Aud că se inflamează unele spirite în legătură cu Octavian Goga, „antisemitul” notoriu, care avea svastica afișată pe steagul partidului său, care a dus la interzicerea ziarului „Adevărul”, la disperarea unor persoane de bine împinse la sinucidere etc, scrie academicianul Ioan Aurel Pop citat de https://gazetadecluj.ro și preluat de Romanian Global News.

Goga deranjează foarte tare și – spun unii – ștergerea sa din spațiul public ar fi salvatoare, ar asana societatea noastră așa de divizată, de neserioasă, de jalnică. Nu voi înțelege niciodată cum se va putea ca oprirea folosirii numelor unor mari creatori de valori să conducă la concordie, la pace și la dialog. Orice om crescut într-o societate democratică știe că regimurile totalitare sunt condamnabile și condamnate și că avem obligația să veghem ca ele să nu mai apară nici măcar în forme cosmetizate. E de condamnat folosirea zvasticii azi, când se știe ce au fost regimurile de extremă dreaptă. Altminteri, în epocă o afișau și oameni care nu făcuseră și care nu aveau să facă nicio crimă. Oare toți cei care aveau ca însemn „secera și ciocanul” erau comuniști convinși și criminali? Oare elitele comuniste staliniste erau mai bune decât cele fasciste și naziste?
Aflu – ce mare noutate! – că nici Hitler nu a fost condamnat la Nürnberg și că atunci și el ar putea apărea ca nevinovat. Eroare fatală de logică! Necondamnarea nu înseamnă întotdeauna nevinovăție. Eu sunt cel dintâi în a recunoaște vinovăția lui Hitler și a hitlerismului. Doar că nu aceasta este esența problemei. Eu spuneam că oamenii din trecut, pentru care a fost legal și moral să facă anumite lucruri, trebuie catalogați diferențiat, că vinile nu sunt egale pentru toți. Oamenii din perioada funcționării regimurilor dictatoriale de tip fascist sau comunist, de extremă dreaptă sau de extremă stângă, au trebuit să facă unele compromisuri ca să trăiască. Au fondat anumite partide sau au participat la viața acestora, au utilizat simboluri condamnate astăzi și condamnate de istorie, au votat legi nedrepte, care pedepseau și oameni nevinovați, au exprimat idei discriminatorii și au pus în practică măsuri discriminatorii. Toate acestea sunt de condamnat și trebuie condamnate. De ce au fost așa acei oameni cu putere de decizie? Unii vor fi fost din oportunism, ca să poată trăi bine. Alții vor fi marșat, ca să-și poată întreține familiile, fiindcă nu aveau alte mijloace de existență. Alții vor fi fost așa din convingere, din convingerea că „evreii erau inamicii numelui de creștin”, după cum învățaseră la școală, în familie și la biserică. Ideile de libertate erau vechi, dar înțelesul libertății a fost diferit de la epocă la epocă. Elitele evreilor germani (și români, în parte), la auzul amenințării lui Hitler (și a altor politicieni din țări aliate), au emigrat în mare parte în Statele Unite, unde au dobândit posturi pe măsura valorii lor. Evreii de rând au trăit Holocaustul pe viu, o pată neagră în istoria omenirii. Dar elitele germanilor sau ale românilor ce să fi făcut? Unii, puțini, au rezistat, au suportat, au fost marginalizați. Alții s-au adaptat și au ocupat funcții pe măsura expertizei lor excepționale în regimuri dictatoriale. Ce să facem cu ei? Avem noi toți viță de eroi? Ne naștem ca să fim luptători cu arma pe baricade cu toții?
Vă dau exemplul luptătorilor anticomuniști români din Munții Făgărașului. Acolo s-au adunat apărătorii democrației – câți au putut și au îndrăznit – ca să oprească comunizarea României și să combată regimul comunist adus la noi pe tancurile sovietice. Ei au luptat și au murit pentru binele românilor, până în 1962. A fost cea mai lungă rezistență cu arma, în munți, dintre toate țările ajunse sub comunism. Unii dintre ei (e greu de spus câți) fuseseră în tinerețe legionari. Poate chiar din convingere, așa cum au fost zeci de mii de români. Ulterior și-au dat seama de eroare, de faptul că politica nu se face prin crime și au renunțat. Unul, dar care nu a făcut rezistență în munți, fiindcă l-au ucis legionarii în 1940, a fost Nicolae Iorga. Savantul a fost la început alături de tinerii care promiteau revigorarea României, dar apoi s-a distanțat și a criticat serios Legiunea și pe „Căpitan”. L-au ucis ei, legionarii. Imediat după unirea din 1918, era greu să fii tânăr, dornic de binele țării tale și să nu aderi la programul formulat atunci. De aceea, au fost mulți adepți, dar au existat destui oameni în România dintre războaie care s-au răzgândit. Numai proștii au toată viața aceeași idee fixă. Eroii noștri din munți sunt astăzi chestionați dacă au fost adevărați eroi. Se poate? Da, cei despre care nu se știe ce au făcut în tinerețea lor crudă rămân eroi, dar cei care s-au abătut de la criteriile noastre de erou devin dușmani. Cum adică? Ei au luptat și au murit cu toții, împreună, pentru același ideal – combaterea comunismului – iar acum noi îi departajăm și îi catalogăm. Este absurd și josnic. Milioane de români au trăit sub regimul lui Carol al II-lea și apoi sub dictatura lui Antonescu și nu au luptat contra acelor regimuri. Ce să facem cu ei? Să-i condamnăm pe toți? Sigur – ni se spune – nu contează plebea, ci elitele. Dar cu elitele care „au colaborat” ce facem? Cine poate să spună că activitatea lor punctuală „de tip fascist” cântărește mai mult decât opera lor valabilă dincolo de spații și timpuri. De ce o poezie de Goga trebuie să fie pusă alături de un manifest al său antisemit? De ce nuvela „La țigănci” ar trebui să fie umbrită de un eseu de tinerețe al lui Eliade? Oare ne-am pierdut mințile?
Sigur, sunt de acord oricând ca activitatea discriminatorie a acestor oameni nefericiți să fie făcută cunoscută și condamnată, să veghem să nu se nască admiratori ai scriitorilor sau savanților care au fost alături de Hitler și de ideile lui, dar a le interzice numele în public este distrugător, este crud, este de neimaginat. Toate aceste interziceri din trecut s-au întors contra inițiatorilor, care au devenit odioși și care i-au făcut mai populari, mai cunoscuți, mai celebri și chiar eroi pe cei interziși. Asta chiar și atunci când aceștia nu erau grozavi, nu erau talente ieșite din comun. Interzicerile i-au făcut notorii și pe unii chiar eroi.
Goga a trăit pe această lume din 1881 până în 1938. Cu alte cuvinte el, a trăit în România Întregită numai 19 ani (1919-1938) din cei 57 de ani de viață pe care i-a avut. Cea mai mare parte a vieții a trăit-o în regim de asuprire și de discriminare, în partea ungară a Austro-Ungariei, unde a fost chemat la bară și a făcut și închisoare pentru ideile sale de susținere a luptei de emancipare a românilor. Poetul și-a radicalizat vederile prin 1935, adică în ultimii trei ani de viață, când a exprimat și promovat idei antisemite și profasciste/ pronaziste. Pe atunci, mai mult de două treimi din politicienii Europei aflați la putere făceau la fel. Era greșit, dar așa era. Goga a apucat pe căile abătute ale timpului său din anii 1930. Dar oare de ce? Nu purta el în sine toată durerea proprie individuală și toată durerea unui neam? Iată ce scria el în poezia „Fără țară”, publicată în 1916: „Eu sunt un om fără de țară,/ Un strop de foc purtat de vânt,/ Un rob răzleț scăpat din fiară,/ Cel mai sărac de pe pământ./ Eu sunt un mag de legea nouă,/ Un biet nebun, orbit de-o stea,/ Ce-am rătăcit să v-aduc vouă/ Poveștile din țara mea.// Eu sunt o lacrimă târzie/ Din plânsul unei mii de ani,/ Sunt visul care reînvie/ La vetrele celor orfani./ Sunt o mustrare călătoare/ De pe tărâmuri fără glas,/ Și dintr-o lume care moare/ Sunt strigătul ce-a mai rămas.// Eu sunt oftatul care plânge/ Acolo-n satul meu din deal,/ Sunt țipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal./ Sunt solul dragostei și-al urii,/ Un visător de biruinți,/ Ce port blesteme-n cerul gurii,/ Drept moștenire din părinți.// Eu m-am desprins dintre morminte,/ Din cripte umede și reci,/ De unde-aducerile-aminte/ Din straje unui gând de veci./ Și cu fiorul care poartă/ Pe cei încrezători în frați,/ V-am plâns la fiecare poartă/ Durerea morților uitați.// Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/ Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”. Din astfel de versuri, se desprinde tragedia vieții lui Goga de dinainte de 1914. El a trecut în timpul războiului în România. Din 1914 până în 1916, sute de mii de români din Transilvania, Bucovina și Basarabia participaseră la război, muriseră, fuseseră răniți și dați dispăruți, lăsaseră neveste văduve și copii orfani. Cine le plătește lor și lui Goga această durere imensă? Goga era om „fără țară”, fugit (refugiat) exact ca evreii fugiți de fascism și de hitlerism. El deplânge lipsa țării, a țării poporului lui, vede o lume care moare, țipă ca să se audă vocea sa în versuri, își jelește morții uitați. În Vechiul Regat nu se știe că mai mult de jumătate dintre toți românii au participat la Marele Război încă de la începutul lui și nu din 1916, când a intrat România de atunci în luptă. Jertfa lor a fost aparent fără rost, fiindcă au trebuit să lupte în numele unor imperii pe care le detestau, dar ce rost mare a avut până la urmă această jertfă!
Goga a devenit mesagerul luptei naționale ale românilor transilvăneni și a fost ales în 1906 secretar literar al „Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român” (ASTRA). Alături de Octavian C. Tăslăuanu, a orientat mai ferm organizația spre mișcarea pentru emanciparea românilor de sub imperiul asupritor. Luptele sale pentru drepturile românilor au dus la condamnări aspre din partea autorităților maghiare. Cele mai importante momente au fost procesele de presă din anii 1907-1909, procesul din 1911 și apoi cel din timpul Primului Război Mondial. Ca o consecință a acestor procese politice, făcute pentru delicte de opinie, Goga a fost deținut în iarna anului 1911-1912, timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în scris, în articolul „Situație penibilă”, împotriva arestării poetului. După doi ani, în 1913, Goga a fost arestat din nou și dus la Seghedin. Astfel, poetul a avut mai multe procese în Imperiul Austro-Ungar din cauza activității sale politice și publicistice. Octavian Goga a fost condamnat la moarte în contumacie (în lipsă) de către autoritățile austro-ungare în timpul Primului Război Mondial. Sentința a fost dată de un tribunal militar din Budapesta, în perioada 1916–1917, pe motiv de „înaltă trădare”. Pentru a scăpa cu viață, Goga s-a refugiat în Regatul României și s-a înrolat în armată, ca „să lupte cu arma în mână, nu doar cu forța cuvântului”. El credea, totuși, că „scrisul lor (scriitorilor) e o trâmbiță fermecată prin care se propagă aspirațiile unui neam”. Într-un fel au purtat zvastica Hitler cu ai lui și în alt fel Goga și ai lui. Hitler a condamnat mulțimi de evrei la închisoare și i-a trimis la moarte. Pe câți evrei a condamnat Goga la moarte? Pe câți evrei i-a tras în procese și pe câți i-a băgat în închisori? Goga a fost el însuși atras în procese, condamnat, închis de două ori și, în final, condamnat la moarte. Pentru ce? Pentru libertatea care-i era refuzată lui și poporului său. Goga a fost chemat în judecată, arestat, condamnat de străini, de autoritățile ungare care asupreau țara și poporul său. A avut gânduri de sinucidere și a crezut că nu mai era altă soluție decât ca noi, românii, „să ne mutăm în altă țară”. El a rămas cu obsesia străinilor răi, care-l ținuseră sub obroc și a fost fericit când a văzut realizată România Întregită, o Românie pe care o voia, în fine, a românilor. Este oare așa de greu se înțeles de ce s-a ridicat el în finalul vieții contra unor străini pe care mulți factori politici îi prezentau drept dușmani ai poporului său? Generația sa a fost învățată că imperiile nedrepte s-au destrămat pentru ca Polonia să fie a polonezilor, Lituania a lituanienilor, Cehia a cehilor, Slovacia a slovacilor, România a românilor etc., că toți străinii care militau pentru altceva (de exemplu, pentru comunizarea oamenilor și bunurilor) erau inamici și trebuiau combătuți.
Goga a intrat de timpuriu în publicistica literară, cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu. Iosif Vulcan scrie, cu ocazia publicării poeziei „Așa a fost să fie”, că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, calificând respectiva creație drept „un eveniment literar”. Volumul „Poezii” (1905) a fost primit cu entuziasm de critici și scriitori. Titu Maiorescu, în contrast cu teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei – altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”), scria cu admirație: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, care însă câștigă deodată – pe lângă valoarea și menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național”. Cu alte cuvinte, Goga era un nedreptățit, ca și poporul său din Transilvania.
Goga a fost, în același timp, un admirator și un traducător al literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, în ungurește, opera lui Petőfi Sándor și Madách Imre, și a fost un apropiat, un prieten al lui Ady Endre. Imre Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de școală. „Tragedia omului” apărută în 1934 în volum, în traducerea lui Goga, a stârnit un val masiv de aprecieri, fiind calificată ca o capodoperă a transpunerilor poetice în românește. Tudor Vianu scria că „Memento mori” și „Tragedia omului” sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga „E limba și chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”. Alte cuvinte de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat un „suflet al neamului”, poetul s-a bucurat, pe ambii versanți ai Carpaților, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. Scriu asta pentru cei care cred că Goga doar „s-a lamentat” și că a scris versuri bune numai pentru „genul muzical inferior numit romanță”.
Rătăcirea lui Goga s-a produs mai clar din 1935 și a durat până în 1938, adică în trei-patru ani din cei 57 trăiți de el pe acest pământ. Oare toți care l-au iubit, care l-au lăudat, care l-au făcut simbol național să fi fost nebuni? Lista lăudătorilor săi din epocă s-a văzut mai sus. Sunt nume remarcabile de oameni extraordinari. Oare toți să fi fost proști și nevolnici? Cum spuneam, ideile sale din finalul vieții trebuie cunoscute și prezentate critic. Dar dacă scriem pe soclurile busturilor lui că a fost „fascist și nazist”, atunci ar trebui să scriem și că a suferit pentru poporul său, că a fost închis și condamnat la moarte. Oare numai regimul românesc a fost asupritor pentru alții, alte regimuri nu au fost asupritoare pentru români? Vi se pare normal și corect ca românii care au făcut România Întregită să fie puși la zid, dar asupritorii acelor români să fie absolviți de condamnare? În orice lucru omenesc este nevoie de echilibru. „Calea de mijloc este cea de aur”, ziceau bine romanii. Dacă clamăm lumii numai latura greșită a cuiva (cine nu greșește?), cu siguranță mințim prin omisiune. De aceea, în împrejurările în care cunoașterea completă a operei lui Goga presupune și cunoașterea vieții sale, este normal să se prezinte nu doar politica sa antisemită, ci și politica antiromânească față de el (ca urmare a luptei sale legitime pentru libertatea poporului român). Dacă într-o analiză pur estetică, referirile (bune și rele) la viața autorului sunt de prisos, atunci ele pot foarte bine să lipsească. Goga nu a fost iubit de români fiindcă a fost antisemit. Majoritatea românilor nici nu au știut de esența politicii lui din anii finali ai vieții. Dacă toate onorurile lui Goga ar fi venit de la societate numai în anii lui de politician notoriu, de șef de partid și de prim-ministru, atunci el ar trebui condamnat. Sunt însă convins că anii mulți de poet-cetățean, de elev și de student discriminat, de condamnat al închisoare și la moarte, de luptător pentru dreptate, de angajare pentru binele românilor și al României cântăresc mult mai mult decât „rătăcirea” care a durat foarte puțin și pe care singur a regretat-o. În poezia „Cântă moartea” zice: „Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie”. Goga s-a radicalizat într-un moment în care opera vieții generației sale, adică România Întregită, era amenințată. El știa bine care era puterea unei țări mici, aflate la cheremul marilor puteri și spera în bunăvoința unora dintre acestea întru apărarea României. Cea mai mare putere, în afară de Rusia lui Stalin, era atunci Germania lui Hitler. Cu care dintre ele să fi mers? Căci trebuia mers cu una dintre ele, în speranța salvării. România nu era Elveția, ca să-și permită neutralitatea. Dacă a greșit, Goga a greșit pentru țara sa, pe care a apărat-o din răsputeri. Alianța cu Rusia ar fi fost mai bună? Oare să fi uitat cu toții ce ne-au adus tancurile sovietice în 1944-1945? Goga a fost un mare luptător pentru binele poporului său românesc și a plătit această luptă cu procese, detenții și condamnare la moarte.
După toate acestea, voi fi iarăși condamnat de „toboșarii” noii globalizări, de „progresiști” și de neocomuniști ca fiind „naționalist”. Dacă a fi „naționalist” înseamnă a-ți iubi țara și pe ai tăi, atunci sunt astfel. Dar le spun că nu au bun simț și nici simț istoric. Condamnările trebuie să vină pentru cei care fac azi propagandă antisemită, xenofobă, șovină și – de ce nu? – antiromânească, nu pentru cei care au făcut-o în trecut. Dacă ne batem cu trecutul, însemnă că de prezent nu ne mai pasă și nici pe-atâta de viitor. În plus, încă nu este interzis să fii creștin în Europa și, cu atât mai mult, în România. Or, creștinul, chiar dacă nu uită, iartă și aduce cu sine binele și iubirea. A interzice nume de străzi și a dărâma statui nu este iertare, nu este bine și nu este iubire de oameni. Parafrazându-l pe Eminescu, lăsați-i „în umbră sfântă” pe aceia care au făcut România, cu toate erorile lor, fiindcă vă veți lovi de un zid și veți trezi vrajbă și mânie. Busturile lui Goga, străzile și instituțiile cu numele său nu deranjează și nu trebuie să deranjeze pe nimeni. Dar dacă facem imensa prostie să scriem în dreptul numelui lui, în public și nu doar în cărțile despre el, că a fost antisemit și fascist, atunci trebuie să scriem și că a fost persecutat, închis și condamnat la moarte de inamicii poporului român. Asta trebuie să se întâmple nu din alt motiv decât acela de a se face dreptate. Sau dreptatea pentru români nu contează?