Prăbușirea României Mari în anul 1940 este explicată în istoriografie prin mituri și truisme cum ar fi că țara rămăsese izolată în 1940, după înfrângerea aliaților săi si a fost nevoită să cedeze fără luptă o treime din teritoriu și populație către vecinii săi, URSS, Ungaria și Bulgaria, scrie George Scarlat pe facebook, preluat de Romanian Global News.

Istoria a fost de atunci încoace interpretată politic și în comunism și după 1989.
Dar dacă România ajunsese izolată, atunci să vedem cum și de ce.
În aparență, căderea aliaților României, a Franței, a fost cauza directă a cedării Basarabiei și Bucovinei. Franța a semnat armistițiul cu Germania pe 22 iunie 1940 și primul ultimatum sovietic la adresa României pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost pe 26 iunie 1940.
Însă Franța chiar era aliatul României? Și dacă Franța chiar ar fi fost aliată și nici nu ar fi fost învinsă de Germania, oare ar fi intervenit militar în ajutorul României, dacă ar fi fost atacată de URSS?
Răspunsul la ambele întrebări este NU și NU.
România nu avea un tratat de alianță încheiat cu Franța, ci doar un tratat de prietenie, semnat în 1926. Acest tratat nu conținea prevederi privind asistența mutuală în cazul unei agresiuni, ci doar consultări reciproce. Spre comparație, tratatul încheiat de Franța și Polonia în 1921 conținea și o convenție militară secretă, prin care cele două părți se obligau să își acorde asistență în cazul unei agresiuni germane sau sovietice.
Dezinteresul Franței pentru securitatea României și a țărilor din est, în general, a fost vădit încă de la încheierea Tratatului de la Locarno, din 1925, prin care Franța, Marea Britanie, Italia, Belgia și Germania garantau reciproc inviolabilitatea frontierelor Germaniei cu Franța și Belgia.
Astfel, în Europa au apărut două tipuri de frontiere, cele care erau garantate, în vest și cele care nu erau garantate, în est. Deci frontierele României nu erau garantate. Pe deasupra, rezulta și că Germania prin Tratatul de la Locarno era îndrumată spre est, dacă ar fi dorit să se extindă.
Dacă decidenții de atunci și României nu au înțeles semnalele transmise în 1925 și 1926, prin tratatul României cu și tratatul de la Locarno, aceștia ar fi trebuit să se trezească la realitate măcar în 1929., când Franța a început construcția liniei fortificate Maginot, la frontiera cu Germania. Era evident că strategia Franței în caz de război cu Germania ar fi fost să se baricadeze în spatele liniei Maginot, fără nicio intenție ofensivă și cu atât mai puțin în ajutorul țărilor din est, printre care și România.
În anul 1938, Franța și Marea Britanie au obligat Cehoslovacia să accepte acordurile de la Munchen prin care ceda Germaniei regiunile de frontieră, unde se aflau puternice fortificații defensive, precum și o mare parte din industria militară cehoslovacă. Cehoslovacia era anihilată ca stat.
Faptul era de o gravitate deosebită pentru România. Spre deosebire de România, Cehoslovacia era aliatul militar al Franței, și încă un aliat cheie. În cazul unui război, Franța și Cehoslovacia ar fi trebuit să lupte împreună împotriva Germaniei.
Planul prevedea și ca armata sovietică să vină în ajutorul Cehoslovaciei. Abandonarea Cehoslovaciei arăta câ Franța nu era dispusă să își îndeplinească obligațiile față de un aliat militar din est, cu care avea încheiat un tratat de alianță. România nici măcar nu era aliată Franței, având doar un tratat de prietenie. Dacă Franța a abandonat sau chiar a trădat Cehoslovacia, atunci România nu mai avea ce să aștepte din partea Franței.
Un an mai târziu, în anul 1939, după ce Germania a încălcat tratatul de la Munchen și a invadat restul Cehoslovaciei dezmembrând acest stat, Franța și Marea Britanie s-au grăbit să ofere garanții unilaterale țărilor de estul Europei, printre care și România în cazul unui atac german, constând în promisiunea de acordare a asistenței militare și politice în cazul în care ar fi fost atacate de Germania.
Însă aliații occidentali garantau doar frontierele de vest ale acestor state, în cazul unui atac german. Nu garantau și frontierele de est, contra unui eventual atac sovietic.
Franța și Marea Britanie știau că nu vor vrea și nici nu vor putea ajuta statele din est. Scopul garanțiilor era doar să stimuleze aceste țări să reziste, să se lupte cu Germania. Însă faptul că aliații nu garantau și frontierele cu URSS, era practic o invitație către Stalin să le atace.
Totodată, acceptarea de către România a acestor garanții anglo-franceze a constituit un act ostil față de Germania, din perspectiva Berlinului.
Garanțiile anglo-franceze au constituit una dintre cele mai mari gafe diplomatice din istorie. Au stimulat încheierea Pactului Ribbentrop – Molotov și au grăbit declanșarea celui de-al doilea război mondial. Nu eu susțin acest lucru, ci Henry Kissinger, în monumentalul său volum “Diplomația”.
Logica era foarte simplă. Stalin era convins că sub pretextul contracarării agresiunii germane, Franța și Marea Britanie voiau să atragă URSS într-un război cu Germania. După ce URSS și Germania s-ar fi epuizat în război, Franța și Marea Britanie cu forțele intacte, ar fi dictat condițiile păcii. Suspiciunile lui Stalin au fost sporite și de acordul de la Munchen, prin care Cehoslovacia a fost dezmembrată și Hitler a fost practic invitat să se îndrepte spre estul Europei.
Garanțiile anglo-franceze acordate României, Poloniei si care priveau doar un atac german, nu și unul sovietic, au rezolvat dintr-o dată dilemele lui Stalin.
Stalin a înțeles că dacă Germania ataca Polonia, atunci intrau în vigoare garanțiile anglo-franceze și Franța și Marea Britanie ar fi declarat război Germaniei. Deci era eliminată astfel posibilitatea ca URSS să se războiască singură cu Germania, urmând ca Franța și Marea Britanie să asiste de pe margine cum cele două puteri totalitare s-ar fi distrus reciproc. Aceasta fusese cea mai mare temere a lui Stalin.
În același timp, Stalin a înțeles că dacă va anexa teritorii ale statelor aflate la frontiera sa, adică România și Polonia în principal, dar și Finlanda și statele baltice, nu risca un război cu Franța și Marea Britanie, deoarece acestea nu garantaseră frontierele cu URSS ale statelor din est.
Garantiile anglo-franceze practic îl invitau pe Stalin să se înțeleagă cu Hitler, ceea ce s-a și întâmplat. După numai câteva luni, pe 23 august 1939, s-a semnat la Moscova Pactul Ribbentrop-Molotov care avea și o anexă secretă privind împărțirea teritoriilor și sferelor de influență în estul Europei. Soarta României era pecetluită.
Decidenții României nu se treziseră la realitate nici măcar la ora 25.00. Pe 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia, fapt pentru care Franța și Marea Britanie au declarat la rândul lor război Germaniei, fără însă a mișca un deget pentru a ajuta Polonia, stat cu care Franța avea alianță militară din 1921 și cu câteva luni înainte, împreună cu Marea Britanie, îi dăduse și garanții în cazul unui atac german.
Unități franceze au trecut granița cu Germania și au înaintat câțiva kilometri, până când au întâlnit în cale linia germană fortificată Siegfried și au făcut stânga-împrejur, retrăgându-se la adăpostul liniei defensive fortificate franceze Maginot. Aceasta nu a împiedicat guvernului Franței să își mintă aliatul polonez că a început ofensiva de amploare pe frontul de vest și să îl îndemne să reziste. Peste două săptămâni, pe 18 septembrie, guvernul polonez și ce mai rămăsese din armată s-au retras în România. Polonia încetase să existe ca stat.
Având în vedere toate cele de mai sus devine lipsită de realism disperarea care îi cuprinsese pe decidenții români la auzul veștii prăbușirii Franței în 1940. Ei își legaseră irațional speranțele de Franța. Și dacă Franța nu s-ar fi prăbușit, cu ce ne-ar fi ajutat? Nici nu ar fi vrut și nici nu ar fi putut să ne ajute.
Istoriografia care exultă alianțele locale al României, mai pretinde că și destrămarea acestora ar fi avut un rol important în dezmembrarea României Mari. Aceste alianțe nu aduceau în realitate niciun plus de securitate României, ci mai rău au făcut, pentru că au determinat ostilitatea Germaniei și Italiei.
“Mica Antantă” încheiată între România, Iugoslavia și Cehoslovacia era pasămite încheiată împotriva revendicărilor Ungariei. În realitate, fiecare dintre statele aliate luat în parte era mai puternic decât Ungaria, care mai avea și restricții de înarmare fiind țara învinsă. Mica Antantă era încheiată de fapt în interesul Franței și urmărea susținerea Cehoslovaciei, aliatului militar al Franței împotriva Germaniei.
“Înțelegerea Balcanică” era încheiată între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia, pentru a ține la respect mica Bulgarie, dar în realitate era tot în interesul Franței și viza împiedicarea extinderii influenței Italiei în Balcani, fapt care l-a întărâtat pe Mussolini împotriva României. Cu ocazia Diktatului de la Viena prin care România a cedat Ungariei Ardealul de Nord, s-a văzut că Italia era cea mai pornită împotriva României, în timp ce Hitler era oarecum agasat de pretențiile Ungariei.
Italia fusese prietena României în amintirea alianței din primul război mondial, când ambele țări au luptat împotriva dușmanului comun, Austro-Ungaria. Mussolini îl plăcea foarte mult pe mareșalul Alexandru Averescu, care făcuse școala militară în Italia, vorbea fluent limba italiană și era însurat cu o italiancă. De dragul lui Averescu, care vizitase Italia ca prim-ministru al României, Mussolini a fost de acord să ratifice tratatul de recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România, deși în acel moment URSS era cel mai mare furnizor de produse petroliere pentru Italia.
Dragostea Italiei s-a transformat în ură după aderarea României la “Înțelegerea Balcanică”, încheiată în interesul Franței pentru a-i bloca accesul în Balcani și mai ales după ce Nicolae Titulescu, în calitate de președinte al Societății Națiunilor a acționat pentru impunerea embargoului petrolier asupra Italiei, după ce aceasta a invadat Abisinia (Etiopia) în 1936. Desigur că Titulescu spunea că apără dreptul internațional, însă italienii au reținut că Titulescu acționa împotriva lor, în favoarea intereselor geopolitice și coloniale ale Franței în Africa. Titulescu salva Abisinia și ordinea internațională pe spezele României și uite așa am ajuns la Diktatul de la Viena.
Politica României se baza pe conceptul fe securitate colectivă, opus celui de echilibru între puteri și alianțe militare, învinovățit de războaiele de până atunci. Însă principiul securității colective avea un viciu de fond, pentru că lipsea “polițistul” care să apere ordinea internațională în cazul în care aceasta ar fi fost încălcată.
De exemplu, una dintre marile realizări pentru care este omagiat Titulescu este Convenția de la Londra din 1933, privind definirea agresorului, pe care Titulescu a promovat-o împreună cu prietenul său Maxim Litvinov, ministrul sovietic de Externe. Bun, am definit cine este agresorul în funcție de acțiunile sale. Și după aceea cum procedăm? Cine și cum îl pedepsește? În anul 1939 URSS a fost declarată agresor și exclusă din Societatea Națiunilor pentru invadarea Finlandei. Cu ce l-a oprit acest lucru pe Stalin?
În al doilea rând, România acționa pentru asigurarea securității Franței, deși nu avea o alianță militară cu România și Franța nici nu dădea semne că la rândul său ar fi fost dispusă să sară în ajutorul României în cazul în care ar fi fost atacată.
Pentru a ajuta Franța în cazul în care aceasta împreună cu aliatul său Cehoslovacia ar fi purtat război cu Germania, ministrul român de Externe Nicolae Titulescu lucra la un tratat cu URSS, care să permită trecerea pe teritoriul României a trupelor sovietice spre Cehoslovacia, pentru a participa la războiul împotriva Germaniei.
Deci pentru a sări în ajutorul Franței cu care România nu avea încheiată o alianță militară, România trebuia să intre în război cu Germania, din moment ce urma să permită trecerea trupelor sovietice pe teritoriul său în drum spre Germania.
Tot în același scop nobil, al salvării Franței, România trebuia de bună voie să accepte intrarea pe teritoriul său a trupelor sovietice deși URSS avea revendicări teritoriale la adresa țării noastre pentru că nu recunoștea Unirea Basarabiei cu România și mai voia să își extindă sistemul totalitar comunist peste tot pe unde ar fi intrat tancurile sovietice.
La nivelul anului 1935, când se elaborau aceste planuri, Germania nu avea revendicări la adresa României și nu amenința în vreun fel țara noastră. Este un mit existența unui bloc al statelor revizioniste. Germania nu și-ar fi pus în pericol securitatea de dragul revendicărilor Ungariei, cum susține istoriografia oficială. Pentru Germania importantă nu era satisfacerea revendicărilor Ungariei pe seama vecinilor săi, ci asigurarea că România nu își va pune teritoriul la dispoziție Armatei Roșii pentru un atac asupra sa, în caz de război cu Franța și Cehoslovacia.
România nu s-a trezit singură și izolată în iunie 1940, când după capitularea Franței a primit ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei.
Din punct de vedere cronologic, am putea spune că România s-a trezit singură și izolată încă din anul 1919, de la Tratatul de Pace de la Paris, de când Franța, Marea Britanie și SUA au hotărât că România nu este un stat aliat, ci face parte din categoria statelor “cu interese limitate”, deși intrase în război ca aliată, conform Tratatului de la București din 1916.
”Geniala” politică externă a României în perioada interbelică, alături de cauze interne, a dus în mod previzibil la dezmembrarea României Mari în anul fatidic 1940, pentru că nu a fost îndreptată spre susținerea intereselor naționale, ci a subordonat România intereselor altora. Sau dacă această politică a fost așa de “genială”, de ce a avut un rezultat de genul “operație reușită, pacientul mort”?
Sau am putea spune că am făcut totul perfect, doar că realitatea a fost rea și nu s-a supus dorințelor noastre.
Foto: Regele – dictator Carol al II-lea aflat la Paris împreună cu “partenera” sa, Elena Lupescu