Bolșevicii și urmașii lor comuniști au înțeles că, pentru a menține în captivitate popoarele pe care le-au subjugat, sunt necesare două măsuri radicale: 1. Frica, impusă inițial prin teroare, apoi menținută prin propagandă și 2. Suprimarea libertății conștiinței, prin diluarea și deformarea identității, care se sprijină pe doi piloni de bază – Credința și Neamul, scrie jurnalistul Nicolae Federiuc pe https://ziua.md, preluat de Romanian Global News.

Cu teroarea și propaganda totul e clar – asasinate în masă, deportări, foamete organizată, lagăre de concentrare. Întâi populațiile au fost lăsate fără repere morale și intelectuale, pentru ca ulterior masele să fie ținute sub control prin minciună și manipulare.
A doua măsură – diluarea identității – a venit cumva la pachet deoarece, prin decapitarea elitelor, s-au pierdut reperele, fapt care a dezorientat poporul și l-a vulnerabilizat în fața propagandei, astfel încât să poată fi transformat genetic și fidelizat regimului. Și uite așa s-a reușit menținerea în obscurantism a zeci de popoare, întregi sau rupte din alte neamuri (cum s-a întâmplat în cazul moldovenilor), timp de aproape jumătate de secol.
Cu toate acestea, corpul social, ca orice alt organism viu, are capacitatea de a se regenera. A dat drumul la lăstari noi din care au apărut noi elite și, totodată, a reușit să-și conserveze o parte din identitate, în special cultura și tradiția. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în sate, pe care puterea le percepea ca pe niște ghetouri pentru populația băștinașă, „semi-oamenii”, în accepția regimului, care aveau rolul de a îndeplini muncile de jos, cele grele și prost plătite.
Grupurile emergente respective, noua elită adică, au valorificat ulterior acest potențial și au transformat satul, cultura și tradiția într-un simbol puternic care accentua individualitatea populației băștinașe, ceea ce a permis, mai târziu, recuperarea parțială a identității.
Totuși, lunga perioadă de deznaționalizare forțată a șubrezit profund cei doi piloni de bază. Identitatea națională a fost redusă la un atavism local, iar credința creștină a fost secată de substanță și limitată la o înțelegere simplistă, bazată mai mult pe tradiție decât pe dogmă, la niște obiceiuri ritualice înțesate cu reinterpretări lumești și chiar păgânisme.
Renașterea
Perestroika lui Gorbaciov a fost, de fapt, un efect al acestei emancipări identitare, o reacție târzie la un fenomen care deja lua amploare. A fost o încercare a regimului de a descărca în mod controlat energiile sociale care se acumulau. Doar că strategia nu a funcționat: mica fisură săpată intenționat în dig nu a permis o scurgere controlată, ci s-a erodat rapid sub presiunea formidabilă a maselor. În final, șuvoaiele au răbufnit cu putere, demolând din temelii întregul sistem represiv.
Astfel, sub îndrumarea noilor elite, a început un proces intens de renaștere națională și… spirituală. Națională și spirituală, atenție! Accentuez acest aspect deoarece, în virtutea denumirii generice de „Mișcarea de Eliberare Națională”, Credința a fost scoasă cumva de pe afiș, deși ea a avut un rol mobilizator chiar mai mare decât ideea națională în primă fază. Imaginile cu zecile de mii de oameni care se rugau în genunchi, cu icoanele în mâini, în Piața Marii Adunări Naționale odată cu izbucnirea acelei formidabile mișcări, sunt de o profunzime copleșitoare și definitorii.
Oamenii își revendicau nu doar drepturile civile, dreptul de a-și vorbi limba maternă și de a reveni în albia identitară firească, ci și dreptul de a-și reprimi sufletul, de a-și sfinți locul care fusese profanat și batjocorit. Ieșirea din totalitarism a fost, în fapt, o descătușare a sufletului, o nevoie disperată de curățare spirituală după decenii de ateism agresiv.
Aceste detalii explică de ce poporul a reușit atunci să se unifice: pentru că cele două elemente ancestrale (Credința și Neamul) s-au suprapus perfect în acel moment. Icoana și Tricolorul au funcționat ca un tot întreg.
Aici n-a fost atentă România. Rușii, în schimb, au prins imediat ideea.
Revanșa
Este foarte important de reținut un lucru: este absolut eronată afirmația conform căreia moldovenii s-au identificat, în perioada sovietică, cu Patriarhia de la Moscova. În general, Rusia, ca reprezentant central al puterii sovietice, era percepută ca fiind străină de tradiția creștină, care era imprimată în codul genetic al populației băștinașe.
Puținele biserici care au fost lăsate să activeze în acea perioadă, unde moldovenii mergeau în taină să se cunune sau să-și boteze copiii, erau văzute mai degrabă ca niște structuri disidente, care funcționau aproape clandestin. Biserica era percepută ca parte a culturii și tradiției locale, deoarece era persecutată și marginalizată alături de limba română și identitatea națională românească.
Altfel spus, propaganda atee agresivă și prigoana la care au fost supuși clerul și credincioșii au rupt, în mentalul colectiv, orice asociere a Credinței cu Moscova.
De aceea, ortodoxia moldovenească nu s-a aflat în nicio contradicție cu efortul de renaștere națională și emancipare românească a locuitorilor dintre Prut și Nistru. Dimpotrivă, era parte integrantă a acestui proces, iar cei care afirmă contrariul mint și manipulează cu bună știință.
Prin urmare, reactivarea, în septembrie 1992, a Mitropoliei Basarabiei ca parte a Patriarhiei Române a fost un act firesc, legitim și istoric. El nu avea cum să fie perceput atunci ca o diversiune și cu atât mai puțin ca o „schismă” în interiorul bisericii locale, de vreme ce se restabilea singura instituție mitropolitană legitimă care existase pe acest teritoriu până la ocupația sovietică și instaurarea dictaturii comuniste atee.
Strategii de la Moscova au înțeles însă că, pentru a frânge și dispersa mișcarea de emancipare, trebuiau să separe credința populară de ideea națională, și să împiedice cu orice preț revenirea moldovenilor sub omoforul Bisericii-Mamă. Reacția a fost fulgerătoare: tot în toamna anului 1992, Patriarhia Moscovei s-a grăbit să transforme structura sa locală în „Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove”, declanșând imediat o amplă campanie de delegitimizare a clerului românesc.
Atunci s-a produs adevărata fractură în mentalul colectiv. Prin dezinformări agresive – de la mitul absurd că românii ar fi „catolici” (perpetuat până astăzi), până la invocarea stilului nou calendaristic ca pe o blasfemie sau sperietoarea „jandarmului român” care vine să ocupe lăcașurile sfinte – propaganda rusă, sprijinită logistic de o parte importantă a nomenclaturii și elitei locale, a reușit să câștige acea bătălie.
Victoria de etapă a Moscovei a fost pecetluită juridic la 17 noiembrie 1993, când Guvernul Republicii Moldova a înregistrat oficial statutul Mitropoliei subordonate canonic Rusiei. În mod paradoxal și abuziv, același Guvern a refuzat cu îndârjire înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, condamnând-o pentru aproape un deceniu la persecuție și ilegalitate…
Așadar, ca să recapitulăm, rușii au înțeles că, dacă au pierdut controlul asupra componentei naționale, pot recuceri controlul asupra sufletelor moldovenilor, asociind artificial credința populară cu Moscova. Practic, au preluat o biserică pe care moldovenii o foloseau ca refugiu clandestin și au transformat-o într-un cal troian geopolitic.
Instituționarea celor doi poli geopolitici și geospirituali
Mai departe, s-a acționat sistemic. După ce valul marii emoții colective s-a mai temperat, iar masele s-au retras în albie, sistemul politic s-a reorganizat în doi poli ideologici și geopolitici adverși: polul unionist românesc versus polul filorus, format din minoritățile antiromânești și nostalgicii trecutului sovietic.
Treptat, polul unionist s-a îngustat, în timp ce celălalt s-a umflat până când, într-un final, s-a revanșat, find mai experimentați din punct de vedere administrativ și mai conectați la instrumentele statale, astfel reușind să se reinstaleze la putere – inițial prin așa-numiții agrarieni (vechea nomenclatură sovietică), iar ulterior prin revenirea oficială a comuniștilor la guvernare.
Doar că, atenție!, noii comuniști nu mai erau atei, erau „ortodocși” legați ombilical de… Patriarhia Moscovei, evident.
Unioniștii, în schimb, s-au instituționalizat politic în limita nucleului lor dur, de circa 10-15 la sută – acei oameni care percepeau în continuare Neamul și Credința ca pe un tot întreg. Exclusiv pe ei s-a sprijinit mai departe Biserica românească în anii de prigoană care au urmat. Iar cei care îi acuză acum ar face bine să spună cum au ajutat ei, concret, Ortodoxia românească și în ce măsură acțiunile lor au coincis cu interesul național românesc.
În concluzie, elementul definitoriu care a dezechilibrat raportul de forțe a fost tocmai amputarea Bisericii din corpul Frontului Popular și atașarea ei la corpul politic advers. Anume această manevră a contribuit decisiv la blocarea parcursului românesc și la încremenirea într-un proiect statal improvizat, un hibrid lipsit de un fundament identitar și fără o viziune care să-i permită perpetuarea pe cont propriu.
Unde a greșit România?
România, ieșită ea însăși din comunism, a privit Basarabia strict prin prisma frustrărilor istorice, lăsând managementul sufletelor complet în mâna Moscovei. Bucureștiul oficial, ghidat de agenda sa euro-atlantică și tot mai secularizat, a tratat componenta religioasă ca pe o chestiune secundară, privată, fără să înțeleagă că în spațiul basarabean, profund traumat de ocupația sovietică, religia era (și este) un reper de bază și un scut de securitate individuală.
Cu alte cuvinte, România a ratat startul din acest punct de vedere, reducându-și prezența aici la doar câteva direcții pe care le-a susținut și promovat: educația românească, cultura românească și relațiile bilaterale directe la nivel instituțional central.
Desigur, bursele de studii acordate tinerilor din Republica Moldova, oportunitatea redobândirii cetățeniei române și discursul oficial favorabil apropierii celor două maluri ale Prutului au reușit să păstreze, într-o anumită măsură, legătura cu acest electorat. Totuși, atitudinea prudentă față de latura spirituală a creat o stare de confuzie în rândul exponenților nucleului unionist dur. Invocarea, uneori de-a dreptul forțată, a adevărului istoric, singura parte din discursul public care se adresa sufletului, nu avea cum să acopere întregul gol care se căscase.
Între timp, Mitropolia Basarabiei, aflată încă în „ilegalitate” atunci, a rămas asemenea unui copil orfan, nevoită să înfrunte pe cont propriu un colos tot mai instituționalizat. Singurul sprijin politic real de care beneficia venea din partea exponenților acelei falii a vechiului Front Popular (spart în bucăți și el între timp), care își însușise oficial și dimensiunea „creștin-democrată”.
În mod aproape organic, acest fapt a făcut ca dimensiunea Bisericii românești din Basarabia să capete cam aceeași pondere pe care o avea și replica ei politică – respectiv acea nișă electorală de 10-15 la sută. Această sincronizare instituțională a dat apă la moară Moscovei și exponenților săi ecleziastici, dar și oponenților taberei politice respective, care au speculat masiv această pretinsă asociere. Mitropoliei Basarabiei i-au fost atribuite astfel nu doar invocatele neconcordanțe canonice, ci a fost nevoită să încaseze implicit, prin ricoșeu, și loviturile adresate liderilor PPCD și acestui partid în general.
Apariția celui de-al treilea pol ideologic
Dacă în anii ’90, în faza primară de formare a gândirii politice, electoratul moldovean era împărțit schematic între „pro-ruși” și „pro-români”, numiți convențional „stânga” și „dreapta”, spre sfârșitul deceniului a început să se cristalizeze un nou pol ideologic. Acest lucru s-a întâmplat odată cu pătrunderea în spațiul românesc, implicit în Republica Moldova, a acelui curent politic occidental denumit generic „societatea deschisă” sau, mai uzual în limbajul autohton, „lumea lui Soros”. Era un pol mult mai sofisticat, mult mai bine organizat, extrem de generos finanțat și beneficiind de un lobby extern uriaș.
Acesta a adus un set nou de instrumente: așa-numita tehnocrație, expertiză pe politici publice, finanțări externe solide și o narațiune modernizatoare care a sedus rapid tineretul și intelectualitatea urbană dezamăgită de eșecurile dreptei tradiționale.
Ca urmare, noul nucleu politico-ideologic a destabilizat profund scena politică tradițională. Ocupând rapid centrul eșichierului politic, el a reconfigurat regulile jocului și a radicalizat, prin ricoșeu, cele două tabere divergente deja existente.
Deși, ca esență doctrinară, acest curent politic este eminamente de stânga, deoarece se bazează pe pilonii filosofiei neomarxiste, el a evitat abil în plan local asocierea cu acest atribut politic, pentru a nu fi confundat cu „stânga” filorusă, nostalgică și conservatoare. Mai mult decât atât, și-a atribuit formal titulatura „de dreapta”, debusolând și mai mult electoratul din această zonă doctrinară.
Noua lovitură asupra ideii de Neam și Credință
Un alt aspect relevant constă în faptul că acest pol venea cu o nouă alternativă geopolitică: spațiul euro-atlantic, perceput ca fiind mult mai vast și mai dezvoltat decât cel românesc și infinit mai modern decât cel rusesc.
Și dacă „stânga” pro-rusă, în lipsa unei perspective de reunire directă cu Rusia, devenise promotoare ferventă a „independenței” Republicii Moldova (față de România – nota bene!), iar pro-românii optau pentru continuarea parcursului inițial, adică pentru lichidarea statului prin reunificarea cu România, noua tabără ideologică a venit cu o perspectivă complet diferită pentru tânărul stat de la est de Prut. Ideea centrală consta în faptul că el nu trebuie lichidat, ci consolidat. Pentru a ieși din disputa identitară blocantă, se propunea crearea unei noi „națiuni civice moldovenești” de esență pro-europeană, care să-i cuprindă pe toți, indiferent de originea etnică și de felul în care se autoidentificau.
Dar partea cea mai sensibilă, mai ales pentru exponenții nucleului unionist tradițional, era că așa-numiții progresiști excludeau aproape violent orice asociere cu Biserica, lansând o amplă campanie mediatică împotriva Ortodoxiei în general, fără a mai face distincție între cea rusească și cea românească. Aceeași atitudine ostilă o manifestau față de orice formă de naționalism, ei fiind prin definiție internaționaliști și adepți ai deconstrucției identităților particulare, nu doar naționale, ci și tradiționale, culturale, religioase și chiar de gen.
În acest fel, a fost lovită din nou temelia pe care se sprijinise inițial Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia: Credința și Neamul.
Această mutație a îngustat și mai mult spațiul de manevră al adepților Reunirii cu România, împingându-i spre periferia vieții politice și transformându-i în paria nu doar pentru tabăra pro-rusă, ci și pentru noua tabără tot mai dominantă, cea pro-europeană.
Concluzionând, conceptul de „națiune civică moldovenească pro-europeană” este tocmai formula prin care statalitatea Republicii Moldova a ajuns să fie „apărată” în fața Unirii cu România deja și de către pro-europeni, care-i vindeau publicului iluzia că poți fi „împlinit” și pe cont propriu, fără a fi neapărat român în sens politic. În plus, atacul asupra Ortodoxiei (în general) a vulnerabilizat (din nou) singura alternativă românească autentică – Mitropolia Basarabiei. Punând semnul egalității între mitropolia rusească și cea românească, sub pretextul „laicității statului”, noul pol a lăsat, involuntar sau intenționat, monopolul spiritual tot în mâna Moscovei.
NOTĂ: În Republica Moldova, 94,3% din populație se declară de religie creștin-ortodoxă, conform Recensmântului Populației din 2024. În ceea ce privește încrederea în instituții, Biserica rămâne constant pe primul loc în topul preferințelor cetățenilor, devansând detașat toate celelalte structuri ale statului.
Rusia, între timp…
Pentru Rusia, această nouă conjunctură părea extrem de convenabilă. Marginalizarea românilor, dușmanii lor tradiționali cu care își dispută acest teritoriu de mai bine de două secole, le-a venit mănușă strategilor de la Moscova. Faptul că în arenă a apărut un nou actor care apăra „statalitatea” Republicii Moldova i-a oferit Kremlinului un timp prețios și un spațiu extins de manevră. Planul era simplu: menținerea statului într-o zonă gri până la apariția unui moment geopolitic favorabil, când va putea prelua din nou controlul politic deplin asupra Chișinăului.
Cel mai important aspect, din această perspectivă, a fost că România, concentrată pe aderarea și integrarea sa în NATO și Uniunea Europeană, s-a distanțat și mai mult de Republica Moldova. Ancorarea Bucureștiului în spațiul civilizațional occidental i-a legat acestuia mâinile și picioarele, inhibându-i orice pornire „revizionistă”, în accepția Moscovei.
Profitând de acest vid și în contrast puternic cu așa-numita „agendă globalistă”, Rusia a monopolizat agresiv discursul conservator. Scopul a fost ca orice manifestare în această albie doctrinară să fie automat asociată cu spațiul civilizațional rusesc sau cu așa-numita „lume rusă”.
Merită precizat că triada „Dumnezeu, Neam, Familie” reprezintă chintesența ideilor politice conservatoare din spațiul românesc. Ea este asumată, cel puțin la nivel statutar, de toate partidele de dreapta tradiționale, singurele, de altfel, care își asumă oficial ideea unionistă.
Exact aici a apărut o nouă nuanță, speculată abil de ruși și de progresiști în egală măsură. Faptul că o parte a dreptei românești s-a manifestat radical în perioada interbelică (în confruntarea pe viață și pe moarte cu tăvălugul bolșevic), ducându-și lupta sub același steag ideologic, le-a permis oponenților să asocieze automat conservatorismul românesc cu extremismul.
Astfel, propaganda rusă a reușit să inoculeze în mentalul colectiv o anomalie logică: dacă ești conservator pro-rus, este în regulă, deoarece înseamnă că îți aperi valorile fundamentale precum credința, familia și tradiția, în schimb, dacă ești conservator pro-român (care apără exact aceleași valori), ești etichetat instantaneu drept „fascist”, „legionar” sau „extremist”. Acesta este un narativ de descurajare utilizat, de altfel, în mod simbiotic și de tabăra progresistă occidentală.
Ideea respectivă este propagată în masă, în special prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse din Republica Moldova, vehiculul ideal care i-a permis Rusiei să penetreze în profunzime masivul electoral conservator basarabean.
Astfel, electoratul unionist tradițional a fost prins în capcană, fiind asociat în mod absurd cu „extremismul interbelic” atât de către propaganda rusă, cât și de cea progresistă.
Marea provocare a bisericii românești din Basarabia
Evident, această capturare a discursului conservator de către Moscova și atacul progresist asimetric afectează în mod profund Mitropolia Basarabiei și Biserica Ortodoxă Română în ansamblu, plasând-o aici într-o menghină existențială și de imagine.
Prin etichetarea automată a conservatorismului pro-românesc drept „extremism” sau „fascism”, propaganda rusă a reușit să sperie masivul electoral mai puțin erudit. Biserica Ortodoxă Română este prezentată distorsionat drept o structură naționalistă, radicală și străină de cele sfinte, nu ca o structură ecleziastică canonică, autocefală și aflată în deplină comuniune cu toate celelalte patriarhii ortodoxe, o instituție mult mai apropiată ca esență de spiritul ortodox local. Care, în fapt, este Biserica-Mamă a românilor basarabeni, având aici o prezență milenară.
Astfel, credinciosul simplu este forțat să aleagă dintr-o falsă dilemă: ori este bun creștin și rămâne cu Moscova, ori este bun român, dar asta presupune să fie și pro-european, respectiv să accepte necondiționat agenda laică și progresistă. Formula firească de sinergie, adică a fi și bun creștin, și bun român, a fost ștearsă cu buretele din oferta politică existentă.
Concluzie
Acum, haideți să răspundem împreună la întrebarea: cine a distrus Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia? Și la a doua, cea mai importantă, care derivă din prima: de ce nu există astăzi unionism românesc instituționalizat politic?
Răspunsul simplu: unionismul a fost fost distrus de Iurie Roșca și PPCD, care au votat pentru realegerea lui Voronin în funcția de președinte, la 4 aprilie 2005. Asta deoarece Roșca este „agent FSB”, care a fost infiltrat în mișcare… și mai departe după text. Nu dezvolt, pentru că toată lumea are deja o imagine preconcepută legată de acest subiect.
Răspunsul compus: există o serie întreagă de factori structurali, mult mai profunzi, iar o parte din ei i-am expus în aceste pagini.
Din ambele răspunsuri mai derivă însă o întrebare: ce s-a întâmplat cu nucleul unionist dur, cel care se identifică concomitent și cu adevărul istoric, și cu latura spirituală și cu cea național-patriotică? A dispărut el oare odată cu PPCD? Bineînțeles că nu. Este tot acolo, în marja istorică de 10-15 la sută. Doar că a fost lipsit de o platformă politică proprie pe care să se așeze. Iar singurul lui refugiu instituționalizat rămas este… Mitropolia Românească a Basarabiei.
Este posibilă relansarea unui nou proiect politic unionist? În actuala configurație geopolitică, răspunsul este „categoric da”. Este singura platformă ideologică cu un fundament solid care a rămas astăzi complet nevalorificată. Cum se poate realiza acest lucru? Aceasta este deja o cu totul altă discuție…
Nota de subsol
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse a efectuat în total trei vizite oficiale pe teritoriul Republici Moldova, după declararea independenței.
Prima a fost în perioada 12-14 noiembrie 2005, când a venit Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei. A avut parte de o primire fastuasă și s-a întâlnit cu președintele de atunci, Vladimir Voronin. De asemenea a oficiat o slujbă religioasă la Mănăstirea Căpriana, ctitorită de marele nostru voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.
Între 8 și 10 octombrie 2011, Patriarhul Kiril a efectuat prima sa vizită în Republica Moldova în calitate de cap al Bisericii Ruse. S-a întâlnit cu conducerea Alianței pentru Integrare Europeană, între care președintele interimar de atunci, Marian Lupu (care l-a însoțit la majoritatea ceremoniilor și i-a oferit „Ordinul Republicii”) și cu prim-ministrul Vlad Filat. Tot atunci, a oficiat o slujbă la Catedrala Mitropolitană din Chișinău și a vizitat Mănăstirea Curchi.
Pe 7 septembrie 2013, Patriarhul Kiril a revenit în Republica Moldova, pentru a marca „împlinirea a 200 de ani de la înființarea Eparhiei de Chișinău”. S-a întâlnit la Reședința de Stat cu președintele Nicolae Timofti. Tot atunci, a avut întrevederi separate cu premierul Iurie Leancă și, din nou, cu Vlad Filat, deja fost premier, și cu fostul președinte Vladimir Voronin. Agenda sa a mai inclus deplasări la Mănăstirea Căpriana și în regiunea transnistreană.
Patriarhul României nu a pășit niciodată pe pământul Basarabiei, de când acest teritoriu a devenit „independent”…