Celebrul jurnalist Tucker Carlson a stat nouăzeci de minute în fața camerei și i-a explicat Americii cum ar trebui să arate. Nu a promis nimic, nu a fondat nimic. A enumerat zece cuvinte: corectă, suverană, productivă, frumoasă, sănătoasă, cinstită, optimistă, înțeleaptă, decentă, unită, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.
Zece adjective. Fără un proiect de buget, o lege schițată sau măcar un nume de partid.
Două dintre ele merită citite cu atenție. La punctul doi (”suverană”), Carlson spune că Israelul a împins Statele Unite în războiul cu Iranul ”prin mită sau amenințare sau ambele”. El adaugă că ”suveranitatea e un sinonim al libertății, iar opusul suveranității e sclavia” (aici se vor indigna la maximum și proeuropenii din România). Punctul nouă (”decentă”) pare blând, deși este de fapt cel mai radical din tot documentul. Cere ca America să-și ceară scuze și să plătească despăgubiri pentru civilii uciși în războaiele ei. La dreapta americană, așa ceva nu s-a mai auzit niciodată.
În jurul jurnalistului s-au strâns Marjorie Taylor Greene, Thomas Massie și Joe Kent, care sunt cu toții, în esență, ”foști”. O congresmană plecată din partid, un congresman pe care republicanii nu l-au mai votat la alegerile interne, un director de contraterorism demisionar în semn de protest. După o cină în cabana lui Carlson din Maine, Greene a postat o fotografie și trei cuvinte, ”The movement has begun”.
Deocamdată nu a început nimic. Cel puțin nu un partid.
Motivul este prozaic și se numește ”bani”. Marii donatori republicani (în principal lobby-ul israelian și industria de apărare) sunt exact segmentul cel mai atașat de politica externă intervenționistă, așa că nu vor finanța niciodată un proiect construit împotriva lor. Fără bani nu treci prin cincizeci de sisteme diferite de acces pe buletinele de vot, cu sute de mii de semnături și procese în instanță în fiecare stat. Iar dacă, prin minune, ai trece, Colegiul Electoral îți arată ușa. Independentul Ross Perot a luat nouăsprezece procente în 1992 și zero electori.
În America, partidele terțe sunt albine. Înțeapă o singură dată și mor, dar acul rămâne înfipt. Populiștii anilor 1890 au dispărut, însă programul lor a devenit lege. Perot a dispărut, dar obsesia pentru deficit a rămas în sângele republicanilor două decenii. Veninul supraviețuiește insectei.
Probabil că exact asta urmărește Carlson. Nu Casa Albă, fiindcă refuză explicit să candideze, ci alegerile interne ale republicanilor din 2028 și, până atunci, o altă abordare a Washingtonului față de Iran și Ucraina. Cifrele îl ajută. Peste jumătate dintre republicanii sub 45 de ani spun deja că ar prefera un candidat care taie din armamentul trimis Israelului. Casa Albă i-a numit ”o adunătură jenantă de trădători plângăcioși care își supraestimează dramatic influența”, reacție surprinzător de nervoasă față de niște oameni fără influență.
Cel mai bun rezultat posibil pentru Carlson ar fi ca un candidat republican să-i preia jumătate de program, prudența față de Iran și ieșirea din Ucraina, ignorând cealaltă jumătate. Nu ar fi un al treilea partid în Congres, dar ar fi o victorie.
Există și varianta în care totul se prăbușește, iar precedentul este de dată recentă. Anul trecut, Carlson l-a invitat în emisiune pe Nick Fuentes, un propagandist antisemit. Interviul a rupt în două Heritage Foundation, cea mai influentă fabrică de idei a dreptei americane, și a produs demisii în lanț. Dacă mișcarea ajunge să fie confundată cu zona radicală care s-a lipit de ea, proiectul antirăzboinic devine imposibil de susținut public în America pentru un deceniu. Ar fi paguba cea mai mare, fiindcă ideea în sine este sănătoasă.
Văzută din afara Americii, mișcarea politică a lui Tucker are deja efecte vizibile. O voce foarte ascultată care spune că nu orice război de pe glob este implicit al Statelor Unite liniștește pe multă lume. Mulți non-americani vor spune, uitându-se la Tucker, că poate mai există o speranță de normalitate printre războinicii de la Washington (fie ei democrați sau republicani).
Dacă facem o paralelă cu România, Călin Georgescu a crescut pe același culoar: neîncredere în partide, oboseală, suveranitate, o campanie făcută pe TikTok, în afara oricărei structuri. Diferența ar fi că CG a candidat și aproape a câștigat, în timp ce Carlson refuză să candideze. Unul voia fotoliul de la Cotroceni, celălalt vrea doar să mute discuția.
Diferența a doua ține de retorică. Deocamdată oamenii lui Trump nu l-au inculpat pe Carlson pentru antisemitism (ar fi, de altfel, imposibil din punct de vedere legal). În România, în schimb, procurorii îi reproșează lui CG elogii aduse lui Codreanu și Antonescu, ca și o tentativă de lovitură de stat. Ambele dosare sunt cusute cu ață albă (ca să nu spunem, de-a dreptul, ”fabricate”). Foarte mulți români, inclusiv juriști, consideră că dosarele lui Călin Georgescu sunt comandate politic. Iar scepticismul nu vine doar din tabăra suveranistă. În cazul acuzației de tentativă de lovitură de stat, instanța însăși a eliminat declarațiile a șaptesprezece persoane devenite ulterior inculpați, pe motiv de încălcare a dreptului la tăcere. Procesul merge mai departe, la fel de penibil ca în prima zi de judecată.
Iată adevărata deosebire dintre cele două țări. Sistemul american îl ignoră pe Carlson și îl lasă să se lovească de propriile bariere, care sunt plictisitoare și funcționează. Sistemul românesc a ales varianta spectaculoasă, cu alegeri anulate, dosare penale și presiune mediatică susținută. Rezultatul nu a fost dispariția electoratului, ci mutarea lui. Câteva luni mai târziu, George Simion a luat peste patruzeci la sută la prezidențiale, în primul tur.
Tucker Carlson probabil nu va avea un partid, dar s-ar putea să obțină o politică externă mai puțin intervenționistă. Călin Georgescu va avea verdicte în justiție, oricare ar fi ele. Niciunul nu va face să dispară oamenii care i-au ascultat, fiindcă aceia nu au fost inventați de ei.
Acul rămâne. Întotdeauna rămâne.