În cel mai recent monolog al său, Tucker Carlson a spus, în esență, două lucruri: că ambele războaie în curs (Ucraina și Iran) sunt războaie despre energie. Iar energia este sinonimă cu prosperitatea, deci cu nivelul de trai al fiecăruia dintre noi. Și că tocmai despre asta nu vorbește nimeni, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.

Jurnalistul american a pus un diagnostic corect. El spune că bursa distorsionată a petrolului ține de niște algoritmi care citesc minciunile lui Trump și le transformă în preț. Realitatea ar putea fi mai banală și mai gravă. Poate că nu a fost nevoie de un plan diabolic. A fost suficient un plan foarte optimist, aproape prostesc.

Calculul Pentagonului și al CIA avea patru picioare. Primul: ar fi nevoie doar de ”patru-cinci săptămâni”, cât a proiectat Trump durata războiului. Al doilea: Iranul nu va închide strâmtoarea Ormuz, întrucât ar echivala cu sinucidere economică. Al treilea: dacă totuși o va închide, aliații din NATO ne vor ajuta să o redeschidem. Al patrulea: Venezuela acoperă diferența de petrol.

Toate patru picioare au cedat. Pe primul l-a infirmat calendarul, am intrat deja în a cincea lună de război. Pe al doilea, iranienii l-au anticipat fără ca Pentagonul să bage de seamă. La mijlocul lui februarie, cu două săptămâni înainte de primele lovituri, Gardienii Revoluției au organizat un exercițiu cu muniție reală botezat, fără exces de subtilitate, ”Controlul inteligent al Strâmtorii Ormuz”. O repetiție ca la carte a Teheranului a anticipat exact închiderea (la fel de precis precum a prezis Bill Gates pandemia).

Cedarea celui de-al treilea picior are savoarea ei. Coaliția europeană de sprijin a lui Trump există pe hârtie. Sunt nu mai puțin de 40 de state semnatare, forțe navale din peste zece țări NATO, nava britanică Lyme Bay ca platformă pentru drone de deminare, portul Duqm ca hub logistic. Doar că proiectul de suport al armatei SUA pornește abia DUPĂ declararea încetării focului. Este cavaleria care sosește fix când bătălia s-a încheiat. Iar partea comică e că Trump îi așteaptă în continuare pe europeni ca pe niște aliați de nădejde, care s-ar putea răzgândi în ultima clipă.

Al patrulea a fost escala din Caracas. Pe 3 ianuarie, după capturarea lui Maduro, prețul petrolului a coborât la 60 de dolari, cu acțiunile Chevron și Exxon în creștere. Venezuela are 303 miliarde de barili în subsol, adică 17 la sută din rezervele planetei, însă produce doar 800.000 de barili pe zi, întrucât centura Orinoco e bună doar pentru asfalt. Firma Exxon a refuzat să investească 150 de miliarde de dolari fără garanții de securitate în următorii cinci-zece ani. Pe scurt, aventura din Venezuela a fost ca benzinăria de după duna de nisip: se vede perfect de departe, doar că nu există.

Cu rușii, calculul lui Trump a fost și mai limpede. În martie, a ridicat temporar sancțiunile pe petrolul rusesc, explicit pentru a calma piețele. Apoi, pe 16 iunie, șeful de la Casa Albă a anunțat că strânge din nou șurubul (în paralel cu intensificarea loviturilor Kievului asupra rafinăriilor rusești). Coincidență, la doar o zi diferență, pe 17 iunie, Trump a semnat memorandumul cu Teheranul. Adică a închis supapa rusească exact în ziua în care credea că a rezolvat cu strâmtoarea Ormuz. În mai puțin de o lună, memorandumul s-a prăbușit. Și au rămas ambele supape închise, Rusia și Iranul.

Între timp, prețul petrolului a fost ținut în frâu doar de rezervele strategice și de retorica lui Trump pe Truth Social. Stocurile totale americane au scăzut cu 129 de milioane de barili, până la 726 (adică cel mai mic nivel din 1984 încoace). Prinsă în corzi, Casa Albă ne-a explicat în mod fals că ”fiecare baril care iese acum din rezerve este înlocuit cu 1.2 barili”. Drept rezultat, avem un preț al petrolului Brent de 97 dolari, după ce acum două zile era 101. Brentul arată suportabil tocmai pentru că durerea s-a mutat din țiței în produsul rafinat, cu marje de rafinare la 60 de dolari pe baril (față de 30 în mod normal). De aceea avem prețuri record la motorină, în timp ce Brentul încă nu a urcat la cer. Practic, Trump a golit lacul de acumulare ca să pară că plouă.

Factura va ajunge prima dată în Europa, cel târziu în octombrie. Apoi în Statele Unite, prin motorină, transport și inflație, într-un an electoral.

Trump are o alternativă la dezastru ridicol de ieftină. Iranul cere doar un dolar pe baril, ambalat ca taxe de servicii. ”Nu percepem taxe de tranzit”, explică Teheranul, doar ”servicii care necesită tarifare”. Un dolar, ca să scapi de o primă de război de 25 de dolari pe baril. Însă costul real nu este acel dolar cerut de Teheran, ci ridicarea sancțiunilor primare și secundare. Adică recunoașterea publică a înfrângerii. Exact ce Trump vrea să evite.

Cealaltă variantă ar fi escaladarea, pe care Trump a numit-o eufemistic ”fie diplomatic, fie militar”. Un război terestru ar face strâmtoarea irecuperabilă vreme de ani întregi de-acum înainte. Și, în plus, ar pune în joc singurul motiv pentru care nu suntem deja la 150 de dolari barilul: conductele saudite Petroline de 1.200 km, până în porturile de la Marea Roșie, ocolind Ormuz. Iar deminarea, reasigurarea și reconstituirea traficului prin strâmtoare ar însemna încă cel puțin trei-patru luni după parafarea unei înțelegeri iraniano-americane. Semnat în august, acordul ar însemna deminare în septembrie, reasigurare în octombrie și primele încărcături normale în noiembrie. Semnat în octombrie, aceleași etape mută livrările în februarie, iar Europa va traversa iarna pe stocuri care nu există.

Intervievat de Tucker Carlson, expertul în energie Chris Martenson a fost întrebat ce urmăresc de fapt oamenii de la Casa Albă care conduc ”operațiunea Iran”. ”Cred că nu știu ce fac”, a fost răspunsul lui Martenson. După cinci luni de război, rămâne cea mai generoasă explicație disponibilă.