Și tocmai de aceea lumea este astăzi în flăcări.
Ceea ce a căzut la 9 noiembrie 1989 a fost un aparat, scrie Brivael Le Pogam pe platforma X, preluat de Romanian Global News.
O economie planificată, un imperiu militar, un zid de beton. Ceea ce nu a căzut a fost ideea. Ideea că lumea este împărțită între asupritori și asupriți. Ideea că există o egalitate finală ce trebuie atinsă prin orice mijloace. Ideea că tot ceea ce există – familia, națiunea, meritul, moștenirea – reprezintă o structură de dominație ce trebuie demolată.
Această idee nu se mai afla în clădire atunci când clădirea s-a prăbușit.
Trebuie să reluăm cronologia, pentru că totul se află în cronologie:
Comunismul economic avea un defect fatal: putea fi infirmat de realitate. Promitea abundență, producea foamete. Promitea emancipare, producea sârmă ghimpată. Budapesta 1956, Praga 1968, „Arhipelagul Gulag” publicat la Paris în 1973, refugiații vietnamezi pe mare („boat people”) din 1979: în fiecare deceniu, realitatea își trimitea propria infirmare. „Boat people” erau o infirmare plutitoare, vizibilă de pe plaje.
Atunci ideologia a făcut ceea ce face orice organism amenințat: a suferit o mutație.
Această mutație are un nume, iar genealogia ei am prezentat-o aici: French Theory.
Foucault a mutat războiul de pe terenul faptelor, unde comunismul pierdea de fiecare dată, pe terenul cunoașterii înseși.
Dacă nu există adevăr, dacă nu există decât raporturi de putere deghizate în cunoaștere, atunci nicio foamete, niciun zid, niciun gulag nu mai poate infirma nimic.
French Theory nu a îngropat marxismul.
L-a făcut imposibil de infirmat.
Iar această mutație are date precise. Toate anterioare anului 1989.
1934: Școala de la Frankfurt, alungată din Germania, se stabilește la Columbia. Critica economiei devine critică a culturii.
1964–1965: Marcuse, exilat german devenit profesor american, înlocuiește proletariatul considerat necorespunzător cu un nou subiect revoluționar – minoritățile, studenții, marginalii – și scrie negru pe alb că toleranța trebuie acordată mișcărilor de stânga și refuzată celor de dreapta.
Octombrie 1966: debarcarea are o dată precisă. Universitatea Johns Hopkins, Baltimore. Derrida, Barthes și Lacan prezintă gândirea franceză campusurilor americane.
1967: Rudi Dutschke lansează sloganul „marșul lung prin instituții”.
1968: revoluțiile de stradă eșuează pretutindeni.
Nu contează. Revoluția nu va mai trece prin stradă; va trece prin sala de clasă.
1975–1985: Yale, Berkeley și Columbia absorb teoria, care devine sistemul de operare al științelor umaniste.
1987: Allan Bloom publică „The Closing of the American Mind” pentru a trage semnalul de alarmă. Se vând un milion de exemplare.
Universitatea îl tratează drept reacționar și trece mai departe.
America l-a avut pe Aron al ei și a făcut cu el același lucru pe care noi l-am făcut cu al nostru.
Apoi vine 9 noiembrie 1989.
Zidul cade. Occidentul sărbătorește. Fukuyama declarase deja sfârșitul istoriei încă din vară, înainte chiar de cădere. Sunt demontate rachetele, sunt încasate dividendele păcii, iar meciul este declarat încheiat.
Ne-am celebrat victoria la o adresă goală. Ideologia se mutase cu douăzeci de ani mai devreme. Am câștigat împotriva tancurilor și am pierdut în fața catedrelor universitare.
Între timp, celălalt imperiu comunist a făcut lectura inversă. Beijingul reprimase în sânge Tian’anmen cu cinci luni înainte de Berlin. Sinistru, dar lucid într-un punct: China știa că războiul era ideologic.
A ales: să abandoneze economia marxistă, păstrând controlul asupra narațiunii. Occidentul a făcut exact opusul: a păstrat piața și a absorbit ideologia. Treizeci și cinci de ani mai târziu, priviți cine construiește centrale electrice și cine își dărâmă statuile.
Vreți dovada că este același program de funcționare? Faceți tabelul de corespondențe.
Lupta de clasă a devenit lupta identităților.
Chiaburii au devenit privilegiații.
Autocritica maoistă a devenit „verificarea privilegiilor” („privilege checking”). Comisarii politici au devenit responsabilii DEI.
Samizdatul a devenit contul restricționat prin „shadowban”.
Nomenclatura a părăsit Moscova pentru Davos și Bruxelles.
Iar paradisul nu se mai numește societate fără clase; se numește echitate, egalitate a rezultatelor.
Exact ceea ce descriam aici cu câteva săptămâni în urmă.
Mi se va spune: nu există Gulag.
Este adevărat. Și tocmai aici se află tot geniul versiunii 2.0.
Comunismul dur trebuia să frângă trupurile pentru că nu putea controla mințile.
Comunismul moale controlează mințile: îi este suficient să frângă cariere.
Nu lagăre, ci departamente de resurse umane.
Nu procese de tip Moscova, ci scuze publice.
Nu Siberia, ci moarte socială.
Întrebați-i pe emigranții din fostul bloc estic stabiliți în Occident ce simt atunci când traversează o universitate americană în 2026.
Recunosc mirosul.
Și iată de ce lumea este în flăcări.
O civilizație a petrecut treizeci și cinci de ani învățându-și propriii copii că ea însăși este problema. Rezultatul: nu mai știe să-și apere frontierele, să-și transmită moștenirea și nici măcar să-și numească dușmanii.
Când președinta Universității Harvard răspunde în fața Congresului că a condamna un apel la genocid „depinde de context”, vedeți programul funcționând în producție.
Iar prădătorii din exterior citesc această slăbiciune ca pe o carte deschisă: Moscova testează, Beijingul așteaptă, islamismul avansează pe străzile capitalelor noastre.
Focul exterior nu este decât consecința dezarmării interioare. Ard bine doar casele care au rămas fără apărătorii lor.
Zidul nu a căzut. S-a deplasat. Nu mai separă Estul de Vest: trece acum prin interiorul fiecărei instituții occidentale, între cei care construiesc și cei care deconstruiesc.
Primul Război Rece a fost câștigat cu rachete și PIB. Al doilea va fi câștigat cu școli, mass-media libere și modele de inteligență artificială. Cel care va înscrie valorile în mașini va scrie următorul 1989.
De această dată, să nu ne înșelăm asupra victoriei.
La treabă.
https://x.com/brivael/status/2064493618782785780