Summitul NATO de la Ankara a fost „istoric” prin aceea că sub poleiala declarațiilor de „unitate” și de „iubire”, într-un domeniu în care „prietenia” și „iubirea” sunt sistemic străine, s-a marcat transformarea alianței dintr-una transatlantică într-una euro-atlantică (adică europeană cu un „invitat-vedetă” american) și dintr-una politico-militară în una corporatisto-militară, scrie fostul ministru de externe, profesorul Adrian Severin, pe https://www.estica.ro, preluat de Romanian Global News.

Principalele eșecuri – bine ascunse în spatele declarațiilor de bune intenții (intenții cu care adesea este pavat și drumul către iad) – constau în: i. abandonarea proiectului de globalizare a NATO (ceea ce ar fi presupus integrarea sa într-un pact defensiv global); ii. eșecul definirii obiectivelor cu valoare identitară ale NATO în lipsa vechiului inamic ruso-sovietic (dincolo de ridicolul insistenței de a prezenta Rusia ca principală amenințare la adresa securității aliaților europeni, aceasta ar putea chiar declanșa un război la capătul căruia NATO va dispărea cu totul); iii. imposibilitatea obiectivă de a menține congruența intereselor strategice ale aliaților, congruență în lipsa căreia solidaritatea acestora nu se poate realiza, iar alianța își pierde, odată cu calitatea strategică, însăși rațiunea și, deci, capacitatea de a mai exista. În asemenea condiții se poate spune că fanfara ienicerilor a intonat în același timp, pe de o parte, melodia stingerii unei lumi, a unei ordini, și anume a ordinii americane în care NATO juca un rol strategic central, și, pe de altă parte, aceea a deșteptării pentru ordinea post-americană cu rădăcinile în cultura și tradițiile istorice ale Orientului colectiv.
FANFARA IENICERILOR ȘI COVORUL TURCOAZ
La Ankara, în sunetul fanfarei ienicerilor neo-otomani, chiar dacă nu s-a prăbușit, catapeteasma templului NATO s-a rupt. Pentru NATO, adică pentru vechea alianță transatlantică politico-militară defensivă, trompetele ienicerilor au sunat stingerea. În locul ei, ca un memento, a rămas doar proiectul unei sinergii transatlantice, al cărui viitor va depinde de bonitatea financiară a guvernelor europene, inclusiv de capacitatea lor de a contracta datorii în contul generațiilor viitoare, cerută, în principal, pentru achiziția unor echipamente militare americane depășite moral (doar nu crede cineva că SUA va sprijini crearea în Europa a unei puteri militare rivale), și în subsidiar, pentru investiții în complexul militar-industrial propriu, care va intra pe rod pe termen lung – adică când cu toții vom fi deja morți.
Să reamintim că ienicerii erau un corp militar de elită al infanteriei permanente otomane format din bărbați recrutați cu forța încă din copilărie din rândul populațiilor europene creștine și islamizați. Includerea lor simbolică în protocolul Summitului a putut sugera invitaților că puterea armată a Imperiului Otoman s-a sprijinit pe islamizarea copiilor creștini ai Europei, așa cum și acum, puterea NATO stă în islamizarea Europei.
Banchetul imperial oferit de Recep Tayyip Erdogan, cu un opulent meniu specific bucătăriei otomane, a amintit mai mult de Suleiman Magnificul (cel pe care Regele Franței, Francisc I, îl numea cu respect „Marele Turc”), decât de Kemal Atatürk („Tatăl turcilor”). Acolo s-a săvârșit prohodul unității transatlantice și botezul unui G2 – Turcia și SUA – deocamdată în cadrul NATO, care anunță schimbarea arhitecturii de securitate în Orientul Mijlociu, simultan cu lăsarea europenilor în grija lor, a lui Dumnezeu și a … Rusiei.
La întoarcerea sa triumfală din războiul troian, Clitemnestra, soția sa, întinde în calea lui Agamemnon, potrivit lui Eschil, tapițerii purpurii, simbolizând pământul roșu care era considerat, la originile civilizației noastre europene, „calea zeilor”. În imperiul roman, purpuriul era culoare imperială. Pe urmele tradițiilor romane, în evul mediu european, doar regii și capii bisericii creștine aveau dreptul să folosească țesături de culoare roșie, pe care le puneau la picioarele tronurilor lor sau pe drumul care conducea spre acestea, culoarea respectivă fiind simbolul puterii absolute. În diplomația modernă republicană, prima dată când un covor roșu a fost pus în calea unui înalt demnitar a fost consemnată în anul 1821, în Georgetown (Carolina de Sud) pentru a-l onora pe Președintele SUA, James Monroe, sosit în vizită. Ulterior acest obicei a fost generalizat și adoptat în protocolul de stat la nivel universal ca semn al respectului suprem arătat oaspeților cu rangurile de demnitate cele mai înalte. De aici, trecând și prin obiceiul instituit de companiile feroviare americane, de a pune un covor roșu la urcarea în vagoanele de clasa I, preluat la Hollywood cu prilejul fastuoaselor gale Oscar, a venit și expresia „red carpet treatment” („tratamentul covorului roșu”).
Această tradiție milenară a fost întreruptă la Summitul NATO de la Ankara, unde turcoazul specific tradițiilor artistice ale islamului otoman a colorat covoarele întinse în calea oaspeților euro-atlantici. Iată un simbol care vorbește mai mult decât toate declarațiile oficiale și autofelicitările liderilor prezenți la eveniment. Un simbol prin care Turcia anunță o schimbare cu adevărat istorică și anume abandonul civilizației bazate pe poezia greacă, religia creștină și dreptul roman, și reabilitarea puterii civilizaționale orientale. Președintele Erdogan, refuzându-le șefilor de state și guverne ale statelor membre NATO, precum și liderilor UE, „tratamentul covorului roșu” și obligându-i să meargă pe drumul marcat de covorul turcoaz, a făcut clar (celor apți sau celor care nu au refuzat să priceapă) că puterea lor nu mai este relevantă și de aceea nu mai este demnă de respect și nici nu mai face obiectul respectului din partea Turciei; Turcia, urmașa vechiului imperiu otoman prin contrast cu care europenii și-au definit cândva propria identitate și care acum a devenit sau, cel puțin, este pe punctul de a deveni „măreț din nou”.
Când acest viraj are loc, în timpul în care omenirea a intrat în secolul Asiei, în condițiile înfrângerii strategice a SUA în Marea Neagră (Ucraina a respins cele 28 de puncte ale păcii americane, iar Rusia continuă avansul în ocuparea teritoriului ucrainean, aruncând în aer toată arhitectura de securitate americană din Europa de est), în Palestina (Israelul respinge proiectul celor două state susținut de Washington, promovându-l pe acela al Marelui Israel de la Nil la Eufrat), în Liban (Israelul calcă în picioare acordul de încetare a focului cu Libanul, mediat de SUA) și în Golful Persic (unde SUA nu și-a putut apăra pozițiile fortificate din vecinătatea Iranului și, pe cale de consecință, nu și-a putut onora angajamentul privind garantarea securității statelor arabe din regiune), precum și ale blocajului european în războiul cu Rusia, ale crizei de sistem a UE și ale tensiunilor transatlantice, el ar trebui să scoale din somn statele europene și să le facă a vedea că securitatea militară oferită de americani, după cea energetică oferită de ruși, nu le mai stau la dispoziție.
Un NATO fără SUA poate exista, dar acesta nu mai este același NATO cu care europenii au trăit, cu care s-au obișnuit și care le-a permis dezvoltarea fără temeri securitare. O Europă politică fără Turcia poate exista, dar ea nu poate fi un jucător global așa cum ar fi putut fi integrând Turcia. O Europă colectivă în conflict strategic cu Rusia și China deopotrivă, are, în cel mai bun caz, perspectiva de a rămâne un muzeu de istorie nebugetat, fără nici o relevanță strategică la nivel global, dacă nu va cădea înapoi în coșmarul războaielor intestine. Un NATO europenizat mai mic, completat, eventual, cu o sinergie transatlantică, nu reprezintă soluția. Totul trebuie schimbat și în primul rând felul în care europenii se evaluează pe ei înșiși, precum și cel în care se raportează la restul lumii (în special la Orientul colectiv și la Sudul colectiv).
SFÂRȘITUL „AMERICII EUROPENE”
Ca putere maritimă în ascensiune cu ambiții de a-și promova interesele în condițiile unei influențe exclusive la nivel global, SUA s-a ciocnit de imperiile coloniale europene, autoare ale ordinii internaționale. Evident, acestea se opuneau pretențiilor americane de a avea un loc la masa decidenților globali, cam tot așa cum azi SUA se opune ridicării Chinei ca superputere globală.
În lupta împotriva ordinii mondiale europene, una dintre marile speranțe ale SUA era legată de conflictele dintre europeni, respectiv dintre națiunile imperiale europene și imperiile multinaționale europene, precum și dintre membrii fiecărei dintre aceste grupări. Faptul permitea promovarea unei politici internaționale „democratice” și „liberale” americane care, în timp ce imperialiștii europeni își împărțeau între ei lumea, fie prin războaie coloniale fie prin înțelegeri menite să evite războiul, să prezinte SUA ca apărător al luptei de emancipare națională a coloniilor asuprite. Mai întâi, desigur, a celor din vecinătatea sa imediată și apropiată, respectiv din America Latină, iar apoi din Asia și, în final, din Africa. Aceasta după ce, unele dintre imperiile europene (ex. Franța și Rusia) sprijiniseră aspirațiile americanilor la independență (războiul de independență) și unitate teritorială (războiul de secesiune), desigur pentru a da lovituri rivalilor europeni (ex. Anglia).
Se înțelege astfel de ce până de curând, Europa reprezenta continentul cel mai important pentru geopolitica americană, precum și de ce pentru SUA posibilitatea ca acest continent să fi dominat de o singură putere (precum Germania sau Rusia) ori o alianță a acestora (precum cea ruso-germană) era o amenințare supremă ce trebuia exclusă cu orice preț. Lupta europenilor între ei era în regulă atât timp cât nici unul nu se găsea în poziția de a le înfrânge pe celelalte și a le aduce pe toate sub ascultarea sa. În cazul din urmă (și asta era să facă Germania în 1914 și 1940, ca și Rusia sovietică după 1945), SUA ieșea din izolaționismul său protejat de vecinătatea cu două oceane, și își trimitea copiii să moară pentru „libertatea Europei”.
Frumos numită „tribut de sânge pentru libertate”, intervenția militară americană în Europa era de fapt o „investiție de sânge” care, ca orice investiție, trebuia să producă profit; un profit cules în principal de pe continentul „salvat”, ca și din „proprietățile sale de peste mări” și în subsidiar din teritoriile neadjudecate încă de actorii acestuia. Planul Marshall despre asta a fost.
Așa a ajuns America actor european, iar Europa, mai întâi jumătatea occidentală (după cel de al Doilea Război Mondial) și apoi toată Europa până la frontierele fostei Rusii sovietice (după Războiul Rece) a devenit o „Americă europeană”. SUA le-a spus europenilor că nu mai trebuie să își facă griji pentru securitatea lor, căci aceasta devine treaba superputerii nucleare americane ocupante, ei putându-se concentra asupra dezvoltării lor economice. Aceasta spre fericirea lor, dar și spre cea a SUA, ai cărei consumatori erau puși în situația de cumpăra bunuri europene bune și ieftine, ai cărei investitori găseau plasamente de capital profitabile în economia europeană și ai cărei industriași obțineau acces, de asemenea profitabil, pe piața europeană liberalizată și solvabilă. Faptul a permis refacerea și dezvoltarea economiei europene, emergența statelor-providență și a bunăstării europene asociate păcii și garant al păcii în Europa, ca și formarea Uniunii Europene.
NATO a fost creat pentru a ține Rusia la distanță și Germania în neputință militară, precum și pentru a împiedica o alianță a acestora. Prețul combinației au fost bugetele militare uriașe ale SUA, alimentate din buzunarul contribuabilului american, care, pe termen lung, în afara satisfacerii complexului militar-industrial, au condus atât la dezindustrializarea ei, capitalurile sale fugind în locuri mai prietenoase deschise lor de către chiar puterea americană, cât și hiperîndatorarea ei.
Supraextinsă ca prezență militară în toate colțurile lumii, SUA a dedicat, de-a lungul unui interval de timp practic nesfârșit, resurse înarmării și securității (cu atât mai amenințată cu cât dominația sa creștea) în dauna dezvoltării economice și investițiilor sociale. Pe de altă parte, în lupta cu rivalii europeni, a stimulat, inevitabil, emanciparea unor puteri naționale noi sau unor puteri imperiale reabilitate. Acum, victorioasă în Europa, SUA se vede contestată și antrenată în rivalități strategice pe alte continente. Europa americanizată până în punctul de a fi o adevărată Americă europeană, devine astfel, din atu al ordinii unipolare americane, vulnerabilitatea ei. Dacă vrea să fie măreață din nou, America trebuie să scape de extensia sa europeană (ca, de altfel, și de alter egoul său israelian).
Puterea americană nu mai este amenințată azi nici de Europa colectivă nici de Rusia. Degeaba încearcă europenii să o prezinte pe aceasta ca principala amenințare la adresa Europei. Rusia de azi nu mai este, nu mai vrea să fie și nu mai poate fi fosta URSS și, cu atât mai puțin, fostul Pact de la Varșovia. Armata rusă de azi nu este Wehrmachtul.
Și chiar de ar fi o astfel de amenințare, ea este pentru europeni, iar nu pentru SUA. De aceea, interesele strategice ale Europei colective și SUA nemaifiind congruente, nici rațiunea strategică a alianței nord-atlantice nu mai are bază de susținere. Rivalii strategici ai SUA sunt în altă parte. În consecință, blocarea SUA în Europa îi poate fi fatală.
Or, menținerea NATO în logica sa actuală, dezvoltată din logica sub imperativele cărora s-a născut, este împotriva firii. De aceea, chiar dacă nu explicit, Summitul NATO de la Ankara a consemnat decizia SUA (a administrației Trump și a oricărei alte administrații ulterioare, să nu ne facem iluzii în această privință) de a lichida „America europeană” și de a reda libertatea europenilor; odată cu obținerea ei, fie și împotriva voinței lor, acestora restituindu-li-se și obligația de a-și regăsi identitatea culturală și geopolitică, precum și de a-și asuma răspunderea pentru apărarea acestora.
Summitul a început cu un NATO și s-a terminat cu altul. Cel dintâi era o bătrână crustacee gigantică căutându-și supraviețuirea într-o mare secată. Cel din urmă este o cochilie goală în care se poate auzi vuietul grandios al mării, dar care nu mai are nici viață nici mare.
PARANTEZA „TURCIEI EURO-ATLANTICISTE”
În exercitarea rolului autoasumat de superputere globală, SUA nu a procedat la americanizarea integrală a regiunii strategice a Orientului Mijlociu, acolo unde ordinea sa putea fi contestată de fostul imperiu otoman și fostul imperiu persan, așa cum a americanizat Europa.
Primul lucru pe care l-a făcut acolo, a fost să aducă în tabăra sa antisovietică Turcia, în ciuda faptului că între sovietism și kemalism exista o veche simpatie bazată pe o importantă compatibilitate ideologică. Rusia ortodoxă fusese o barieră importantă împotriva expansiunii islamului reprezentat de Imperiul otoman, dar atât revoluția lui Vladimir Lenin cât și cea a lui Mustafa Kemal erau anticlericaliste. Geografia a bătut însă ideologia și, într-adevăr, în lumea ordinii bipolare, în care Turcia avea de soluționat și litigiul său istoric cu Grecia, NATO a reprezentat pentru guvernul de la Ankara o alianță mai atrăgătoare, apărând a fi mai asiguratorie decât Pactul de la Varșovia.
Pentru a duce lucrurile până la capăt și a domoli orice ambiții revizioniste și nostalgii imperiale turcești, SUA, ca și principalul său aliat european, Marea Britanie, a insistat pentru integrarea Turciei în UE, primul pas în această direcție fiind încheierea unei uniuni vamale turco-europene. Dacă ar fi răspuns pozitiv insistențelor, UE ar fi avut argumentele necesare spre a deveni dintr-o putere regională una globală. În ceea ce o privește, SUA ar fi avut avantajul de a întări și mai mult legătura strategică transatlantică, cu Turcia ca o a doua ancoră a crucișătorului american în solul european, precum și de a se asigura că aceasta va adopta o agendă politică medio-orientală aliniată la cea americană, fără a mai ambiționa să fie un actor medio-oriental autonom din punct de vedere strategic. Cu cât Turcia ar fi fost mai implicată în politica UE, cu atât ea ar fi fost mai puțin interesată și implicată în politica Orientului Mijlociu, lăsând liber spațiul pentru afirmarea supremației Israelului.
Această strategie nu a reușit din cauza egoismului național al protagoniștilor UE – Franța și Germania – și al lipsei lor de viziune globală. Vezi Doamne, ei erau frământați să nu fie afectată puritatea identității creștine a Europei politice. În realitate, motorul franco-german al UE nu accepta montarea la vehiculul dominat de ele, a unui motor cu puterea imensă a celui turc. Așa se face că logodită din interes american cu Europa, dar fără perspective reale de a-i fi mireasă, Turcia a decis să își redobândească autonomia strategică, ceea ce a împins-o înapoi spre Orientul arabo-musulman, iar după destrămarea URSS, și către lumea turcomană central-asiatică și transcaucaziană, devenită disponibilă.
SFÂRȘITUL „AMERICII ISRAELIENE”
A doua mare manevră a SUA în Orientul Mijlociu a fost crearea unui Israel american, care cu timpul s-a transformat într-o Americă israeliană. Toate statele din regiune care au acceptat supremația acestei Americi israeliene, au primit asigurarea celeilalte Americi, cea transatlantică, de a fi apărate de orice atacuri terțe fie venite de la Rusia sovietică ateistă, fie de la republicile arabe revoluționare pro-sovietice, adversare ereditare ale monarhiilor arabe legitimiste, fie din partea fostului imperiu persan șiit, dușman al arabilor sunniți, dar și a mișcărilor panarabe de inspirație marxist-leninistă. Cine nu a acceptat „protecția” americană și implicit supremația Israelului la nivel regional, a devenit ținta „sancțiunilor” unilaterale (adică ilegale în dreptul internațional) americane economice (de fapt acte de război economic cu impact social adesea devastator), politice (incluzând izolarea internațională și loviturile de stat ducând la schimbări de regim) și militare (aplicate direct sau prin interpuși).
Brațul înarmat al SUA în Orientul Mijlociu, capabil să susțină acest mecanism sancționatoriu, a fost evident Israelul, adică America israeliană, singura cu adevărat de încredere întrucât, înconjurată numai de adversari, nu putea să își vadă garantată existența fără protecție americană. Iranul era prea mare, prea marcat de memoria trecutului imperial și prea mândru pentru a fi prepusul legitim al SUA în Orientul Mijlociu. El putea fi, cel mult, un concurent prietenos, care rămânea amabil doar atât timp cât interesele sale rămâneau compatibile cu cele americane (cum a fost parțial pe vremea Șahului Reza Pahlavi). Ceea ce nu se putea întâmpla pe termen lung, în teaca geopoliticii medio-orientale neputând încăpea și sabia iraniană și cea americană.
Astfel, opțiunea israeliană a devenit obligatorie și a făcut ca acela care contesta pretențiile Israelului la dominație regională, să conteste de fapt pretențiile SUA la dominația globală. În consecință, promovarea pretențiilor SUA la dominația globală a devenit dependentă de satisfacerea pretențiilor Israelului la dominația regională, obligând administrațiile americane, cam de la Lyndon Johnson încoace, să acorde susținere necondiționată oricărei geopolitici israeliene concepute la Tel Aviv și Ierusalim. Iată mecanismul prin care Israelul american s-a transformat în Americă israeliană.
Cât timp interesele strategice americane și israeliene au coincis, lucrurile au mers conform planului. În măsura în care, apariția unei lumi multipolare caracterizată printr-o nouă distribuție a puterii reale la nivel global impune SUA interese diferite de cele israeliene și dă naștere unor agende geopolitice contradictorii, SUA este obligată să își dezisraelinizeze strategia globală și, pentru a se ridica din nou, să arunce din nacela balonului său de putere, America israeliană.
Pentru ca asta să nu lase regiunea cu totul la discreția rivalului iranian, dar și pentru a menține o anumită influență americană în regiune pe un alt canal decât cel israelian în cea mai mare parte compromis, SUA are nevoie acum să scoată Turcia din jocul european și să o readucă în cel medio-oriental, reabilitând totodată și antanta turco-americană. Ceea ce poate face doar renunțând la toate sancțiunile aplicate Turciei în scopul de a-i frâna progresele în direcția autonomiei strategice și a emancipării de sub influența transatlantică acceptată de Ankara în trecut, în condițiile Războiului Rece, astăzi terminat.
Asta s-a întâmplat de fapt la Summitul NATO.
BINOMUL TRANSATLANTIC TURCO-AMERICAN ÎN ORDINEA ORIENTALĂ POSTAMERICANĂ
SUA a creat formal un G2 (SUA plus Turcia) în cadrul NATO, dar cu misiune în afara NATO. Așa se explică și fugitiva mențiune a Iranului, în declarația finală a Summitului, inclusă nu ca o extindere a rolului alianței, ci ca o concesie făcută președintelui Trump, cu utilitate mai degrabă în luptele politice interne din SUA, menită a-i cumpăra o anume amabilitate retorică.
În această misiune Turcia nu este contrapusă Rusiei sau Iranului, doi concurenți tradiționali atât ai Turciei cât și ai SUA, ci Israelului. O opoziție care nu vizează distrugerea Israelului, ci păstrarea status quo-ului medio oriental în cadrul unei ordini postamericane și, în acest sens, postisraeliene, valorificând capacitatea actuală a Turciei de a avea relații raționale și pozitive cu Iranul și cu monarhiile arabe sunnite, dar și cu Egiptul, fără de care nu se poate câștiga nici un război în Orientul Mijlociu, și cu Siria, fără de care nu se poate câștiga nici o pace în Orientul Mijlociu, cu Rusia și cu Ucraina, cu Libanul și cu Pakistanul.
De asemenea, în acest G2, Turcia, cu atuurile sale în contextul actual, nu este, nu se va lăsa și nici nu va putea fi subordonată Americii, ea păstrându-și integrală opțiunea pentru autonomia sa strategică, ci este curtată de America, obligată de evoluția obiectivă a realității globale, să se adapteze modificării jocului strategic în Orientul Mijlociu.
În cadrul noii ordini globale în curs de edificare, în care SUA a și identificat un nucleu dur în format de 2+1 (SUA și China plus Rusia), și pe când concursurile sale strategice se consumă în Oceanul Pacific și în cel Arctic, administrația Trump este obligată, vrea și poate să încheie pacea cu Iranul. Chiar dacă Memorandumul în 14 puncte arată mai mult a capitulare, el oferă Americii libertatea de a ieși „cu onoare” dintr-o confruntare din care nu are mai nimic de câștigat, dar în care și o victorie ar echivala cu pierderea războiului. Israelul însă se opune. Pentru Israel orice pace cu Iranul este inacceptabilă și SUA nu poate trece peste această opoziție.
SUA înțelege că nu poate fi pace în Orientul Mijlociu fără rezolvarea problemei palestiniene. În acest sens SUA susține soluția celor două state – israelian și palestinian. Israelul se opune, iar administrația Trump se vede pusă în fața eșecului împlinit.
SUA dorește normalizarea relațiilor dintre Israel și Liban, cu reinstaurarea exercitării efective a suveranității Libanului asupra întregului său teritoriu. Israelul se opune și SUA asistă neputincioasă la decredibilizarea influenței ei regionale.
SUA încearcă să facă din Siria un factor stabilizator în ecuația medio-orientală lăsând-o să dispună de toate atuurile geografiei sale politice și economice. Israelul se opune, considerând că integralitatea teritoriului sirian este o amenințare la adresa securității sale; și administrația americană nu are ce face.
Israelul se opune și normalizării relațiilor SUA cu Turcia, arătând că aceasta ar afecta actuala distribuție a puterii în Orientul Mijlociu și ar pune capăt supremației israeliene în regiune. Acest caveat este just, numai că interesul Israelului nu mai este același cu cel al SUA; și de astă dată SUA nu a mai fi putut oprită. În confruntările recente ale SUA cu Israelul, cel din urmă a câștigat mai multe partide, dar atuul american ținut în manșetă a fost Turcia. Jucând acum cartea turcă, SUA a decuplat naveta sa strategică de treapta israeliană a rachetei sale geopolitice purtătoare (sau măcar a făcut manevra de decuplare).
Desigur, multe se mai pot întâmpla, căci nici lobby-urile nici uliii războiului nu dorm. Neocezarismul lui Donald Trump îl va duce și el, poate, pe „Marele blond” la Idele lui Marte, unii încercând să dea ceasul istoriei înapoi, dar deocamdată, la Ankara, Rubiconul a fost trecut și astfel America transatlantică, la fel cu America israeliană, au înțeles că drumurile lor se despart; nu din dorință, ci din necesitate. Ca și America transatlantică la nivel global, și America israeliană la nivel regional, au de ales între a se alătura procesului de edificare a ordinii globale postamericane, respectiv a ordinii medio-orientale post israeliene, sau a lăsa ca acestea să se nască împotriva lor. Nu știm ce vor alege, dar știm că cei ce vor să țină istoria în loc, de regulă, plătesc penalități uriașe.

SUMMITUL NATO CA TÂRG AL AUTOAMĂGIRILOR
Potrivit declarațiilor publice (care astăzi, în condițiile meningitei morale de care suferă clasa politică de pretutindeni, nu mai valorează doi bani) „europenii” au fost foarte mulțumiți de rezultatele Summitului NATO de la Ankara. S-a reafirmat angajamentul punerii în aplicare a art. 5 din tratatul de la Washington. SUA a anunțat că rămâne în NATO. Toți aliații, inclusiv SUA, s-au angajat să sprijine Ucraina în războiul împotriva Rusiei, menținând, în expresie paușală, desigur, nivelul înalt al finanțării cheltuielilor destinate cumpărării de carne de tun ucraineană. Probabil inspirat de filosofia chineză învățată cu prilejul discuțiilor cu „prietenul” Xi Jinping, Donald Trump a zis chiar că nu îi va mai livra Ucrainei „pește” (armament), ci îi va da „undița” (licența de producție a armamentului) cu care „să pescuiască” după voia inimii. Rusia a fost declarată amenințare principală pentru Europa. Toată lumea a jurat, într-un spirit de înălțătoare unitate, să cheltuiască mai mult pentru înarmare, evident spre a face față amenințării Rusiei; acea Rusie pe care Ucraina o bate într-una pe câmpul de luptă (sic!), dar nu încetează să amenințe. Aliații au salutat proiectul înființării unei Bănci pentru apărare, securitate și reziliență, iar unii, evident dintre cei mai bogați (printre care și România) s-au angajat deja să contribuie cu fonduri la realizarea mărețului proiect.
De ce-am fi triști?! … Și totuși…
Art. 5 este inclus în tratatul NATO și cât timp tratatul este în vigoare aliații sunt obligați să îl aplice. Cine ar fi putut crede că într-un document oficial vreun membru al NATO ar fi putut declara că nu își va îndeplini obligațiile asumate printr-un instrument de drept internațional. Chiar și după ce vor încălca articolul vor spune că l-au respectat. Ceea ce nu este nici foarte greu întrucât ambiguitatea textului lasă loc oricărei interpretări și oricărei derobări.
Nimeni nu a crezut cu adevărat că SUA va părăsi NATO. De ce să o facă? Prezența în NATO îi oferă un drept de supraveghere a politicilor de apărare și securitate ale membrilor alianței. Dacă ar părăsi NATO, SUA nu ar mai avea nici poziția necesară pentru a pune presiune pe aliați să sporească fondurile destinate cumpărării de arme de la …. complexul militar industrial american. După Ankara, pentru SUA alianța a rămas o simplă afacere, o placă turnantă pe care banii contribuabilului european se transferă în conturile industriașilor americani.
Faptul că SUA rămâne în NATO nu este egal și cu a continua să acorde garanțiile necesare securității celorlalți membri. În NATO se găsește și Islanda, care nu are armată, ci numai unele arme de seducție în masă precum fermecătorul premierul Cristina Afrosei (Kristrun Frostadottir).
Desigur, Ucraina a aflat că, atât timp cât va mai rămâne ceva din ea și din poporul ei, va fi plătită ca să lupte cu „monstrul de la Kremlin”. Nici un membru nu a fost împotrivă referitor la proiecția financiară, numai că unii (și încă din ce în ce mai mulți) au anunțat fie că nu mai vor, fie că nu sunt în măsură să participe la acest efort (ex. Italia, Ungaria, Polonia etc.) „Să se finanțeze războiul Ucrainei cu o anumită sumă totală, oricât de mare, suntem de acord, dar nu din buzunarul nostru!” – iată expresia solidarității ipocrite degajată la Summitul de la Ankara.
Vor spori aliații, sub vigilenta privire a celui mai slab și mai modest intelectual secretar general din istoria NATO, sicofantul Mark Rutte, cheltuielile pentru înarmare? De unde banii, când economia europeană, la nivel comunitar și la nivel de state, este în criză? Se va mai lua încă de la stimulii necesari industriei civile și, mai ales, de la cheltuielile sociale, cu riscul aprinderii unei revoluții continentale al cărei tunet amenințător se aude deja în depărtare?
Împrumutul financiar ar fi o soluție similară celei prin care se încearcă scoaterea din criză a unui alcoolic oferindu-i o sticlă de votcă. Desigur, Banca pentru apărare, securitate și mai ales reziliență (!), de aceea se creează. Sunt, însă, destui bani și pentru plăți directe și pentru aport la înființarea băncii? Dacă bugetele au bani pentru achiziții directe, la ce mai trebuie banca? Dacă nu sunt bani, cu ce vor fi plătite datoriile făcute la bancă? Fiind vorba de achiziții suverane (bunuri pentru înarmarea statelor), datoriile contractate vor fi tot suverane și vor primi, inevitabil, doar garanții suverane. Asta înseamnă că în caz de insolvență, statul debitor-garant va plăti cu suveranitatea. Astfel, în „noul NATO”, o valoare publică, suveranitatea, se va transfera în patrimoniul corporațiilor, devenind un bun corporatist.
Dacă se vor găsi bani, unde vor merge ei? Cel puțin pentru câteva decenii vor merge către cei care produc armele dorite, respectiv către industriile de profil americane. Cum să nu fie mulțumită SUA de transformarea NATO într-o sursă bănoasă de afaceri private pe termen lung?
PRIVATIZAREA SUVERANITĂȚII ȘI CORPORATIVIZAREA NATO
Pe scurt, pentru a ne apăra de amenințarea imaginară a Rusiei, vom privatiza suveranitatea (sic!). În considerarea unui eventual atac viitor al Rusiei, antamăm cheltuieli certe în prezent.
Cine se opune acestei soluții este „rusofil”, „putinist”, „anti-occidental”, „anti-european”, și, desigur, fiind astfel de partea dictatorilor, este împotriva democrației și a valorilor statului de drept (sic!). În consecință se justifică limitarea libertăților personale ale unor asemenea persoane, întrucât ele ar folosi „valorile noastre” împotriva … „valorilor noastre”. Membrii NATO și cei ai UE (de aceea la Summitul alianței militare, o putere hard, au fost invitați și liderii uniunii pacifiste, teoretic o putere soft) vor apăra astfel democrația, statul de drept și drepturile omului de „Rusia totalitară” și agenții acesteia, interzicând propriilor cetățeni, prin „protejarea” drepturilor lor puse sub cheie în „penitenciarele democrației neo-bolșevice” europene, să facă din respectivele drepturi „arme pro-ruse”.
Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume și să aibă o rațiune de vândut maselor, li s-a spus… „Rusia” sau „amenințarea rusească”. De fapt, doar în acest ultim aspect își are izvorul satisfacția membrilor europeni cu veleități hegemonice ai NATO. Dacă Rusia este, într-adevăr o amenințare existențială pentru Europa politică plurală, atunci se justifică atât banii dați pe înarmare spre profitul complexului militar-industrial (despre care unii lideri politici cu starea de spirit a pokeristului nenorocos care în disperare, încercând să se refacă printr-o ultimă lovitură, își pune și nevasta ca miză în joc, speră că va scoate restul economiei europene din șanț înainte ca poporul european să se revolte și să dea foc întregii șandramale) cât și legitimarea trecerii de la democrație la oligarhie, dacă nu chiar la dictatură, cu suprimarea aferentă a libertăților civile.

Germania este mulțumită întrucât, în fine, se poate reînarma și poate aduce puterea sa militară la nivelul puterii economice, pentru a reobține statutul de mare putere. Din păcate, întrucât urmașii lui Ribbentrop nu îi mai au la dispoziție pe urmașii lui Molotov, economia germană și-a pierdut măreția, iar o armată germană puternică fără o economie pe măsură înseamnă război în Europa. Dacă istoria se va repeta, ceea ce în trecut a fost o tragedie globală, acum, ținând seama de irelevanța strategică a Europei, va fi doar o tragi-comedie parohială. Ceea ce poate fi liniștitor pentru restul lumii, dar penibil pentru europeni.
Franța este și ea mulțumită, întrucât, castrată politic și neperformantă economic, vede în războiul cu Rusia ocazia de a se afirma ca lider militar al UE, fiind unicul membru al acesteia care deține arma nucleară. Dacă acest război s-ar încheia, indiferent de rezultatul lui, decontul intern și extern ar fi devastator pentru Franța. De aceea războiul trebuie să dureze cât mai mult. Victoria Occidentului colectiv în războiul cu Rusia nu este un obiectiv francez; amânarea păcii la calendele grecești este.
Satisfacția Marii Britanii este mai dificil de explicat. Aceasta este țara unde stingerea civilizației europene este poate cea mai evidentă. Diferența dintre esența unui imperiu defunct și aparența comportamentului public imperial ar fi sursă de comedie, dacă nu ar continua nefasta politică a dezbinării practicată tradițional de „perfidul Albion”, întreținând astfel războaie continentale – reale, precum cel din Ucraina, și virtuale, precum cel dintre Rusia și Europa – pe care Londra (ca și Washingtonul, de altfel) ar vrea să le arbitreze, evident contra cost, în calitate de decident global autoproclamat. Singur, Regatul Unit, amenințat de secesiune, nu ar putea face nimic și probabil ar imploda. În cadrul NATO, însă, cu cartea „amenințării rusești” în mână, își imaginează că în final va lua partea leului din potul conflictului artificial întreținut, vânzând bine vetoul său față de proiectul oricărei păci convenite fără luarea în considerare a intereselor sale. Cu spiritul ludic caracteristic lor, britanicii ignoră că jocul de-a războiul se poate transforma la un moment dat dintr-o preocupare distractivă și eventual remuneratorie, într-o tragedie reală care să pună Europa și chiar lumea în flăcări.
Din nerostitele Summitului și în siajul lor rezultă că Marea Neagră nu va fi nici „lac rusesc’ nici „lac turcesc”, dar rămâne un „lac ruso-turc”, pe malul căruia România va fi o cutie de rezonanță spartă a discursului războinic euro-occidental, plătind orchestra de pe Titanicul ce se scufundă, fără a-i putea stabili măcar repertoriul. Aceasta în timp ce hinterlandul său danubian (Europa danubiană), de la Belgrad la Viena, lăsat „liber” de protecția americană, va dansa, evident „voluntar”, tot mai mult în pași de cazacioc, iar puterea Europei renane se va refugia, câtă mai este, în Marea Baltică.
Pentru SUA, am mai spus, Rusia nu este o amenințare, ba chiar este un partener strategic potențial dorit, însă, câtă vreme, ținând isonul europenilor cu „amenințarea rusească” îi ține pe aceștia ocupați și departe de un posibil Pact Ribbentrop-Molotov 0.2, asigurând totodată comenzi bănoase corporațiilor americane, nu are nimic de obiectat față de belicismul retoric fără acoperire al comunicatului cu care Summitul NATO s-a încheiat.
Singura parte pozitivă este că pentru nevolnicii europeni, trompetele ienicerilor au sunat, în fine, deșteptarea: sunt pe contul lor, prețul emancipării de sub dominația americană și al eliberării de ocupația americană fiind luarea destinului lor în propriile mâni, indiferent dacă Rusia este sau nu este o amenințare. Dacă se vor deștepta sau nu, este o altă întrebare.
Deocamdată NATO s-a transformat într-o piață liberă a industriei militare plasată deasupra pieței unice a UE și dominată de corporațiile americane și turce, în funcție de interesele comerciale ale cărora se va stabili cine amenință și cine nu amenință Europa, precum și unde se va stimula cererea reală pentru produsele lor.
Cam atât despre NATO și deliciosul său Summit turcesc. Acolo surlele ienicerilor au sunat stingerea pentru unii și deșteptarea pentru alții. La sfârșit, liderii euro-atlantici au plecat acasă primind în dar de la gazdă un pistol – armă utilă în luptă sau la sinucidere. Fuit! A fost!