – iau deciziile cele mai importante în politica monetară, în economie, sănătate publică, atac/apărare etc.
Ambele sunt sisteme inerent elitiste și inerent insensibile la „voința poporului”, de care le desparte un hău.
Ambele promovează identitatea digitală și moneda digitală programabilă; ambele prevăd sisteme de supraveghere și control asupra populației incompatibile cu respectarea drepturilor și libertăților omului – cu deosebirea că Agenda 2030 și acoliții ei au susținut, în pofida tot mai acutelor evidențe, că garantează democrația și valorile ei, ascunzându-se după o perdea de barbarisme birocratice care au redefinit toate sensurile, în timp ce Silicon Valley nu se mai obosește s-o facă.
Ambele au în centrul lor, ca armă și unealtă, inteligența artificială – pe care corporațiile americane au creat-o și o controlează, refuzând să dea frâiele reglementării ei (și a spațiului cibernetic, în general) oricărei instituții publice, naționale sau internaționale.
Ambele prevăd o dominație a sectorului privat asupra celui public prin diverse tipuri de parteneriate și, în ambele, statul național este reformat și diluat până la, adesea dincolo de pragul irelevanței.
După ce, în 1998, a declarat, prin discursul secretarului său general, Kofi Annan, la World Economic Forum (WEF), o „revoluție silențioasă” care reducea rolul guvernelor la simpli parteneri ai sectorului privat și „societății civile” în marile afaceri privitoare la cele mai importante sectoare ale vieții economice, ONU însăși s-a transformat într-un parteneriat public-privat global (G3P) și multistakeholder, unindu-se „strategic” cu WEF în 2019, fără aprobarea formală a statelor membre și, inutil de spus, fără vreo consultare populară. În conflictul actual, apărătorii sistemului ONU și ai „dreptului internațional” nu menționează niciodată această reformă „silențioasă”, continuând să le prezinte în conținuturile lor pre-revoluție G3P.
Pe partea celalată, marile corporații din Silicon Valley s-au inserat și controlează azi tot mai mult domenii care făceau cândva ferm parte din monopolul puterii de stat – de la serviciile de ordine și siguranță publică la cele de apărare.
Ambele tehnocrații care ni se oferă sunt „accelerate” – Agenda 2030 a devenit „turbo” începând cu 2020, iar Silicon Valley a adoptat un mai vechi slogan al companiei Meta, „Move fast and break things” (Mișcă-te repede și strică lucruri): un îndemn la a accelera inovația și experimentarea, în ideea că mai bine greșești și răstorni lumea cu tehnologii disruptive, decât să avansezi încet și prudent.
„Revoluția silențioasă”
Despre globalism și Agenda 2030 am mai scris (vezi aici, aici, aici, aici, aici); proiectul pare că trece acum prin dificultăți – sau o restructurare – nu doar față cu opoziția americană, ci și cu decuplarea unor țări precum China și Rusia (care nu au adoptat Pactul Viitorului în 2024) – totul pe fondul tensiunilor tot mai aprinse create de redefinirea ordinii mondiale ca „multipolară”.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorat că multipolaritatea a fost una dintre dezvoltările luate în calcul de corifei ai globalismului tehnocratic precum Henry Kissinger (în rapoartele Comisiei Rockefeller pentru proiectul Prospects for America, condus de Kissinger la finalul anilor cincizeci, se prevedea împărțirea lumii în regiuni conduse de instituții transnaționale), Clubul de la Roma (care, în raportul Regionalized and Adaptive Model of the Global World System, 1973, propunea împărțirea lumii în zece „regate” sau „poli”) și chiar, mai aproape de zilele noastre, Klaus Schwab, fostul președinte-fondator al WEF și pretins creator al conceptelor de „capitalism multistakeholder” și „Mare Resetare”, care, în lucrarea lui „COVID-19: The Great Reset” (2020), scria că, din pricina multelor „crize existențiale” care de care mai concomitente, fluxurile de aprovizionare la nivel global se vor fragmenta, astfel că:
„Cel mai probabil rezultat, pe continuumul globalizare-non-globalizare, ar fi o soluție intermediară: regionalizarea. Succesul Uniunii Europene ca zonă de liber comerț sau noul Regional Comprehensive Economic Partnership din Asia… sunt exemple importante ale modului în care regionalizarea poate foarte bine să devină o versiune diluată a globalizării…”
Iar Raportul Conferinței de Securitate de la München, 2025 (ediție intitulată „Multipolarizarea”) menționează că, pentru a putea fi pus în executare, Pactul Viitorului (expresia „accelerată” a Agendei 2030 adoptată în 2024 de majoritatea covârșitoare a statelor membre ONU, dimpreună cu anexele sale privind sistemul digital global și „generațiile viitoare”) ar putea avea de câștigat din „depolarizare”. De unde și multele comentarii care, azi, speculează că turbulența extremă prin care trecem acum este o „demolare controlată”.
Mai sus citatul Iain Davis comenta că „planul este, evident, ca ordinea globală să treacă printr-un proces de deconstrucție creativă pentru a fi de-teritorializată în forma sa curentă și re-teritorializată ca o structură de guvernanță globală multipolară mai eficientă”.
În orice caz, Agenda 2030 este, indubitabil, un proiect de „regenerare” a civilizației umane – redus, poate, acum, în perioada „regionalizării”, numai la Occident sau, poate, numai la Europa. Ce-avea civilizația de trebuia reformată? Pretextele oferite sunt „crize globale” – zisa pandemie a fost una, dar autenticitatea ei pălește tot mai mult cu trecerea timpului; „climate change” a fost alta, dar nici ei nu-i merge prea bine; poate că enorma criză energetică creată de războiul din Orientul Mijlociu își va face, în sfârșit, treaba.
Dar resorturile acestui impuls de a reforma lumea sunt mult mai vechi și mult mai profunde. Spațiul nu-mi permite aici să le discut în detaliu, cu atât mai puțin pe cele „oculte”. Mă rezum la a spune că, încă de la înființarea ONU, visul fondatorilor ei intelectuali a fost, utopic, acela de a eradica războiul, violența și sărăcia – iar soluția găsită a fost aceea de a modifica omenirea; o reparare a Creației și restaurare a lui Adam prin instrumentele ingineriei sociale și tehnologiei.
Julian Huxley, primul director UNESCO, voia eugenie și inginerie socială prin educație, transumanism și guvern global. Brock Chisholm, primul director al OMS, voia să elimine din educația copiilor „moralitatea și certitudinile otrăvite care ne sunt băgate în cap de părinți, de școala de duminică, de preoți și de alții, care ar trebui aruncate la coș în favoarea unei libertăți intelectuale orientate spre SINE” (printre figurile deosebit de nefaste care trebuiau musai eliminate din mintea omenirii fiind Moș Crăciun).
Primul director al Federației Mondiale pentru Sănătate Mintală, afiliată ONU, a fost John Rawling Reese, colaborator apropiat al lui Chishlom și fondator al sinistrului Institut Tavistock, care promova ideea ca psihiatria să infiltreze întreaga societate, de la școli la sistemul judiciar, „ca o coloană a cincea secretă”, pentru a elimina „conceptele tradiționale de bine și rău” și a submina structurile de familie.
Unul dintre cei mai importanți funcționari ONU în domeniul educației, Robert Muller, propunea o programă școlară mondială care să-i învețe pe copii nu carte, ci diverse metode de a intra în contact cu „entități superioare”; ca mulți alți oameni influenți în aceste organizații internaționale, Muller era teosof și credea – din nou, ca mulți alții – în teoriile New Age derivate din lucrările ereticului Teilhard de Chardin (am scris o serie de articole despre aceste credințe bizare, care continuă și astăzi și transpar din documente ale WEF, ONU sau ale Clubului de la Roma). Lista poate continua.
Acestei obsesii transumaniste de modificare a omului și a societății umane i s-au adăugat imperativul desființării statului național (altă percepută piedică în calea păcii mondiale, ca și creștinismul) și crearea unui guvern global, fie el și neoficial, pe modelul propus de alt eugenist și fondator intelectual al sistemului ONU, H.G. Wells – „conspirația la vedere”, pe care o vedem întrupată în rețelele de indivizi influenți și organizații private care roiesc în jurul oricărui proiect globalist.
Technate
Unde Agenda 2030 și stufoasa literatură birocratică din jurul ei folosesc limbajul impenetrabil al „sustenabilității” și „rezilienței” și „incluziunii” și DEI și ESG, tehnocrații americani sunt mai direcți (adesea, scandalos de sinceri în intențiile lor) și, în plus, ei moștenesc proiecte mai vechi, în care tehnocrația este descrisă în detaliu.
La mijloc de ianuarie 2025, mă întrebam, într-un articol, dacă noua administrație americană, care urma să fie inaugurată peste câteva zile, va aduce „epoca de aur” promisă de președintele Trump în campanie sau – văzând ponderea excepțională a magnaților din Silicon Valley în noul guvern – va instala „Technate”, unitatea teritorial-administrativă de dimensiuni continentale la care, în anii treizeci-patruzeci, visa bunicul matern al lui Elon Musk, Joshua Haldeman, unul dintre liderii organizației nord-americane Technocracy Inc. (Aș menționa aici că echivalentul european al acestei organizații dezvolta, în aceeași perioadă, la umbra regimului de la Vichy, ceea ce avea să rămână în istorie drept „conspirația sinarhică” – un grup de tehnocrați-ocultiști care urmărea să manipuleze ambele extreme politice în scopurile propriei agende).
Technate cuprindea nu doar SUA, ci și Canada, Groenlanda, Caraibele, America Centrală și nordul Americii de Sud – unele dintre ele, țări și regiuni cu privire la care Donald Trump și-a exprimat intenții de anexare chiar dinainte de a ocupa funcția de președinte – și toate parte din emisfera vestică, pe care SUA intenționează s-o domine ca hegemon potrivit „Doctrinei Donroe”.
Într-o publicație din 1938, Technocracy Inc. definea candid tehnocrația ca: „Știința ingineriei sociale, operarea pe baze științifice a întregului mecanism social pentru a produce și distribui bunuri și servicii întregii populații”, pornind de la premisa că:
„Ei (ființele umane) pot fi condiționați să nu folosească un anumit limbaj, să nu mănânce anumite alimente în anumite zile, să nu muncească în anumite zile, să nu copuleze în absența unor formule lingvistice pronunțate ritualic, să nu spargă un magazin alimentar pentru a fura hrană chiar și dacă nu au mai mâncat nimic de câteva zile”.
Întrucât tehnocrații interbelici s-au inspirat de la turmele de vite și de la găinile din poiată, constatând că ele funcționează într-o armonie naturală pe baza unei ierarhii impuse spontan de lanțul trofic („pecking order”), ierarhia socială în Technate este dictată de „peck-rights”: indivizii cu îndemânări tehnice și talente naturale de lider sunt mai prețioși – adică au voie la un raport mai favorabil între cât consumă și cât produc. Ceea ce-mi evocă inevitabil anunțul făcut recent de Alex Karp, șeful Palantir, că singurele categorii de persoane care vor putea avea un loc de muncă în lumea dominată de inteligența artificială vor fi cei cu îndemânări practice (instalatori, constructori etc.) și „neurodivergenții” (pentru că ar fi „mai creativi”).
În loc de „sistemul de prețuri” – considerat ineficient pentru că banii sunt produsul debitului și generează numai risipă – Technocracy Inc. propunea ca prețul bunurilor și serviciilor să fie determinat în funcție de costul de producție, stabilit în „unități de energie” (care, în anii 1930-1940, însemnau unități de măsură formale; azi, se calculează în „amprenta de carbon” – deci am evoluat):
„Energia este măsurabilă în unități de muncă – erg, joule, picior-livră… Există multe modalități prin care se poate contabiliza distribuția și rata de consum a întregii populații… Prin acest sistem, de contabilizare și arhivare privind consumul, Secvența Distribuție gestionează întreg mecanismul social. Veniturile sunt alocate publicului sub formă de certificate de energie.”
Aceste „certificate de energie” nu puteau fi tranzacționate sau economisite – ele trebuiau cheltuite, într-un timp dat, pe anumite bunuri și servicii, stabilite în vederea menținerii eficienței întregului sistem. De asemenea, certificatele nu erau transferabile – lucru asigurat prin aceea că purtau datele personale de identificare ale posesorului. Se întrevede, sub această construcție distopică, un sistem de supraveghere și control total al populației. Tehnocrații admiteau deschis în Science vs. Chaos (1938):
„Singurele modalități în care individul se poate extrage din tehnocrație sunt: 1) Să părăsească Continentul [Technate]: 2) Să se sinucidă: 3) Să determine Statul să îl execute”.
Pentru o comparație cu sistemul care ni se îndeasă astăzi pe gât (amprenta de carbon, identitatea digitală, moneda programabilă etc.), recomand două articole anterioare despre CBDC, moneda etică și societatea controlată prin inteligență artificială.
Praxis și „praxienii”
Sigur că unele dintre ideile Technocracy Inc. sunt azi depășite – nu atât în spiritul lor anti-uman și tiranic, însă, cât în metoda de implementare. Între timp, urmașii ideologici ai Technocracy Inc., desemnați colectiv prin eticheta „Silicon Valley”, vin cu propriile lor propuneri, mai evoluate tehnologic, de reorganizare tehnocratică a societății umane – avansând tot mai mult spre transumanism.
Într-un articol publicat vara trecută, menționam planul lor de a crea „Orașe ale Libertății” – adică un fel de orașe-state private, super-tehnicizate, care să nu fie supuse legislației vreunui stat (inclusiv al celui de la care au luat teritoriul pe care se instalează) și în care cetățenia este una electivă, menținută, în esență, prin adeziunea la condițiile impuse prin moneda programabilă (pe post de nou „contract social”).
Unul dintre aceste proiecte (care este, în același timp, și o corporație) se numește „Praxis” și se declară, pe propriul site (Praxis Nation), o „comunitate online” care vrea să înființeze „prima Națiune Digitală din lume” – stabilită, totuși, și pe pământ, în orașe construite în SUA, pe țărmurile Mediteranei, în Groenlanda…
Genul acesta de „cetățenie online” îmi amintește de altă „națiune digitală”, TerraMar, o organizație non-profit creată de Ghislaine Maxwell, complicea lui Jeffrey Epstein – o „comunitate globală a oceanelor” care urmărea să dobândească de la ONU un titlu asupra tuturor apelor internaționale.
Asemănare cu atât mai interesantă cu cât unul dintre fondatorii Praxis este Patri Friedman, nepotul marelui economist Milton Friedman (mare susținător al pieței libere și al reducerii la minimum posibil a intervenției statului în economie și societate și, coerent, consilier al președintelui Ronald Reagan și prim-ministrului britanic Margaret Thatcher, cei doi lideri care au dezlănțuit, în anii optzeci, neoliberalismul și „privatizarea globală”); Patri Friedman este un anarho-capitalist, fondator și el al unei organizații non-profit numite The Seasteading Institute, care urmărește să creeze colonii suverane în apele internaționale.
Un alt fondator al Praxis este Balaji Srinivasan, un adept al ideilor lui Curtis Yarvin despre reorganizarea sistemului politic global în secolul XXI sub forma unui „mozaic” de mici state private (vezi volumul „Patchwork”) și el însuși autor al volumului „The Network State: How to Start a New Country”. Spre deosebire de Friedman, care măcar vrea să-și facă state autonome lacustre, cu cât mai departe în ocean, cu atât mai bine, Srinivasan vrea să „înceapă țări noi” în țările deja existente, propunând două metode: capturarea guvernelor prin banii și influența industriei tehnologice sau achiziția de teritorii, de preferință în zone cu regim legal și fiscal special, unde poți apoi construi totul de la zero (manevră pe care Srinivasan o numește „Tech Zionism”).
Praxis a fost sprijinită cu fonduri și de Peter Thiel (și el convins că omul miliardar nu poate trăi sub povara legilor aplicabile tuturor și în proximitatea ignobilei umanități neluminate, astfel că trebuie să cucerească și colonizeze „noi frontiere tehnologice”: spațiul cosmic, oceanele lumii, spațiul virtual), prin fondul lui de investiții Pronomos Capital, care a creat deja un oraș privat în Honduras (Prospera) și este în curs de dezvoltare a altuia (Itana sau Talent City) în Nigeria.
Alte contribuții aparțin Worldcoin (criptomoneda programabilă a „rețelei financiare și de verificare umană” World, fondată, printre alții, de Sam Altman, care cere deținătorului date biometrice și a condus cel mai extins test pentru venitul de bază universal efectuat până acum) și Soylent (o marcă de înlocuitori de alimente numită astfel după filmul Soylent Green, în care comprimatele respective erau făcute din cadavre umane).
În fine, un fondator notabil al Praxis – care și păstorește astăzi „comunitatea” – este Dryden Brown, un surfer californian căruia, din păcate, i-au picat în mână cărțile lui Ayn Rand și ale școlii austriece de economie, cu rezultate inevitabil deconcertante – la care s-a adăugat o sperietură de zile mari în timpul răscoalelor urbane din 2022, generate de moartea lui George Floyd. Complex de lucruri care i-a creat lui Dryden ditamai viziunea, poate nu originală (unul dintre foștii lui angajați spune că „forma ideală de guvernare [pentru Dryden] este un fascism autoritar, fără religie, cu un partid de stat care controlează tot”) dar ambițioasă: aceea de a „revitaliza civilizația occidentală, creând o nouă cultură, care urmărește eroismul, adevărul și frumosul”.
Intențiile regenerative de civilizație ale lui Dryden sunt elaborate într-un soi de „Constituție”, numită „Declaration of ascent” – care „ascent” poate însemna și „acceptare”, „asentiment”, dar și „ascensiune”, „elevare”, un double entendre deloc întâmplător, pentru că textul fondator spune așa:
„Urcăm spre transcendență, în efortul de a ne reuni cu principiile eterne care au modelat cele mai înalte civilizații. Ca regii-războinici care căutau, cândva, Sfântul Graal, vom construi și noi un imperiu în care puterea adevărată vine de la curaj eroic și alinierea cu ordinea divină. Prin această sacră căutare, vom restaura fundațiile care au ridicat umanitatea dincolo de simpla existență, spre culmi tot mai înalte ale măreției și gloriei. În aceste scopuri, ne unim aici destinele, în calitate de cetățeni ai primului imperiu-rețea.”
Deși întreg textul constituțional este străbătut de această vână groasă de roman fantasy (mă aștept ca imnul Praxis să fie ceva din Manowar), poate n-ar trebui să ne grăbim să ridiculizăm proiectul, în lumea în care trăim. Datele de pe Wikipedia arată că, în octombrie 2024, Praxis a primit o finanțare de 525 de milioane de dolari, iar, în ianuarie 2026, avea 151.068 de „cetățeni” cu o avere agregată de peste un trilion de dolari.
În iunie trecut, Praxis și-a ales locația pentru primul său oraș american, în California, la Vandenberg, o bază militară a Forței Spațiale americane din apropiere de Santa Barbara, unde locuiesc trei mii de militari cu familiile lor. Orașul – care se va numi „Atlas” – va fi, potrivit lui Dryden, „o nebunie tip Jetsons/pionierat/1950/futurism spațial pe teren federal. Este o revitalizare a esteticii și ideilor clasice în America. O viziune futuristă super-încărcată de testosteron versus una relaxată, orientată spre comunitate” și „un oraș port-spațial concentrat pe apărare”. Dryden declara că lista de doritori de cetățenie în Atlas a ajuns la 50.000 de persoane, dintre care 12.000 sunt dispuși să se mute acolo în 2026.
În paralel, Praxis urmărește crearea de orașe și în afara Americii – Groenlanda este o variantă intens explorată. În noiembrie 2024, la o săptămână după ce Donald Trump câștigase alegerile, Dryden anunța pe X: „M-am dus în Groenlanda și am încercat să o cumpăr”. N-a avut deocamdată prea mare succes, dar Trump l-a numit ambasador în Groenlanda pe Ken Howery, alt membru al PayPal Mafia și, deși pare că a renunțat să cucerească insula militar, continuă să facă periodic comentarii din care rezultă că nu a abandonat proiectul de anexare.
Dryden ne asigură, liniștitor, că ai lui eroi-cetățeni nu vor „urca spre transcendență” creând orașe super-testosteronice „în opoziție cu națiunile existente” (care, poate, au propriile pretenții cu privire la propriile teritorii, constituții și obiective în viață), „ci în recunoașterea faptului că umanitatea este gata să evolueze dincolo de formele curente” – aluzie deloc surprinzătoare la transumanism.
Cu toate astea, Iain Davis speculează, într-un articol recent publicat pe Unlimited Hangout, că „praxienii” (termen pe care el îl aplică unei întregi rețele de personaje și companii care aderă la aceleași idei și dezvoltă proiecte similare cu Praxis) profită de implicarea lor, în calitate de contractori, în operațiuni de supraveghere a populației și militare tocmai pentru a crea condițiile necesare instalării propriului lor tip de guvernanță – inclusiv în Gaza, Cisiordania și Ucraina. Proiectul de reconstrucție a Fâșiei Gaza, de exemplu, prezentat la Davos în ianuarie 2026 de Jared Kushner, este un proiect „praxian” („tokenizarea” terenurilor, construirea de smart cities, desfășurarea tuturor activităților economice și a serviciilor prin sisteme IA bazate pe identitate digitală etc.).
„Republica tehnologică”
Zilele trecute, Alex Karp, directorul companiei Palantir – care are contracte gigantice cu statul american (și nu numai) în domeniul securității interne și externe – a publicat pe X un sumar al cărții lui, „The Technological Republic” – descrisă ca „un început de articulare a teoriei” (a ideologiei) care animă corporațiile din Silicon Valley și care – ca și Agenda 2030, ca și Praxis – are în centrul ei o reparare și revitalizare civilizațională considerată absolut necesară, o reorganizare societală a Occidentului sub forma „Republicii tehnologice”.
Prezentarea începe pios cu „răspunderea morală” pe care Palantir și celelalte companii din Silicon Valley ar simți-o față de „țara care a făcut ascensiunea lor posibilă” (SUA), răspundere care obligă aceste companii să pună tehnologia în slujba reparării „decadenței culturii sau civilizației și a clasei conducătoare”, aducând populației „creștere economică și securitate”.
Un prim domeniu în care Silicon Valley se oferă să participe este „apărarea națiunii”; de fapt, prezența sa este indispensabilă, pentru că Republica tehnologică nu se împiedică de „soft power” și retorică (ale căror limite „au fost expuse”), ci are nevoie de „hard power” – o forță care „în secolul nostru se va construi pe software”:
„Întrebarea nu este dacă se vor construi arme IA, ci cine le va construi și în ce scop. Adversarii noștri nu vor pierde vremea cu dezbateri teatrale despre meritele dezvoltării tehnologiilor cu aplicații critice în domeniul militar și al securității naționale. Vor trece la fapte… Epoca atomică se încheie… o nouă epocă se deschide acum, în care intimidarea se bazează pe IA.”
Dar „hard power” nu se face numai cu IA și arme avansate, ci și cu carnea și oasele populației:
„Serviciul militar național ar trebui să fie obligatoriu. Noi, ca societate, ar trebui să luăm serios în calcul abandonarea serviciului voluntar și să luptăm în următorul război numai dacă toată lumea își asumă riscurile și costurile”.
Ar trebui să citim tot volumul lui Karp ca să vedem dacă Silicon Valley intenționează să împartă cu soldații profiturile din contractele sale gigantice, dar sumarul nu sugerează nimic în această direcție; spune numai că „Dacă un infanterist cere o pușcă mai bună, trebuie să o construim; la fel și când vine vorba despre un program software”.
Un al doilea domeniu de implicare pe care Karp îl numește direct este ordinea și securitatea internă: „Silicon Valley trebuie să joace un rol în rezolvarea criminalității violente”, față de care „mulți politicieni din Statele Unite dau din umeri… abandonând orice efort serios de a rezolva problema și refuzând să-și asume vreun risc față de electorat sau donatori venind cu soluții și experimente pentru a salva vieți omenești”. Despre soluțiile și experimentele companiilor tehnologice – inclusiv Palantir – în combaterea criminalității înainte ca ea să se nască, măcar, în mintea presupusului infractor, am discutat într-un alt articol.
În tehnocrația lui Karp, funcționarii publici („tehnocrații”) trebuie nu doar mult mai bine plătiți, ci și tratați cu mai mult respect și înțelegere de către populație, chiar și atunci când greșesc, pentru că stresul este foarte mare și mai intervin și „complexitățile psihicului uman”. Miliardarii care au idei, planuri și viziuni mărețe și inovative (se dă exemplul lui Musk) trebuie aplaudați, iar cultura „expunerii fără scrupule a vieții private a figurilor publice” trebuie să înceteze, pentru că face oamenii prea „precauți”.
Politicienilor, pe de altă parte, celor care sunt aleși de un electorat, nu li se anunță o soartă prea blândă în Republica tehnologică (știm și de la Technocracy Inc, și de la Peter Thiel, fondatorul Palantir și colegul lui Karp, și de la toate proiectele tehnocratice dezvoltate vreodată că tehnocrația nu tolerează politica):
„Aceia care caută arena politică pentru a-și hrăni sufletul și conștiința de sine, care se bazează prea mult pe ideea că viața lor interioară s-ar reflecta în persoane pe care poate nu le vor întâlni niciodată, vor fi dezamăgiți”.
Cultura publică a Republicii tehnologice trebuie să manifeste toleranță față de credințele religioase („Intoleranța elitei față de credințele religioase este poate cel mai grăitor indiciu că proiectul său politic este mult mai puțin deschis, intelectual, decât ar susține unii”) – ceea ce nu sună liniștitor, venind de la un grup socioprofesional care, ca Dryden Brown, vrea să „urce spre transcendență” fondând un nou imperiu „eroic” pe pământurile altora, ori care crede, ca să citez din „Manifestul Tehno-Optimist” publicat de un alt corifeu al tehnologiei, Marc Andreessen, în 2023, că „inteligența este o spirală în urcare… pe măsură ce oamenii devin noi sisteme cibernetice, dezvoltând o relație simbiotică cu mașinile” și că „Inteligența Artificială este alchimia noastră, Piatra noastră filosofală”. Asta ca să nu-l mai menționez pe „creștinul” Peter Thiel, care este obsedat de Apocalipsă și crede că principalul păcat al omului e că moare – lucru care trebuie musai corectat prin tehnologie.
În același timp, Republica tehnologică afirmă că, în ciuda „dogmei” curente, nu toate culturile sunt egale: „unele au produs progrese vitale, altele rămân disfuncționale și regresive”. Iar regula majorității nu este nici ea o idee corectă, câtă vreme există „subculturi care au produs minuni” (viz. Silicon Valley), în timp ce unele culturi dominante s-au dovedit „mediocre sau, mai rău, retrograde și dăunătoare”.
Impulsul elitist nu privește doar raporturile dintre cultura și subculturile naționale, ci și raporturile SUA și ale Occidentului cu alte țări și culturi:
„Trebuie să rezistăm tentației deșarte și superficiale a pluralismului. Noi, în America, și în Vest, în general, ne-am opus jumătate de secol la a defini culturile naționale, de dragul incluziunii. Dar includere în ce?”
O sugestie despre ce fel de culturi apreciază Republica tehnologică găsim la punctul 15 al prezentării, în care Karp declară:
„Neutralizarea postbelică a Germaniei și Japoniei trebuie anulată. Dezarmarea Germaniei a fost o corecție exagerată pentru care Europa plătește acum un preț dureros. La fel și dedicarea extrem de teatrală a Japoniei pentru pacifism care, dacă mai continuă, amenință să răstoarne echilibrul puterii în Asia.”
Revin în Partea a II-a cu prezentarea filosofiei care animă ambele modele ale tehnocrației actuale: acceleraționismul.